Valea Muntelui s-a schimbat de multe ori de-a lungul veacurilor – hotare, regimuri, economii, mode – dar oamenii locului și-au păstrat credința, creativitatea și simțul umorului. Dovada stă în legendele care circulă și astăzi din gură în gură, povești în care dragostea se amestecă cu vitejia, iar mândria muntelui cu jertfa. Trei dintre ele sunt legate direct de Bicaz și merită redescoperite.

Piatra Corbului – fata care a ales prăpastia în locul robiei

Legenda stâncii îl aduce în prim-plan pe un străin venit de pe dealul Corbului, „de dincolo de Borsec”, care s-a așezat la Bicaz. Cum sătenii nu l-ar fi primit între ei, și-a ridicat casa mai departe de sat.

Avea o fată, Corbița – „sprintenă ca o căprioară, cu gurița dulce ca mierea și ochii arzători ca focul”.

Pețitori avea cu duiumul, dar inima ei l-a ales pe un „plăieș cu plete lungi și chip de Făt-Frumos”, cu care s-a logodit „după obicei”.

Vremurile erau însă cumplite: tătarii năvăleau des, iar în urma lor rămâneau „doar sânge și cenușă”.

Într-o zi au ajuns și pe Valea Bicazului, prădând și arzând totul în cale – căci auziseră de frumusețea Corbiței și voiau s-o ducă în dar hanului de la Bugeac.

Tatăl și logodnicul au căzut lângă ea, apărând-o.

Singură, fata a fugit spre munte, „urmărită de tătari ca o ciută hăituită de lupi”.

Ajunsă la marginea unei stânci, „înspăimântată, nebună de groază și de durere”, a privit în urmă, apoi – „cu rugăciunea către ceruri în gând, tânăra cu fața albă ca un crin și părul despletit de vânt s-a aruncat în prăpastia adâncă”.

Trupul ei zdrobit s-a cufundat în apa Bicazului, „sub privirile tătarilor încremeniți”. Abia atunci, o ceată de plăieși veniți în ajutor i-a nimicit pe cotropitori. (Dieaconu, Asavei, Nicolau, 2011, pp. 21-22)

Poiana Tătarilor – cum i-au speriat plăieșii lui Ștefan pe cotropitori

Pe vremea lui Ștefan Vodă, tătarii s-au împărțit în cete și au început să jefuiască „în stânga și-n dreapta”, inclusiv Valea Bicazului. Dar niște „plăieși de-ai lui Ștefan” le-au simțit apropierea și au ticluit un plan. Câțiva s-au ascuns după copaci uriași, „cu arcuri și săgeți și mai multe buciume”, alții „au trecut repede Bistrița” și s-au pitulat la rândul lor. Când cotropitorii au intrat în poiana-ascunzătoare, a izbucnit „o ploaie de săgeți, iar buciumașii începură a răscoli măruntaiele codrilor cu huetul buciumelor”. Zadarnic au încercat tătarii să treacă prin păduricea de pe malul Bistriței – și acolo i-au întâmpinat același huet și aceeași ploaie de săgeți „care nu conteneau a cădea asupra lor”.

Ajunși la hoardă, fără prăzi, au povestit cu groază că „Ștefan e pe urmele lor”, iar toată hoarda s-a grăbit să iasă „din culcușul lui Ștefan, despre a cărui vitejie mersese faima peste nouă mări și nouă țări”. Și așa „a scăpat țara de tătari”. (Dieaconu, Asavei, Nicolau, 2011, p. 20)

Stânca Cojocarului – dragostea care n-a ținut cont de lada cu galbeni

„Tot dragostea pârdalnică, a naibii fie! Ce-ți face și ce-ți drege! Pe cel care o vede îl orbește, pe cel orb îl însănătoșește. Așa-i de când lumea și tot așa o fi cât o fi pământul”.

Așa începe povestea lui Niță Cojocarul, un tânăr voinic și frumos din Bicaz, vestit în toate satele de pe valea Bistriței „până la Piatra” pentru cojoacele din care scotea bani buni. Tot în Bicaz trăia și Ilenuța, „neasemuit de frumoasă”, unicul copil al celei mai bogate familii din zonă – cu turme de oi, cirezi de vite și „galbeni în ladă”. Părinții ei așteptau „fețe mari ca s-o pețească”. Dar într-o zi, Niță a întâlnit-o pe Ilenuța și, „hodoronc-tronc!”, s-au îndrăgostit. Băiatul „nu mai avea somn, oriunde se ducea, orice făcea o avea pe Ilenuța în fața ochilor”, așa că s-a hotărât s-o pețească. Răspunsul părinților l-a zdrobit: „Să dau fata după tine?! Un sărăntoc?! Du-te și caută-ți una de seama ta!” Supărat și îndurerat, tânărul a ieșit pe poartă simțind că „lumea s-a sfârșit pentru el” și, „tot rătăcind ca un nebun, a ajuns la o stâncă mare. S-a cățărat și s-a azvârlit în hăul de dedesubt, prăpădindu-se”. (Dieaconu, Asavei, Nicolau, 2011, p. 24)

Data viitoare când treceți prin Bicaz, opriți-vă o clipă: stâncile, poienile și apele de aici au memorie – și așteaptă să fie ascultate.

Ioana Mărcuțianu