Nunta şi zicerile ei. Strigăturile

Nunta este cea mai mare sărbătoare a satului, cel mai potrivit prilej de petrecere și veselie pentru întreaga comunitate, Pentru început, flăcăul, viitorul mire, și rudele lui se adunau la casa miresei, care își invita și ea rudele, dar și fete și flăcăi din sat. Fiecare parte își alegea starostele ei, reprezentantul, iar negocierile privind zestrea miresei avea loc între aceștia și nu între socri.

Fiecare parte lăuda pe rând calitățile mirilor. Devenea interesant pentru privitori, când se ajungea la stabilirea zestrei fetei și a băiatului, fiecare căutând să smulgă prin cuvinte meșteșugite celuilalt promisiuni, pe care mai apoi socrii ereau obligați să le respecte.

Discuțiile, ce uneori deveneau aprinse, aveau un caracter hazliu pentru cei prezenți, care asistau servind un pahar de vin. Când unul din socri mai adăuga ceva la dotă, starostele ce-l reprezinta amplifica mult valoarea donației, în timp ce celălalt încerca să minimalizeze valoarea.

„Tatăl băiatului: – Îi dau două hectare de pământ.

Starostele lui: – Ce pământ? Unt!

Tatăl băiatului: Îi mai dau 10 oi.

Starostele băiatului: – Ce oi? Berbeci!

Tatăl băiatului: – Îi mai dau o casă.

Starostele băiatului: Ce casă? Adevărat palat!

Tatăl fetei: – Dă, băiatul e cam șchiop.

Starostele fetei: Ce șchiop? Olog de tot.

Tatăl fetei: Mi se pare că e și cam nervos.

Starostele: Ce nervos? De multe ori face pe nebunul”.

Logodna odată încheiată, se mai beau câteva pahare de vin, ca adălmaș, o înţelegere mutuală, şi apoi se trece la alegerea nunului principal dintre rude sau invitați, de obicei fiind ales naşul de botez al mirelui și se stabilește data nunții.

La casa mirelui se adunau flăcăii, iar la casa miresei – fetele. Mirele și flăcăii mergeau apoi la mireasă pentru a o aduce să participe la „bărbieritul mirelui”. Alaiul era însoțit de muzicanți ce interpretau melodii adecvate momentului. Viitorul mire se bărbierește ultima dată ca flăcău, pentru a fi „fercheş” la nunta care va avea loc a doua zi. Lăutarii cântă:

“Foaie verde sălcioară

Puse-i briciu-n bărbioară

Mi-a căzut o lăcrămioară.

Și mi-a căzut drept pe piept

Mă despart de tineret.

Plânge-mă maică cu dor

Că și eu ți-am fost fecior

Ți-am scos boii din ocol,

Pe Florean și pe Bujor,

La plugul de sub șopron.

Iar acum maică mă-nsor

Nu știu ce-am de-s plin de dor.

Of, of, of, maică mă-nsor”.

În ziua nunţii, mirele însoţit de naşi şi de vornic se îndreaptă spre casa miresei unde prezenta acesteia darurile. Avea loc înhobotarea miresei de către naşă, în timp ce lăutarii cântau „Ia-ţi mireasă ziua bună” sau „Taci mireasă nu mai plânge”, după care începea o melodie veselă, „De trei ori pe după masă/Să scoatem fata din casă”.

„Foaie verde și-o alună,

I-ați mireasă ziua bună,

De la stele, de la lună,

De la maică-ta cea bună.

De la grădina cu flori,

De la frați, de la surori.

De la stratul cu busuioc,

De la flăcăii din joc.

Taci mireasă nu mai plânge,

Că la maică-ta te-om duce,

Când o face plopul mere

Și răchita micșunele.

Când o face mărul nuci,

Cu maică-ta te mai culci!”

După ce ieşea afară, vornicelul cu o voce mai puternică, pentru a fi auzit de toată suflarea din curte, începea să spună „Conăcăria iertăciunii” – un ritual în care mirele şi mireasa, ţinându-se de mână, îngenuncheau pe un covor cerându-şi iertare de la părinţi. Urma aruncatul colacului de către mireasă în direcţia celor patru puncte cardinale. Câţiva flăcăi scoteau zestrea miresei, iar vornicelul închina lada cu zestre mirelui. Nuntaşii, în frunte cu mirii, nunii, socrii, vornicelul şi lăutarii se îndreaptau spre biserică pentru cununia religioasă, după care avea loc petrecerea, la „masa mică”, apoi la „masa mare” și dura până luni seara târziu, o tradiţie care, din păcate, a fost părăsită în zilele noastre.

La închinarea darurilor, vornicelul spunea fiecăruia oraţia de închinare, oferind pe tavă două pahare cu vin şi câte un prosop sau batistă. Vornicelul, ce cunoaște toți mesenii și are pentru și are pentru fiecare câteva cuvinte, ce-i îndeamnă să fie cât mai darnici. Lăutarii erau chemaţi să cânte fiecărui nuntaş câteceva, de multe ori cu versuri făcute ad-hoc, care să se potrivească cu profesia lui, cu vreun defect şi se putea ajunge şi la strigături, de asemenea, cu adresă direct stârnind, de cele mai multe ori veselia mesenilor. Iată câteva astfel de producţii spontane:

”- Pentru un gestionar:

Păi, cât oi fi și-oi mai trăi,

Gestionar n-oi mai iubi.

Când e dragostea mai dulce,

Ia cheile și se duce.

Bine de te servește

Ciubucul i se mărește.

De la rest, de la cântar,

Mai rămâne-n buzunar.

-Pentru un pădurar:

Rău mă dor picioarele

Tot trecând pâraiele

Și numărând cioatele

Sau făcând procesele.

Ferice de pădurar

Toată ziua prin lăstari

Cu geanta plină de bani.

Cine dă un pol mai mult

Scoate bradul din pământ.

Îl așteaptă mândrele

Prin toate poienile”.

Încă din „Letopisețul Țării Moldovei”, alcătuit de Miron Costin, sunt atestate strigăturile. Aici se spunea că la nunta Mariei, fiica lui Vasile Vodă, cu cneazul „Rogivil” s-au făcut auzite „dzicături, giocuri și de țară și streine”. La 1768, se publica o culegere de 14 texte românești, apropiate ca tematică și imagistică de câteva foarte cunoscute strigături. De exemplu: „hora fetei bătrâne”, „hora nevestei tinere”, „hora nevestei trăind rău cu bărbatul” etc. Uneori aceste variante sunt aproape identice cu unele strigături contemporane: „Mărita-m-aș, mărita,/Da’ nime nu m-a lua,/Că nu știu eu frământa;/Cu suveica nu știu da,/Cu feciorii știu juca;/Nice cos, nice nu țes,/Dar la Joc mă-ndes, mă-ndes!”.

Dintre riturile de trecere, nunta este considerată ca fiind esențială în viața individului și a societății. Ea constituie inelul de legătură între generații, puntea care unește trecutul, prezentul și viitorul. Nunta cu strigături nu constituie, desigur, o realitate folclorică ce se întâlnește numai în Moldova. În actualitate, strigăturile de nuntă din satele noastre se dovedesc a fi deosebit de viabile. În timp ce, în multe localități, conăcăria și iertăciunea – texte epice ample – se dezmembrează în fragmente scurte sau chiar dispar cu totul, strigăturile sunt păstrate și îmbogățite de la an la an. Un rol important îl au în acest proces interpretele speciei, femeile, element conservator și în același timp plin de efervescență creatoare în cultura populară.

Nunta cu multe strigături este specifică zonelor nordice și centrale (Suceava, Neamț, Iași și Botoșani), în timp ce în sud fenomenul este destul de palid. Dispariția strigăturilor se constată mai ales acolo unde lăutarii au preluat cu timpul atribuțiile artistice. Un moment important, cu implicații rituale în desfășurarea nunții, îl constituie „scoaterea danțului din casă”, la plecarea tinerilor la cununie. După executarea de trei ori a unei hore, ale cărei simbolistici sunt strâns legate de cercul magic, cu valențe benefice, apotropaice, de a ocroti tânăra pereche în clipa parcurgerii intervalului dintre cele două stări sociale, nuntașii se înșiruie în fața casei. Adesea hora se repetă și în ogradă. Strigăturile spuse cu acest prilej sunt augurale, urmărind crearea unor premise pozitive întemeierii noii familii: „De trei ori pe după masă,/Să scoatem danțu’ din casă,/Să rămîie binele,/Să-l trăiască tinerii;/Casă mare cu noroc,/Să-nvârtim hora pe loc”. Unele variante preiau din orația conăcăriei metafora florii căreia nu-i mai priește locul și trebuie dusă într-o grădină care să-i favorizeze creșterea și înflorirea: „Di trii ori pi după masî,/Sî scoatem floarea din casî,/S-o scocem cu rădăcinî/Șî s-o punem în grădinî,/Șî s-o punem la fereastră,/Cine-a trece s-o iubească”.

Nunii reprezintă adevărate modele de conduită socială. Şi sunt prezentați cu trăsături ale părinților Ideali. Nuna este cea mal mândră dintre femei: „Cum e nuna, nu-i nici una,/Cu cămeșa cum îi spuma,/Cu catrința toată fir,/Fața ei un trandafir”, iar casa ei este un palat împodobit cu flori: „La nuniță la portiță,/Busuioc și romaniță,/La nunițî la cerdac,/Trandafir și liliac”. Cuplu model, nunul și nuna sunt îndemnați să povățuiască cum se cuvine pe tinerii care debutează în viața matrimonială: „Sî trăiascî nunuțu,/Sî-și înveți cinuțu/Gospodar ca și dînsu,/Sî trăiascî nunuța,/Să-și înveți cinuța/Gospodină ca dânsa”.

Şi, bineînţeles, druştele:

„-Strigați, druște, cât puteți,/Că sarmale o s-aveți./Și sarmale și plăcinte,/Nu ședeți ca niște sfinte!”. Sau: „-Strigați, druștelor, din gură/Nu stați ca vacile-n șură!”.

„-Cântați, druște, nu fiți moi,/C-amuș dau cu bota-n voi!”

„-Drușca noastrî cea bătrînî/Bunî-i di căță la stînî,/Leagatî c-un lanțușor/La troaca cu zărișor!”

Şi soacra: „-Soacrî mari, poamî acrî/De te-ai coaci, cât te-ai coaci,/Dulce tot nu te-i mai faci,/De te-i coaoi-un an ș-o lunî,/Nu ești ca maica mea bunî!”. Sau, pentru încheiere: „-Bucură-te, soacră mare,/Că-ți vine cheptănătoare,/Să te cheptene pe cap/C-o bucat’ de lemn de fag,/Să te cheptene frumos,/Să-ți deie părul pe jos! – Las’ să vie, că nu-mi pasă/Coada la cociorvă-i groasă!”.

Daniel Dieaconu