Regele Carol al II-lea urca pe tron în iunie 1930, pe când se aflau la putere ţărăniştii. Dar regele nu-l suferea pe Maniu sau Mironescu sau Mihalache şi şi-a dorit să îi înlăture de la putere şi a acţionat prin credincioşii săi. La cererea regelui, Mihail Manoilescu își dă demisia din guvern invocând motive economice; Mironescu înțelege sugestia și înmânează regelui demisia guvernului său. Carol îi cere lui Titulescu să formeze un guvern de uniune națională, dar acesta nu reușește în tentativa sa și renunță la 10 aprilie 1931.
A fost însărcinat Nicolae Iorga care este încântat. „Nu văzusem de mult un om așa fericit”, avea să scrie Argetoianu. Nicolae Iorga preia guvernul la 18 aprilie 1931: „Regele mă cheamă. E prăpădit fisicește. Îmi cere să formez Ministerul. Nefiind altă soluție, trebuie să primesc. Scrie el însuși lista”. Regele se preface gata a renunța la Manoilescu, dar Iorga spune: „Îl rog să-l păstreze, dar să-l împiedice de a intriga”. Regele acceptă pe posturi mai puțin importante oamenii lui Iorga, dar impune pe Argetoianu, cu condițiile profesorului: „Pentru Argetoianu arăt că nu e bine deocamdată la Interne și propun Finanțele. Regele acceptă”.
A fost, după cum remarca un contemporan, replica pe care a dat-o regele partidelor politice. Iorga avea la acea dată un mare prestigiu, era văzut ca un adevărat patriot; era și foarte ambițios și se declarase monarhist. Dar Iorga conducea un partid mic, cu un electorat redus și ar fi fost greu să câștige alegerile. Partidele politice la care apelează Iorga au o atitudine de expectativă, așteptând programul guvernului și măsurile anti-criză. Se aliază cu P.N.L., la sugestia regelui, și cu mai multe organizații cetățenești și de meseriași. Carol îi aduce lui Mihai mai mulți copii cu care să se joace, trecând peste stilul englezesc impus până atunci de mama lui, Elena. Printre copiii care veneau la palat era și fiul lui Mihail Manoilescu, dezmierdat „Tuți”, cu care regele se antrena des în discuții. L-a întrebat pe copil pe cine ar prefera ca prim-ministru în locul lui Mironescu. „Pe Iorga”, a spus băiatul. La 2 septembrie, Carol al II-lea îi spune în fața aghiotanților regali și a musafirilor de la masă: „Ți-am făcut plăcerea, l-am pus pe Iorga prim-ministru!”. „Mersi, Maiestate!”, a fost răspunsul piciului.
Guvernul de „uniune națională”, numit Iorga-Argetoianu, a prins o perioadă de guvernare nepotrivită: punctul culminant al crizei economice. N-a fost neapărat incapacitate de guvernare dar, desigur, o situație gravă moștenită și care a fost prost gestionată. Măsurile impopulare n-au lipsit: amputări ale bugetului armatei și curbele de sacrificiu pentru funcționarii de stat.
„Afacerea batistelor” a lovit în prestigiul Casei Regale. După părerea lui Manoilescu: „trivialitatea, ridicolul și odiosul erau întrunite”. Principele Nicolae încerca să-i dovedească regelui că opinia publică vedea o afacere murdară a regelui. Regele îl întrebă de ce să nu aibă armata astfel de batiste. Răspunsul lui Nicolae a fost că va cumpăra și el multe batiste pentru a-și „sufla mucii în chipul” său.
Principesa Elena, în ciuda presiunilor lui Iuliu Maniu, nu mai vrea să se împace cu Carol. Este urmărită de agenții acestuia, în așa fel încât să nu poată atrage atenția opiniei publice. A revenit în țară pentru a-și stabili situația. Regele a ajuns cu ea la o înțelegere prin care aceasta renunța la proprietățile din România în favoarea sa, astfel el dorea vila de la Mamaia, pentru care era necesară suma de 30 milioane lei. Guvernul a fost cel care a plătit suma, nu regele, 27 milioane fiind luați din timbrul aviației, iar 3 milioane de la fondul de încurajare a agriculturii. Constantin Argetoianu a arătat în acest caz o bună solicitudine și, întreprinzător, a reușit să facă rost de bani. Astfel, guvernul Iorga ajungea la o înțelegere cu M.S. Elena ca 4 luni pe an să poată sta în țară și încă două luni Mihai să stea cu ea în străinătate; în țară putea veni doar după acordul primit din partea regelui.
Tot ministrul de Finanțe, Constantin Argetoianu, a încercat să salveze și Banca „Marmorosch-Blank” pe seama statului, din servilism față de rege. Blank avusese un rol deloc de neglijat în finanțarea „restaurației” și avusese destule atenții pentru rege și camarila din jurul său. Existau chiar temeri că ar face dezvăluiri compromițătoare, dar el a tăcut, rămânând fidel camarilei. Argetoianu era conștient că la banca lui Aristide Blank sunt membri în consiliul de administrație cei mai mulți fruntași politici români și dorea să preia statul datoriile. Dar Manoilescu, guvernator BNR, nu acceptă tranzacția, iar banca a căzut în octombrie 1931. Deși în plină criză economică, în 1932, guvernul, prin ministrul Argetoianu, a trebuit să se ocupe și de sărbătorirea lui 8 iunie, care devenise zi națională alături de 10 mai, și regele a cerut fast pentru sărbătoarea sa de doi ani de „restaurație”. Este o dovadă a compromisurilor și eforturilor pe care erau dispuși să le facă oamenii politici români pentru a-l mulțumi pe rege și, implicit, pentru a se bucura de favorurile sale. Un grup de generali pensionari a cerut audiență la rege pentru a semnala o doleanță materială, primind satisfacție. Au plecat cu amendamentul la Argetoianu, care le-a răspuns că amendamentul este bun și se va șterge cu el.
Alexandru Averescu era lucid în analiza sa la doi ani după venirea lui Carol: „Văzându-se că manevra cu desființarea partidelor n-a reușit, s-a trecut la alta, mai puțin înțeleaptă, aceea a fărâmițării partidelor prin intrigi”. Publică un articol intitulat „Madame du Barry”, în care face o comparație interesantă: curtezana lui Ludovic al XV-lea și Elena Lupescu, metresa lui Carol al II-lea. Iorga a tulburat apele și-așa tulburi ale unei primăveri în care criza economică se simțea tot mai accentuat: s-a exprimat tranșant în ziarul său, semnând articolul, față de băncile străine și în special franceze ce înfeudaseră finanțele țării, făcând o comparație între „Franța idealistă” de la 1859 și „Franța cămătăreasă” de la 1932.
Pe lângă sciziunile care au caracterizat domnia lui Carol, multe inspirate chiar de el, viața politică românească a fost martora multor mișcări migratorii de la un partid politic la altul, care au fost denumite în epocă „fripturism” sau „aviatorism politic”. Pe lângă omul care „simte mirosul fripturii” (politice, evident), apare și „omul cu aripi”, descris astfel de Tudor Arghezi: „Un partizan politic dintr-un partid politic simte că-i cresc subit aripi la redingotă și-i vine să zboare – și zboară în alt partid”. (subl.noastră)
Regelui i se impută de către generali neplata oștirii și cere lui Iorga ultimativ să caute fonduri pentru salarii la funcționari și solde la militari. În aprilie 1932, Nicolae Iorga, prim-ministru, cere audiență regelui pentru a-i împărtăși din greutățile guvernării: „Începe a-mi fi greu. Partid n-am. Am numai prestigiul meu personal și acesta este singurul lucru pe care nu-l pot jertfi Majestății Voastre”. Anunță că își va înainta demisia, dacă regele are soluții. Când regele îi spune că are, îl roagă să-l elibereze de „dureroasa sarcină”. Regele și-a cerut iertare și l-a sărutat. În cererea de demisie, Iorga spunea: „Majestate, În fața greutăților bugetare, pe care nu văd cum le-ar putea rezolva deplin și imediat un Guvern care nu se reazămă pe un puternic partid, rog pe Majestatea Voastră să primească demisia Cabinetului pe care am avut un an de zile și mai bine dureroasa sarcină de a-l prezida”. Manoilescu nota cu satisfacție căderea lui Argetoianu, „sinistrul cinic”, într-un articol intitulat „Astfel trecu Nero”.
Octavian Goga, deși carlist pronunțat la 1929-1930, nu se poate abține să nu declare în fața crizei guvernamentale pe care Carol nu putea să o gestioneze: „Carol nu cunoaște meseria de rege și-n dorința nebuloasă de a părea un inovator n-a reușit să fie decât un diletant. De aceea, în criza politică ce dăinuiește de atâta vreme sub ochii săi, n-a izbutit însă să se fixeze asupra soluției”. Dar, în ideea că ar putea fi chemat la guvernare, la 29 iunie 1932, scria în ziarul său că „vede în ideea monarhică garanția cea mai temeinică a existenței noastre ca stat național”.
La scurt timp după demisia din fruntea guvernului, Nicolae Iorga și-a mărturisit eșecul într-o carte bine vândută în epocă. Nicolae Iorga fusese „singur politic” și asta datorită instabilității sale, după cum concluziona Pamfil Șeicaru, care vedea în guvernul Iorga „cea mai reușită epigramă ce și-a făcut-o singur”. Constantin Argetoianu nu era foarte afectat și îi încuraja pe oamenii săi: „N-aveți nicio grijă: Unde va găsi regele lichele mai mari decât noi?!”.
Prof. dr. Daniel Dieaconu
Nota redacției: orice asemănare cu situația politică actuală arată că, de multe ori, un regat, condus autoritar, și o republică în căutarea democrației, pot ajunge în situații asemănătoare. Atât.
