O propunere pentru o zi minunată în natură, Cheile Bicăjelului, care oferă unele dintre cele mai frumoase priveliști din județ. Traseul durează 4-5 ore, dus-întors, nu presupune prea mult efort, dar merită din plin. Cu o condiție fizică medie sau chiar sub medie, traseul poate fi abordat cu ușurință de oricine. Spre Cheile Bicăjelului, situate în Parcul Național Cheile Bicazului – Hășmaș, se poate pleaca din Cheile Bicazului, de la punctul numit Podul Ungurilor. Situat la o distanță nu prea mare de tunelul din Chei, Podul Ungurilor nu este ușor de reperat și dacă nu știi ce cauți, ai toate șansele să-l ratezi. Ca să-l găsești trebuie să știi că este pe partea dreaptă a drumului șerpuit care coboară din Lacu Roșu, iar la intrare sunt câteva locuri unde pot fi parcate 3-4 mașini.
Așa că ideal ar fi să pleci la drum cu noaptea-n cap pentru a găsi loc de parcare cât mai aproape, mai ales dacă este week-end. Imediat cum ieși din drumul principal, se zărește deja podul cu un marcaj cam șters de vreme, bandă galbenă între două benzi albe. Pe traseu marcajul este mult mai bine realizat, vizibil, și în principiu dacă nu te abați și îl urmărești, nu ai cum să te rătăcești. La primele ore ale unei dimineți de duminică, nu prea sunt turiști. Și pentru că ieși în natură ca să-ți golești mintea de orice gând, încerci să păstrezi avantajul de a fi singur. Cărarea montană bătută de pasul călătorilor este evidentă și la scurt timp de la începerea călătoriei ajungi la primul pod suspendat care traversează râul Bicăjel. Metalic, cu cabluri de susținere pe ambele părți, este la câțiva metri înălțime deasupra apei învolburate. Apoi cărarea te duce prin pădurea deasă și nu poți decât să te bucuri de răcoare într-o zi care se anunță a fi caniculară. Treci prin pădurea deasă, admiri frumusețea naturii și asculți zgomotul apei care curge vijelios prin albia care, din loc în loc, formează mici cascade.
Podul suspendat, o provocare pentru cei cu rău de înălțime
Urmezi marcajul și în scurt timp ajungi la cel de-al doilea pod suspendat. La fel ca și primul, este tot din metal, dar la o înălțime considerabilă față de Bicăjel. Provocarea este pentru cei care au rău de înălțime și cărora nu le va fi ușor să traverseze, cu atât mai mult cu cât nu poți ignora balansul. Motiv pentru care recomandat ar fi ca traversarea să se facă individual, nu în grup. Dacă ai noroc și nu ai rău de înălțime dar nici nu așteaptă nimeni să traverseze din nici o direcție, poți avea parte de una din cele mai frumoase priveliști și de o ședință foto pe măsură, cu hăul care se cască abrupt sub picioarele tale. Și chiar dacă sunt turiști la ambele capete, nimeni nu o să te grăbească, pentru că la rândul lor, și cei care așteaptă să treacă podul vor să se bucure în tihnă de un peisaj absolut spectaculos într-un loc mirific. Apoi urmezi poteca și marcajul, de această dată cruce galbenă, căci în Cheile Bicăjelului sunt mai multe trasee, dar cea mai atractivă variantă este spre cabina panoramică. Cărarea șerpuiește în pădure și nu durează foarte mult până ajungi la cea mai solicitantă parte a traseului. Este o porțiune cu pietre mari care fac urcarea destul de anevoioasă, iar acolo îți dai seama că dacă ai fi avut două bețe de trekking, ar fi fost mult mai ușor, iar genunchii ar fi mai puțin solicitați. Cum în jur sunt numai pietre și stânci șansele să găsești orice poate înlocui bețele profesioniste sunt destul de mici. Așa că strângi din dinți și continui călătoria ajutat fiind de cablurile și frânghiile montate cu rol de „mână curentă”. Nu este un efort extraordinar, dar suficient cât să te facă să ai îndoieli asupra capabilităților fizice, cu atât mai mult cu cât între timp soarele a prins putere iar efortul susținut este sabotat de căldură. Pe traseu sunt mai multe puncte de belvedere de unde poți admira locul, dar cel mai spectaculos este primul după ce aproape închei ascensiunea. Este o zonă foarte aproape de marginea stâncii care oferă o imagine a Cheilor Bicazului de la foarte mare înălțime. Șoseaua dintre stânci pare un șarpe imens, o anacondă uriașă. Și este atât de departe încât de acolo, de sus, abia vezi mașinile, dar este aproape imposibil să distingi oamenii. O vedere panoramică a stâncilor imense și a măreții naturii. Apoi ascensiunea e mai domoală, iar nu peste mult timp ajungi la un alt punct de belvedere, spre zona sudică. De aici încolo greul aproape a trecut, iar urcarea este cu mult mai lină. Pe marginea cărării sunt amenajate bănci, din jumătăți transversale de copac, numai bune pentru a-ți trage sufletul din când în când. Dacă vrei să ajungi la cabina panoramică, părăsești traseul marcat cu cruce galbenă și continui urcare pe cel cu punct galben.
Cabina panoramică – punct de atracție
Cauți din priviri indicatoarele și marcajul, mai urci puțin, dar mult mai lin și la răcoarea pădurii ajungi în cele din urmă la un alt punct de atracție, Cabina panoramică. Refugiul montan din Piatra Poienii oferă o priveliște cu o deschidere amplă asupra defileului, iar Piatra Altarului poate fi văzută în toată măreția ei. Nu ai cum să nu fii mișcat când vezi tricolorul în vârful stâncii și să nu te întrebi cine și cât se ostenește pentru a face acest lucru. Tot de acolo, de la Cabina panoramică, care poate fi închiriată de oricine dorește, vezi o partea din Cheile Bicazului și Suhardul Mic. În apropierea cabanei este un telescop care te ajută mult, dacă prinzi rând. Căci este destul de aglomerat.
La plecare nu ai cum să neglijezi „urmele” turiștilor care au înnoptat acolo: o vatră mică unde a fost făcut focul, deși acest lucru este interzis în pădure, în general, și într-un parc natural, în special. Și nu poți să nu te gândești ce ar însemna un incendiu forestier într-o zonă în care accesul forțelor de intervenție este foarte dificil. Cobori din nou în traseul principal, iar de aici ai două opțiuni. Fie te întorci pe unde ai venit, dacă ai prins drag de podurile suspendate, fie continui. În acest din urmă caz în aproximativ 20 de minute ajungi în poiana Șaua Țifrea și traversezi pe cărarea bătută de cei care te-au precedat. Sunt destul de mulți călători, iar înainte de a ieși în soarele dogoritor, unii își trag sufletul la umbra pădurii. La celălalt capăt al poienii, sub un copac imens, un grup de tineri joacă cărți iar râsul lor lipsit de griji este molipsitor. Faci dreapta la capătul poienii plină de flori, urmezi marcajul și continui deplasarea pe drumul șerpuit. Sau poți trișa și „tai” drumul prin pădure de la o buclă la alta până ieși în Cheile Bicazului, la zona de tarabe de deasupra tunelului. Și abia acolo simți din plin oboseala pentru că știi că după un traseu absolut spectaculos trebuie să mergi cu soarele în creștet, pe asfalt, pentru a ajunge la mașină, la Podul Ungurilor.
Dar până la urmă și acest drum, la pas prin Cheile Bicazului, are farmecul lui, depinde cum îl percepe fiecare. La finalul zilei tragi linie și constați că de fapt ce a contat a fost călătoria și cu cine te-ai însoțit, și nu neapărat destinația.
Gabi SOFRONIA
