Sâmbăta 5 februarie 2022. Zi de obor la Roznov, în plină perioadă Covid. Se întinde pe mai bine de 3 hectare, din care vreun hectar pentru producătorii de cereale, undeva în dreapta, peste șosea. Mai e o altă zonă mai mare în care se înghesuie de-a valma intermediarii care comercializează tot felul de lucruri, de la haine, încălțăminte până la mici piese auto şi mobilă. O mare parte din această zonă a comercianților de tot felul este cea a vânzătorilor de mărunțișuri la bucată, sau a celor care vând tot ce mai au prin casă ca obiecte vechi: pahare, ustensile de bucătărie, haine mai mult sau mai puțin ponosite.
Încercăm să intrăm în vorbă cu producătorii, aliniați frumos, lângă sacii cu grâu, porumb, ovăz, făină și alte cele. Oamenii se codesc, râd în pumni, se împing în față unu pe altul: “Uite, teroristul ăsta! Ăsta știe să vorbească… uitați că are și ulei, și topor și mături, ia uitați!”. În final niciunul nu ne spune nimic…Vin și câțiva mușterii, se interesează… “Da, da, 20 de lei sacul. Doriți și altceva?”…
– Hai, Fănică, ce să-ți dau?
– Nea Vasile, pune două sălăți de alea și vreo două kile de mandarine! Așa, era să uit, dă-mi și niște roșii că vrea femeia mea să facă o salată. Pe nea Cucu l-ai văzut p-aici?
Un vânzător, primul din zona producătorilor, a lucrat ca șofer, vine aici la obor de vreo 3-4 ani și trăiesc, el și femeia lui, destul de bine din ce-i iese lui din vânzarea fructelor și legumelor. Ia marfă de la depozit, pune ceva adaos și spune că se descurcă destul de bine. Merge și prin alte piețe și târguri. Nu au copii, viața e bună! Nu vrea să vorbim prea mult, cu nume și prenume, mai ales că în zonă s-au anunțat și controale. Nu are el timp de reportaje și televizie! Nu vrea pozat!
Nu se mai poate trăi din munca pământului!
Ceva mai încolo, Ionuț Dumitru, de la Buhuși, are 46 de ani, a terminat școala de mecanici auto și a lucrat vreo 6-7 ani în domeniul lui în tinerețe. De doi ani vine în Oborul de la Roznov, mai merge și pe la alte târguri, cu rodul pământului pe care-l muncește, dar… ”Nu prea merge! Curentul s-a scumpit, motorina s-a scumpit! Nu vedeți cum îi?!… E greu, nu se mai poate trăi din muncă acum. Prețurile la țărani nu s-au ridicat deloc, motorina s-o ridicat de câteva ori. Din 2007 trăiesc de pe urma pământului. Noi înainte de asta prestam servicii cu tractoarele, acum am rămas cu pământ, eu și cu feciorul meu muncim 50 de hectare, nu ne permitem să angajăm. Vor bani mulți, cer 2 milioane la zi, mâncare și băutură. Noi avem utilaje proprii cu care lucrăm, altfel nu ne-am descurca! Cinci guri am de hrănit…Ce faci, mă? Uite, ce-ai făcut, ai răsturnat toate grăunțele alea!… se întoarce iar spre mine. Eu sunt și administrator și șofer și muncitor, de toate!”.
Venită de la Gura Humorului, unde, o viață întreagă a fost gestionară la o firmă care comercializa materiale de construcții, Georgeta Ciurlea și soțul ei s-au întors în Neamț, la țară, unde au moștenire o casă și ceva pământ, de la părinți: “Noi vindem furaje, grăunțe, grâu. Suntem pensionari, nu am putea trăi numai din asta. Venim de vreo 3-4 ani, aici, la obor la Roznov. Avem vreo 11 hectare, suntem producători, dar suntem într-o asociație și ne luăm produsele de acolo. Nu se trăiește sub nicio formă numai din munca pământului. Fără pensia de la stat noi nu am putea trăi. Mai suplimentăm așa, doar… Noi nici nu mergem, ca ceilalți, prin toate piețele. Ăia, da mai trăiesc, dar noi, nu! Avem un pic de gospodărie, animale, muncim… Dar, na! Ca să nu stăm să plângem la televizor că nu avem ce mânca, cum fac alții. Ne descurcăm, dacă suntem sănătoși și ne ajută Dumnezeu! Dar punem oameni la încărcat, nu mai avem noi putere”.
Undeva mai în margine, un tinerel subțire care se prezintă ca fiind Adelin Petrișor, din Cândești, își strânge geaca pe corp, înfrigurat. Stă lângă portbagajul deschis al mașinii în care are două cuști ticsite cu porcușori de Guineea. Dintr-o singură pereche, într-un an de zile și-a făcut o adevărată crescătorie, a scos deja la vânzare 35 de porcușori, cu 30 de lei bucata. Lumea nu prea se înghesuie, oamenii de la țară nu prea au ei timp de animale de companie.
Jandarmi și polițiști au luat la control oborul. Oamenii nu par prea speriați de idee, doar comentează… “Da, tre’ să trăiască și ei! Am auzit că au plan la amenzi…”. Puțină rumoare, buzunare scotocite după documente și apoi, totul revine la așteptarea dinainte, după clienți.
Cum se apropie câte un om și întreabă ceva, atmosfera se însuflețește puțin, producătorii se agită pe lângă marfă, cântăresc, numără bănuții și apoi își înfing înapoi mâinile în buzunare, înfrigurați.
O terasă improvizată cu o muzică săltăreață, nici populară, nici manele, undeva pe la mijloc, e locul cel mai animat din zonă. Acolo vreo 10-15 oameni înfulecă cârnați și mici, râd și beau bere.
Cărăușii de la Piatra Șoimului
Doi moșneguți cu figuri parcă rupte din tablourile lui Grigorescu, stau la taclale lângă căruța în care au înghesuit saci cu făină, furaje, grăunțe și ceva fructe.
Îi întreb de prețuri…
– Îs bunișoare, nu-s exagerate, nu!
De 40 de ani vine aici la oborul din Roznov. Și-au făcut o meserie din a le aduce și vecinilor și altor consăteni produsele de care au nevoie de la târg. Pentru câțiva bănuți în plus. Înhamă caii la căruțe, iau și ceva fân și apă și pornesc la drum. Fac listă în minte cu ce are nevoie fiecare din cei care i-au tocmit, își cumpără cele trebuincioase pentru propria gospodărie și “Hii, căluții mei!” o pornesc înapoi către casă. După ce dau peste cap un rachiu, că așa-i cinstit, adălmașul!
Cărăușii de la Piatra Șoimului sunt printre puținele figuri autentice țărănești pe care le mai zărești în obor.
– Din ’82 vin încoace la obor. Noi venim cu căruța șî eu șî omu aista șî noi stăm colea di vorbă, lângă căluții noștri. Dacă mai ajung până atuncia, în iulie, îs 40 de ani bătuți pi muche! Luâm șî pentru noi șî pentru alții, pentru oricare din sat ni dă un gologan acolo, cât facii șî ducim cu căruța, că-n spate nu li poate ducii dor!
Nea Ion Patacă se ține bine la 83 de ani, nu se plânge nici de sănătate. În tinerețe a lucrat “di tăt felul așa cumva, dar mai mult în ramura forestieră. Ieu pensie, de-acuma am 30 de ani di când ieu pensie, de când ne-o scos pi noi cu grupa”. Când era tânăr a cărat cu spatele la lemne până la căruțe, cu boii, cu caii și le-a trimis la ruși, unde se vindea lemnul, în special “pe vremea lu’ ciuruitu”, cum spune el. “Da’ acu, ni ieu ei pădurile tăte! Nu mai au unde lucra nici ăștia tineri”, încheie răzând hâtru nea Ion și se îndepărtează să mai pună o mână de fân la botul căluțului său.
Ne merge ca naiba… Oamenii strâng banii la saltea
În zona comercianților cu marfă nouă, un cuplu, ea supărată foc, el mai dispus să stea de vorbă. Vând pături, lenjerie, perdele. Îi întreb cum le merge.
– Ne merge ca naiba! Nu vedeți?! spune femeia bodogănind îmbufnată.
– Taci, tu. Ci, îi vinovată domnșoara că nu merge? Vinim di 20 de ani aici. O fost timpuri mai bune, da’ acuma merge greu tari. Îs oamenii, cu scumpirile astea acuma, s-o scumpit energia, benzina, gazu… mai întâi facturile șî pi urmă să gândesc la altceva. Oamenii strâng banii, nici nu știu cât le vine factura, sî tem să cheltuiască banii. Îi strâng la saltea, ci sî faci? Nu-s vânzări. Uitați, vin sî uită șî pleacă! Am avut magazin, da l-am închis, acum cu ci mai vindem prin târguri, așa… conchide Vasile Isac, 60 de ani.
De 17 ani vinde prin oborul de la Roznov și Alexandru Mitrea hăinuțe pentru copii și jucării. Are 67 de ani și de când a ieșit la pensie și-a găsit o metodă de a-și suplimenta bugetul familiei. A lucrat la Melana la Săvinești, are două fete și când a fost vorba să le întrețină la facultate a trebuit să găsească alte resurse în afară de salariul lui și al soției. Domnul Alexandru este un bărbat înalt, solid cu sprâncene gen Mircea Albulescu, o figură impunătoare, însă hâtru și optimist din fire. Se vede că este din alt aluat decât micii comercianții de pe lângă el. Vorbește corect literar și este mereu cu zâmbetul pe buze.
– Nu se îmbogățește nimeni! Nici nu stăm să cerșim de la stat, mai dăm ceva la stat! Mai ales acum cu pandemia asta… Dar, vorba cuiva, dacă chiar n-ar mai fi nimic, n-am mai veni! Mai mișcă cât de cât. Sunt perioade și perioade. Acuma, de exemplu, luna asta februarie e moartă toată, până la jumătatea lui martie. Pe urmă încep să vină în concedii pentru Paște cei de prin străinătate și atunci mai cumpără pentru copii, pentru nepoți, pentru neamuri câte ceva și iar mai cresc vânzările. Trece Paștele, iară stăm cuminți! Așa, de sărbători și când mai vin în concedii cei de afară, avem vânzare.
Mergând spre zona second-hand, spre vechituri, îți sare în ochi marfa lui Marius Dimache, 48 de ani, șofer de meserie, îmbrăcat el însuși într-o pelerină de camuflaj. Ghete, caschete, cizme de cauciuc, lopeți de front, banduliere, uniforme de camuflaj din stocurile armatei, lucruri ieșite din uz. Unele mai uzate, altele mai bune. Omul spune că mai cumpără vânătorii, pescarii, șoferii depinde ce vrea fiecare să facă cu ele.
Intrăm apoi în zona ciurucurilor, cum spun oamenii. Marfă întinsă direct pe pământ, pe aproape 1.000 de mp. Găsești pahare, ustensile de bucătărie, mai uzate, mai puțin uzate, încălțămăminte mai scofâlcită, haine, oale, tot felul de nimicuri. De la 1-2 lei bucata la 20 de lei bucata. Un bărbat nebărbierit și prost îmbrăcat încearcă să vândă tabloul părinților mire și mireasă cu… 25 de lei. Amintiri de preț! (Angela CROITORU)
