Deși în vară Ministerul Educației propunea o reglementare generală care să permită analizarea sesizărilor anonime în cazuri de hărțuire sexuală, noul Regulament–cadru privind organizarea și funcționarea comisiilor de etică universitară, publicat recent, blochează explicit aceste sesizări. Paradoxul rămâne: pentru ca o reclamație să fie validă, trebuie să fie semnată, inclusiv atunci când cineva dorește să o facă anonim.
Propunerea Ministerului din vară menționa necesitatea ca sesizările anonime care conțin indicii clare despre comportamente neconforme, precum hărțuirea sexuală, să fie analizate: „Examinarea și soluționarea sesizării care nu cuprinde numele, prenumele, datele de contact sau semnătura petentului, în măsura în care aceasta conține indicii referitoare la comportamente neconforme, respectiv hărțuire/agresiune sexuală.” Cu toate acestea, schimbările legislative promise încă nu au fost adoptate, iar regulamentul publicat recent menționează clar că sesizările anonime „nu sunt luate în considerare.”
Această decizie vine într-un context în care cazurile de hărțuire sexuală în universități au adus în atenția publică nevoia urgentă de protecție a victimelor, care adesea depun sesizări în mod anonim din teama de represalii. Totuși, realitatea birocratică pune frână acestei protecții, transformând anonimatul într-un paradox demn de opera lui Caragiale: dacă vrei să raportezi un abuz anonim, trebuie mai întâi să semnezi. Situația amintește de replica clasică a lui Farfuridi: „Trebuie să ai curaj ca mine! Trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă! ”, subliniind absurdul unei reguli care cere curajul asumării identității într-un demers care ar trebui să fie, prin definiție, anonim.
Regulamentul recent impune ca toate sesizările să fie însoțite de semnătură și date personale, altfel sunt automat respinse. Deși documentul promite confidențialitate, aceasta se aplică doar după dezvăluirea identității. Comisiile de etică trebuie să urmeze reguli care descurajează victimele să depună sesizări, contrar misiunii lor de a asigura un mediu sigur și corect în universități.
Promisiunile guvernului de a permite sesizările anonime, făcute după cazuri grave de abuz, încă nu s-au concretizat. Consultările se prelungesc, iar victimele trebuie să aleagă între a-și dezvălui identitatea sau a renunța la sesizare. Deși regulamentul permite universităților să se autosesizeze, în lipsa sesizărilor anonime, aplicarea acestei măsuri este limitată și depinde de implicarea fiecărei universități, mai ales că nu este detaliat cum se poate realiza autosesizarea, ci doar menționat dreptul comisiilor de a o face.
Până la schimbările legislative promise, rămânem într-o realitate absurdă, unde victimele abuzurilor sunt încurajate să raporteze doar dacă își dezvăluie identitatea. Anonimatul rămâne deocamdată o iluzie birocratică, iar regulamentele par să pună piedici celor care caută protecție și dreptate.
Alexandru Andrieș
