”Mesagerul de Neamț” vă propune o serie de articole despre o perioadă rememorată, în zilele noastre, din păcate, mai ales de cei care nu trăit-o. Considerăm că este bine ca acea perioadă să fie cunoscută cât mai obiectiv, așa cum a fost. Articolele aparțin regretatului jurnalist Dan Ailincăi și au fost publicate inițial în perioada mai-iunie 2017.

Grupul satiric ”interplanetar”, cu care Întreprinderea Mecanică Roman se prezentase într-o ediție a festivalului ”Cântarea României”, stârnise oarece valuri, atât prin text – care nu aborda strict problemele întreprinderii, cum se făcuse până atunci -, cât și prin nota de frondă pe care o adusese, mai ales datorită ”costumelor”. În perioada aceea, orice montaj literar-muzical (o specie artistică la modul absolut nocivă, care proslăvea, în versuri și cântece, pe supremul conducător și pe academiciana de renume mondial), orice brigadă artistică, orice grup satiric aveau drept costumație inerentele cămăși albe și pantalonii/fustele negre. Un costum serios, demn, care impune respect și cu care, se credea, oricui îi stă bine. Or, oamenii din grupul meu apăruseră îmbrăcați în… saci. Grupul satiric a câștigat proba în întrecerea cu Uzina de Țevi și a mers mai departe, în etapa județeană.

Secretarul de partid și președintele de sindicat nu mi-au solicitat nicio modificare, nici în text, nici la costume. Atât doar că, în programele concursurilor următoare, grupul figura ca ”Grupul satiric din IMR”, nu ”al IMR”. Își luaseră niște măsuri de siguranță… Dacă pe undeva ieșea rău, ziceau că nu e grupul întreprinderii, e doar format din oameni care lucrează în întreprindere.

Etapele următoare au impus, se înțelege, o altă abordare, un alt text. Era în anii 1984 -1985. Cenaclul Flacăra, condus de Adrian Păunescu, era în perioada lui de maximă glorie. Nu numai că era mereu în turneu prin țară și susținea spectacole-mamut, dar existau emisiuni la radio dedicate cenaclului. Unele retransmiteau înregistrările complete ale spectacolelor, altele erau de selecții și dedicații muzicale. În acest context, mi-a venit ideea parodierii cenaclului.

Păunescu era foarte puternic în acea perioadă. Putea subordona, la o adică, și Miliție, și Securitate, și Comitete județene de partid, dar nu m-am gândit nicio clipă că el ar putea afla de parodia mea…

Așa încât am creat un text exact pe modelul Cenaclului Flacăra. Eram eu, cel care conduceam cenaclul, erau băieți și fete care recitau, spuneau texte umoristice, erau chitariști care cântau folk, dar acompaniau și soliștii.

În euforia care ne cuprinsese atunci la ideea de parodie, ne-am făcut rost toți de blugi și adidași și ne-am cumpărat, fiecare din banii lui, niște tricouri galben pal, pe care am inscripționat un logo – pe vremea aceea nu știam că așa se numește -, care reprezenta trei bucăți de lemn, așezate în forma literei F, din care ieșea o mică flacără. Deci, Flăcăruica! Așa a apărut Cenaclul Flăcăruica din IMR.

Textul nu era despre ”problemele” din IMR, era, pur și simplu, un text umoristic, care, din când în când, trimitea la unele ”rele moravuri și apucături” dintr-o fabrică… Cântecele reluau textele originale, cu ușoare modificări, dar care le făceau perfect recognoscibile.

Un singur exemplu: un cântec din Cenaclul Flacăra, intitulat ”Iancu la Țebea”, a devenit, la Flăcăruica, ”Mișu la Sagna”, cu trimitere clară la comuna din apropierea Romanului. Iar textul cântecului era acesta:

”Ce vești mai aveți, măi băieți, despre Mișu?

Să spună ce știu toți acei care știu.

Ce vești să avem? Ce bolnav este Mișu,

La Sagna, la Sagna, la Sagna acum…

Și Mișu ne cheamă, ne cheamă la Sagna,

Al nostru frumos, pătimit bolnăvior,

Că are un vin, trei curcani și-o nevastă

Și singur nu poate, că nu-i prea ușor…

La Sagna-ți vorbesc prietenește vecinii,

Întreg calendarul se-aude pe drum.

Să-i ducem salariul lui Mișu acasă,

La Sagna, la Sagna, la Sagna acum!

Trăiască nașul lui Mișu!

Trăiască el și nașa sa!

Că-i dă scutire lui Mișu,

Să stea acasă cât o vrea, să stea acasă cât o vrea…”

Ideea a prins și, ca să ne ”rodăm” pentru concurs, am intrat în niște șușanele organizate de sindicatul de la IMR la Casa de cultură.

Pentru cei care nu știu, șușaneaua era un gen foarte răspândit și gustat, în același timp, de spectacol susținut de un grup de artiști – grupați pe simpatii, pe origini comune, pe diverse interese – în general în provincie, încasările din vânzarea biletelor împărțindu-se între organizator și artiști, dar ele nefigurând în vreun stat de plată legal…

Pentru organizarea de spectacole ori turnee ”oficiale”, exista atunci ARIA (Agenția Română de Impresariat Artistic), dar pentru șușanele exista, mai în fiecare județ, un ”organizator de spectacole”, care cunoștea pe toată lumea și la care se apela și pentru o nuntă – ”Vreau să-mi cânte la nunta fetei Irina Loghin!” -, dar și pentru un spectacol care umplea sălile caselor de cultură.

Am evoluat ”în deschiderea” unor șușanele organizate la Casa de cultură din Roman, în care vedete au fost Dorin Teodorescu, Cleopatra Melidoneanu, Nicu Constantin, Marina Scupra, Stela Enache, Mirabela Dauer sau formația Savoy. Ceea ce mă intriga era nu că aveam succes, ci că… eram luați în serios! Ca și cum am fi fost un cenaclu adevărat…

În spectacol, dădeam citire unor bilețele – din public, chipurile – și am început chiar să primesc bilete la masa de pe scenă. Veneau fete și băieți în pauze, la cabine, și cereau autografe! Ei nu realizau parodia.

Vorbind, mai târziu, cu câțiva romașcani care evoluaseră în Cenaclul Flacăra, între care regretata Iulia Iosipescu, mi-au spus: ”Erați credibili. Era foarte bine făcut și era perceput nu ca un grup satiric, ci ca un cenaclu de umor. Voi făcuserăți sute de ore de repetiții poate, dar spectatorii asistau la niște numere care păreau spontane, improvizate pe loc, de aceea vă credeau cenaclu”.

Am trecut de fazele locale și grupul satiric ”Cenaclul Flăcăruica” s-a calificat în faza națională. Finala pe țară a avut loc la Focșani, în clădirea Teatrului Muncitoresc (actualmente Teatrul ”Mr. Gh. Pastia”), pe 14 și 15 iunie 1985. Au fost zeci de grupuri satirice și zeci de brigăzi din toată România.

Concursul s-a derulat în prima zi în condiții normale, dar a doua zi, pe la prânz, organizatorii au realizat că mai erau multe formații care nu intraseră încă în concurs, iar sala nu mai era liberă încă o zi. Așa încât s-a luat decizia să se evolueze fără pauze între formații. Juriul, prezidat de regretatul scriitor și umorist Valentin Silvestru, nu mai ieșea din loja de la balconul teatrului și doar cerea, din când în când, încă un rând de cafele. Se făcuse 11 noaptea și în Focșani – ca și la Roman, ca și în multe alte orașe din România – se oprise apa. Stăteam în sala de spectacole, așteptând să ne vină rândul să evoluăm, și unii din noi moțăiau, iar alții îi urmăreau pe cei de pe scenă și le creșteau morcovi…

În fine, la ora 2:10 fix, am intrat pe scenă. E ușor de imaginat cum arătam, după o zi în care ne-am plimbat aiurea prin Focșani, revenind mereu la teatru, ca să vedem pe la ce poziție s-a ajuns în concurs, după ceasurile de oboseală și emoție și după setea pe care o aveam cu toții.

– va urma –

Dan AILINCĂI