Aşa cum am aflat din articolele precedente dedicate istoriei beţiei, o istorie romanţată, dar cu bază documentară serioasă, beţia a fost un adevărat flagel în rândul oamenilor din popor, incriminat de autorităţi, dar care, prin consumul de alcool, contribuiau substanţial la veniturile statului. Şi aşa era în Rusia, Anglia, Cehia sau România. Şi s-au încercat măsuri prohibitive în mai multe ţări, s-au creat mişcări „de temperanţă”, cu mai mult sau mai puţin succes. Românul, ţăranul român în special, care muncea din zi până-n noapte, îşi afla de multe ori „puterea în rachiu”, după cum scria Alecu Russo. Romanticul scriitor, care a fost mai mulţi ani „giudecător” la Piatra-Neamţ, a cules legende şi balade de la vânători, ciobani, plutaşi, tăietori de lemne sau călugări.
Descria pe muntenii de la poalele Ceahlăului într-un mod deosebit şi prezentăm în întregime fragmentul respectiv: „Munteanul e mare iubitor de chefuri lungi, cumătrii şi nunţi. La un asemenea prilej, ulcioarele de vin şi măsurile de rachiu, rachiu stricat, două părţi de tutun şi una de piper, trei zile umblă din mână-n mână, într-o grămădire deasă de bărbaţi, femei şi copii. În voia bună a chefului acestora să cercetezi firea bună a munteanului. După ce tinerii s-au săturat de mândrele dansuri naţionale, împresură cu toţii pe cimpoiaşi ori pe bardul muntean cu scripca ştirbă şi cu arcuşul de el alcătuit, lăutarul, care, ca trubadurii de odinioară, umblă din sat în sat, din crâşmă-n crâşmă, din petrecere în petrecere şi pentru un adăpost, pentru un pahar de rachiu şi puţintică plată, zice cântecele bătrâneşti ale haiducilor de demult. E ca o legătură de dragoste între cântecele de vitejie şi mulţimea care le ascultă cu luare aminte. Adesea, în clipele de înălţare, sunete dumnezeieşti prin măreţia şi melancolia lor se prelungesc pe strunele vechi ca ecouri în văi şi o lacrimă se prelinge din ochii vicleni ai lăutarului”.
Era o descriere a munteanului într-o povestire dedicată haiducului Ioan Pietraru din ţinutul Neamţului şi continuăm cu câteva spuse despre haiduci şi cârciumi.
Haiducii şi alcoolul
Deşi vechile cutume ale haiducilor cereau ca cetaşii să nu fie beţivi, să nu frecventeze prea des cârciumile, căci acest lucru ar fi adus prejudicii cetei, în balade, în legende sau povestiri apare haiducul la cârciumă, câteodată şi cu câte-o ibovnică. De cele mai multe ori haiducul are de suferit de pe urma cârciumilor şi cârciumăreselor, este prins sau chiar omorât. Andrei Budac din Cârţişoara vine din munte, se opreşte la o crâşmă, se apucă de băut vin, dar cârciumarul anunţă autorităţile, vin jandarmii şi îl împuşcă. Şi Ioan Pietraru s-a apucat de băut după ce a fost trădat de iubita sa, fiica Olteanului, şi se spune că aceasta l-a pierdut şi acelaşi lucru se spunea şi despre Ştefan Bujor. Pe Ion Pietraru, omul din popor îl avertiza:
„Be, Iancule, be
Be, Iancule da’ nu pre
Că potera-i ici-cole”.
Şi Bolboceanu poposea câteodată la cârciumă:
„Verde, verde şi-un pelin
La cârciuma lui Arghir
Bea Bolboceanu la vin”.
Despre Radu Anghel se ştia că trecea adeseori pe la „crâşma Stanii”,
„Unde-şi beau drumeţii banii
Şi haiducii gologanii”.
Codreanu se abătea şi el la cârciumă:
„Colo-n vale la Şanta,
La Şanta, la crâşmăreasă,
Cu ochi mari de puic-aleasă.
Bea Codrean, se veseleşte,
Cu Şanta se drăgosteşte”.
Cântecul lui Radu Anghel a devenit celebru prin interpretarea marelui Benone Sinulescu, fiind ştiut şi cântat de mulţi români ca „Radu mamii, Radule”.
„Cât bea ţăranul român?!”
În revista „Albina” la 1900 se făcea referire la consumul de alcool în vechiul judeţ Roman, iar titlul era: „Cât bea țăranul român?”.
La Doljești (fostul judeţ Roman): „O populaţiune de 141 capi de familie sunt două cârciumi, în care de la 1 noiembrie până la 1 martie a.c., s-au consumat de locuitori – după cum se constată din declaraţia debitanţilor şi din registrele percepţiei comunale – 961 litri spirt şi 8.590 litri vin. (…) Adunându-se şi 4.000 litri vin ce l-аu recoltat 5 locuitori în viile lor, ce deja l-аu şi consumat, găsim suma totală de 15.840 litri alcool, care socotit bănește se ridică la frumoasa sumă de 8.277 lei, preţuit 1,50 litru rachiul şi 30 bani litru vinul.”
Nu e de mirare că şi în România s-au născut mişcările de „temperanţă” a beţiei, precum cele din Anglia sau Statele Unite ale Americii, sprijinite şi de asociaţiile feministe ale vremii. În 1877, s-a fondat Liga Antialcoolică de către istoricul A.D. Xenopol, Spiru Haret, doctorul Mina Minovici şi generalul Ioan Lahovary.
A.D. Xenopol scria o „Carte contra beţiei” din care spicuim: „Fugiţi oameni buni, de beţie, ca de ciumă! (…) Mai bine decât un păhăruţ de rachiu dimineaţa, cercaţi să beţi un pahar de lapte cald cu o bucată de pâine să vedeţi ce bine are să vă întărească. (…) Beţi câte un pahar de vin, rod lăsat de Dumnezeu pentru desfătarea noastră, dar rachiul respingeţi-l din toate puterile. Căci el este otravă, el este moarte!”.
Artizanii mişcării antialcoolice credeau că eforturile lor sunt în zadar. Era necesară o lege care să reglementeze acest viciu. În lucrarea sa numită „Chestia ţărănească”, Spiru Haret propunea scumpirea alcoolului și micșorarea numărului de cârciumi: „E drept că asupra unui viciu ca beţia să cadă oricâte sarcini, pentru ca cu venitul respectiv să se creeze mijloace de a se combate relele produse de ea, întreţinându-se școala, biserica, poliţia, administraţia. E necesar ca, prin măsurile ce propun să se scumpească alcoolul și să se împuţineze cârciumile. Căci aceste măsuri vor fi piedici puse pentru întinderea beţiei, care în unele părţi au adus populaţia în cel din urmă grad de decădere.”
A.C. Cuza scria în prefaţa unei cărţi de folclor dedicată „beţiei”: „De când s-a agitat mai cu temeiu, în ţară la noi, mişcarea în contra alcoolismului, prin anul 1894, putem zice că energia ei nu a făcut decat să crească. Pe la început erau încă mulţi cari tăgăduiau acestei mişcări legitimitatea şi utilitatea ei practică. Dar faţă cu numeroasele dovezi ce au venit de pretutindeni, răspândite prin scrieri şi conferinţi, arătând întinderea răului, împotrivirile necugetate au trebuit să se plece în faţa adevărului, recunoscând prin amuţirea lor desevărşită de la o vreme, însemnătatea deosebită a propagandei noastre şi legitimitatea ei deplină”.
Folclorul „beţiei”
Petre Gheorgheasa, învăţător la Broşteni, pe atunci în judeţul Neamţ, o personalitate a regiunii, a scris o carte „Beţia, ard-o focu’ – Cântece poporane potrivnice beţiei”. În „Cuvântul înainte”, cel amintit anterior, A.C. Cuza, jurist, scriitor şi om politic scria: „Printre aceste dovezi, aduse acum mai in urmă în sprijinul cauzei noastre, nu rămâne îndoială că prezentele Cântece poporane potrivnice beţiei, culese de d-l P. Gheorgheasa, învăţător, sunt din cele mai interesante. Ele vin să confirme şi să ilustreze spusele noastre despre înrâurirea nenorocită a patimei beţiei asupra poporaţiei noastre rurale, din propriile mărturisiri ale victimelor ei”.
Epigrama a avut corifeii ei de seamă în România, Nigrim, Pavelescu, A.C. Cuza, iar Păstorel Teodoreanu a fost cel care a închinat mai multe dintre ele vinului, beţiilor. Dar strămoaşa epigramei a fost, cu siguranţă, strigătura populară. Iar în cartea lui Gheorgheasa au fost puse mai multe strigături şi vă oferim câteva:
„Din tâlhar şi din curvar,
Mai poţi face gospodar;
Dar din beţiv şi din prost,
Niciodată n’a fost rost”.
Sau:
„Foaie verde, foaie lată,
Fata până ce e fată,
Nu o vezi la craşmă beată;
Apoi dacă se mărită,
Câte şapte la o litră,
Apoi dacă se cunună
Umblă Ia craşmă nebună”.
Sau:
„Frunză verde lemn domnesc,
Cum mă’mbăt mă şi fălesc;
Că am car cu şase boi
Şi eu n’am măcar nici doi;
Că am oi la trei ciobani
Şi eu n’am nici doi carlani
Şi’n punguţă nici doi bani;
Că dacă prind câte-un franc,
Repede pe gât îl trag”.
Sau:
„Frunză verde siminoc,
Am avut un biet cojoc,
L-am dus la craşmă zălog.
Am mai avut ş-o bondiţă
Ş’am dus-o la craşmărită.
Ş’am avat căciulă’n cap
Ş’am uitat-o pe dulap
Atata eram de beat!”.
Sau:
„Frunză verde de pasat,
Tu nevastă cu bărbat!
lan te uită pe sub pat,
Că de-un an nu-i măturat,
Şi tu stai la craşmă’n sat!
Pune boii la tânjală
Şi scoate gunoiu’ afară
De sub pat, de sub lăicioară”.
Sau:
„Frunză verde păpădie,
Rea boală eşti, tu, beţie!
Dacă omu s’a ’mbătat
Parcă-i un. câne turbat:
Umblă cumpănindu-se
Vorbeşte sfădindu-se,
Mântuie bătându-se,
Apoi judecându-se,
Pe urmă căindu-se”.
Daniel Dieaconu
Mesagerul Bacău Video/Performanță de aur: CSM Bacău este noua campioană națională la judo pe echipe U18 
ZCH Botoșani. O autoutilitară a fost incendiată intenționat și a ars în totalitate 
NewsEdge Papa Leon al XIV-lea va fi operat pentru îndepărtarea unui nodul pulmonar: intervenția este programată la Roma 
BusinessEdge Bruxelles-ul vrea să înjumătățească importurile de mașini hibride din China. Salonul auto de la Paris va testa reziliența producătorilor europeni 
