Mitologia politico-istorică atinge forme paroxistice în societățile totalitare sau în cele aflate în perioade de restructurare, societăți aflate în criză. Istoria devine armă politică pentru asigurarea legitimității și pentru justificarea deciziilor luate. Un specialist în imagologie politică, Nicolae Cristea, crede că la 1930 mentalul colectiv era suprasaturat de minciună și corupție și vedea în Carol un salvator. „Cuvântul” din 7 iunie 1930, ziarul lui Nae Ionescu, titra pe prima pagină: „Trăiască Salvatorul României Mari!”. Dar nu este primul „salvator” al perioadei interbelice și modelele de „salvatori” au fost constante în istoriografia românească, cu extensie deosebită în perioadele naționaliste. Neorânduiala cere mitul eroului providențial. Este nevoie de personaje mitificate, este momentul principelui ideal. N-are cum să ne mire o astfel de opinie: românii trecuseră peste entuziasmul provocat de victoria în alegeri a lui Averescu, când speranțele de „îndreptare” și credința în „steaua generalului” erau mari, dar la fel au fost și deziluziile; au sperat din nou alături de „era nouă” a național-țărăniștilor, dar dezamăgirea a fost la fel de mare. Aveau nevoie de un alt „salvator”.
Așteptările mesianice ale venirii unui salvator, inspirate de creștinism, mai ales de cel popular, au alimentat speranțele colective, astfel că venirea lui Carol în țară a fost primită cu entuziasm de populație. Românii așteptau un salvator întotdeauna când le era greu și cum le-a fost de multe, multe ori; au așteptat și au primit salvatori, fie ei haiduci, voievozi sau regi. Momentul critic prin care trecea țara, coroborat cu criza instituțională și modul spectaculos prin care a revenit în țară, au făcut din Carol al II-lea un adevărat erou, ce venise să salveze țara. Asemeni eroilor din basmele populare, Carol al II-lea a avut de înfruntat multe obstacole și dușmani în tentativa sa de a reveni în mijlocul poporului său, după cum el însuși a declarat la revenirea în țară, dar în cele din urmă, binele, în persoana regelui, a învins.
Salvatorii interbelici au început într-un șir deschis de generalul Alexandru Averescu, salvatorul din război, văzut ca un virtual reformator. Era o urmare a psihozei frontului pe care demobilizații au adus-o cu ei acasă. Constantin Argetoianu își amintea de modul în care era primit generalul prin sate: „Ține-l, Doamne, ține-l pentru mântuirea noastră!”. Şi „Steaua” lui Averescu a adus un scor foarte mare la primele alegeri după război Partidului Poporului. Dar generalul a fost o dezamăgire din punct de vedere politic. Au urmat în șirul salvatorilor: Iuliu Maniu (conducătorul „ardelenilor cei cinstiţi” şi poporul i-a oferit cel mai mare scor electoral interbelic: dar PNŢ a dezamăgit), Carol al II-lea, Codreanu sau Ion Antonescu.
Carol al II-lea îi ia locul lui Ferdinand I și își dorește să fie „desăvârșitor”. Este un deschizător de drumuri, un prinţ al renașterii, „regele plugarilor”, „regele culturii”. Efortul pentru această imagine este dirijat de propagandă. Silueta mitică a celor trei regi era diferită: solemnitate rece la Carol I; evanescență la Ferdinand I; Carol al II-lea și-a dorit să capete imaginea unui rege dinamic, modern, meleu de maiestate și populism de familiaritate. Cezar Petrescu scrie la 1935 cartea „Cei trei regi”. Poartă următoarele titluri pentru marile capitole: „Făuritorul Regatului” – regele Carol I; „Făuritorul României mari” – Ferdinand I; „Făuritorul României veșnice” – Carol al II-lea.
Lucian Boia se concentra din punct de vedere al mitologiei istorice românești asupra frescei de la Ateneul Român realizată de Costin Petrescu în perioada 1933-1937, sub patronajul regelui Carol al II-lea, și care cuprinde un șir de personaje mitificate. Pentru perioada modernă, după 1859, sunt ilustrați: Cuza, Kogălniceanu, Carol I, Regina Elisabeta, I.I.C. Brătianu, Ferdinand I, Regina Maria, Carol al II-lea, Principele Mihai. Pentru legitimarea monarhiei autoritare se face apel la înaintași, se încearcă o autohtonizare prin tradiția voievodală românească autocratică. Și unul dintre corifeii acestei acțiuni este C.C. Giurescu.

După 1930, Carol I apare în mai multe serii filatelice, Carol al II-lea dorind astfel legitimarea domniei sale. În 1931, cei trei regi apar într-o emisiune filatelică dedicată semicentenarului, în cinci timbre, Carol al II-lea fiind principal (și ca valoare în lei). Urmează „Trei Regi”, cu intenția vădită de legitimare a întoarcerii sale. Seria „Straja Țării” din 1938 prezenta efigiile a 11 domnitori din istoria țării, în ordinea: Dimitrie Cantemir, Maria de Mangop, Mircea cel Bătrân, Constantin Brâncoveanu, Ștefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza, Mihai Viteazul, Regina Elisabeta, Carol al II-lea, Ferdinand I, Carol I. În 1939, centenarul nașterii lui Carol I a fost considerat o sărbătoare impusă, mult prea impusă ca să fie naturală, și aici vădindu-se intențiile de legitimare ale lui Carol al II-lea. Dar și demitificarea începuse, se crease contra-mitul, pe măsura mitului, cu imaginea unui aventurier, a unui destrăbălat, profitor, nu creatorul „României veșnice”, ci cel care a distrus sistemul democratic românesc. Și astăzi discursul monarhist îl ocolește.
Carol al II-lea a avut grijă ca membrii familiei regale să nu umbrească aura pe care începuse să o creeze de la urcarea pe tron. Le-a îngrădit accesul la viața publică românească, le-a tăiat fondurile bănești, i-a eliminat chiar din cadrul familiei regale. Cel mai mult a avut de suferit Regina Maria, considerată de el principalul pericol, de multe ori purtându-se cu mojicie, dar era greu să o scoți din sufletele românilor pe Regina României Mari. Era purtătoarea unui mit puternic, care a trecut peste ani.

Mitificarea lui Carol al II-lea se năștea sub favorabile auspicii și era înconjurat de entuziasmul sincer a milioane de români, mai ales în mediul rural, unde era asemuit cu domnitorii veacurilor de vitejie mușatină sau basarabă. Exacerbarea cultului personalității sale a dus la erodarea mitului, la fel și faptele sale politice care nu au fost la înălțimea lozincilor ce umpleau primele pagini ale ziarelor și revistelor. Oamenii au început să se îndoiască: ce e de ascuns, ce nu este așa cum li se arată de către instituțiile statului?! Mulți l-au crezut și atunci când și-a asumat toată puterea și toată responsabilitatea în conducerea statului, dar lucrurile nu au mers așa cum și-ar fi dorit regele și țara. Nu l-au mai vrut rege al unei Românii ciopârțite. Cele bune făcute până atunci au fost uitate, vina prăbușirii granițelor a cântărit prea greu. A fost coborât de pe tron și de pe soclu. Demitificarea regelui „desăvârșitor de țară” a însemnat în fapt dezvăluirea unei mistificări. Și cei ce s-au simțit înșelați nu au putut să ierte. Antonescu nu l-a iertat, iar comuniștii nu au menajat pe nimeni din familia regală, cu atât mai puțin pe Carol al II-lea, care, părând mai păcătos, putea fi cel mai veridic mânjit cu noroi. Cei ce-au scris după 1990 despre perioada interbelică au refăcut miturile regale: Carol I, parcă mai puternic ca în perioada interbelică, Regina Maria, Regele Ferdinand. Dar nu și Carol al II-lea, mitul său fiind mai slab ca al lui Antonescu sau Ceaușescu. Nici măcar ca „rege al culturii”. Mitificarea prin mistificare este efemeră. Dar Carol al II-lea rămâne unul dintre cele mai interesante personaje ale istoriei românilor și este prin domnia sa o parte importantă a istoriei noastre, când România a cunoscut momente de înaltă efervescență economică sau culturală.
Prof. dr. Daniel DIEACONU

Parteneri
Mesagerul Bacău
Timp redus de așteptare și siguranță crescută pentru pacienți: SJU Bacău trece în era digitală
ZCH
FOTO. Trafic blocat pe ambele sensuri la Girov -Căciulești. Trei răniți în spital după un grav accident de circulație!
NewsEdge
„Spiralismul”, fenomenul straniu care a cuprins inteligența artificială. Chatboții vorbesc despre conștiință și drepturile AI
BusinessEdge
Băncile centrale și-au redus achizițiile la 57 de tone de aur în primul trimestru din 2026. Este cel mai scăzut nivel din ultimii 15 ani




