Vasile Alexandrescu-Urechia a fost unul dintre cei mai de seamă nemţeni, cu o carieră ilustră în mai multe domenii: a fost istoric, scriitor, om politic, membru fondator al Academiei Române, profesor la Universităţile din Iași şi București. Ca istoric, a avut o orientare eclectică, a editat numeroase culegeri de documente și hrisoave, a scris sinteze de istorie şi a abordat majoritatea genurilor și speciilor literare, cu mai mult sau mai puţin succes.
Vasile Alexandrescu-Urechia s-a născut 15 februarie 1834 la Piatra Neamț, tatăl său a fost clucerul Alexandru Popovici, boier și judecător la tribunalul din Piatra Neamț, iar mama sa a fost Eufrosina Manoliu. Ambii părinți au avut căsătorii anterioare şi astfel a avut frați vitregi. Tatăl lui său moare pe când avea 6 ani, iar mama sa s-a recăsătorit cu serdarul Fotino, dar a avut grijă ca feciorul să facă studii în pensioane particulare, la „școala preparandală” de la Biserica „Trei Ierarhi”, iar din 1844 la Academia Mihăileană. Şi-a continuat studiile în Franța, luându-și bacalaureatul în 1856 şi apoi studiază literele la Sorbona.
A avut la naștere numele Vasile Popovici, pe care l-a schimbat în Vasile Alexandrescu, apoi în Vasile Alexandrescu-Urechia. Şi-a atribuit o descendență din familia cronicarului Grigore Ureche, de unde şi numele Urechia.
Debutează în 1850 cu fabula „Zimbrul și vulpea” în publicația „Zimbrul” şi începe colaborarea la „România literară”. În timpul studiilor la Paris, Urechia frecventează cercurile românilor exilați din ambele principate, Țara Românească și Moldova, unde se împrietenește cu C.A. Rosetti și devine unul dintre cei trei secretari ai cancelariei de propagandă unionistă. Redactează gazeta „Opiniunea”, alături de C.A. Rosetti, susținând legitimitatea emancipării naţionale ale românilor. În gazeta „Opiniunea” își exprimă convingerea unității latinității occidentale și orientale europene, notând cu privire la condițiile prevăzute de Convenția de la Paris pentru viitorul Domn al Principatelor: „…un principe de origină latină ne place să credem că nu este un principe străin, el fiind fiul uneia din surorile noastre, fiice ale mamei latine.”
În august 1857, se căsătorește cu Francisca Dominica de Planohe, fiica doctorului personal al Isabelei a II-a a Spaniei, iar ceremonia religioasă a căsătoriei a avut loc la biserica ortodoxă română din Paris.
În anul 1858, la Madrid, în paginile gazetei „La Discusion”, argumenta necesitatea unității popoarelor neolatine din orientul și occidentul Europei, formarea unui curent panlatin, în contrapondere cu cel pangerman și panslav, concurente pentru dominația Europei.
Se întoarce la Iași la începutul anului 1858 şi a fost numit asesor de tribunal, profesor de istorie, limbă română și latină la „Gimnaziul Central”, apoi profesor de istorie și literatură clasică și română la Facultatea de filosofie. În 1858, redactează împreună cu Iancu Codrescu ziarul unionist „Zimbrul și Vulturul”, iar în 1859 colaborează cu revista „Steaua Dunării”, coordonată de Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri,
Soția sa, Francisca, moare tânără, înainte de 1860, iar Urechia se recăsătorește cu o cântăreață amatoare de origine germană, Luiza „Zettina” Wirth.
În iunie 1859, devine director la Departamentul Cultelor și Instrucțiunii Publice, iar în 1860 în guvernul moldovenesc al lui Kogălniceanu, devine în două rânduri, ministru ad-interim al aceluiași departament. După preluarea funcției, trimite primii cinci studenți bursieri la Torino. În scrisoarea adresată lui Camillo Cavour, cerea imperativ acestuia: „Faceți din tinerii noștri români ceva mai bun decât savanți; faceți-i pe ei mai latini, demni descendenți din Roma, mama națiunii lor …”
Începând cu 15 septembrie 1860 colaborează împreună cu profesorii G. Mârzescu, I. Strat, I. Missail, Z. Columb la revista „Ateneul român” din Iași. Societatea „Ateneul român” a fost o mișcare culturală națională, care a avut ca realizare deosebită formarea Academiei Române în 1866 și a Ateneului Român în 1888. Inițiativa lui Urechia pentru fondarea Ateneului Român a fost inspirată din admirația lui pentru instituția spaniolă „Ateneo de Madrid”.
În iulie 1864, se mută la București, unde devine director de departament în Ministerul Cultelor și, din noiembrie, profesor al catedrei de istorie și literatură română la Universitatea București, fiind o vreme și decan al Facultății de litere și filosofie.
Contribuie în 1866 la înființarea Societății Literare Române devenind vicepreședintele și președintele secției istorice, președinte al celei literare, iar mai târziu și vicepreședinte al instituției.
După 1866, Urechia devine deputat de Covurlui, făcând parte din Parlamentul României timp de 34 de ani, concentrându-se pe modernizarea învățământului românesc. Din 1870, începe polemicile lui Urechia cu junimiștii, iar împreună cu istoricii Bogdan Petriceicu Hașdeu și Nicolae Ionescu, condamnă vederile conservatoare și îndrumările romantice și neo-clasice ale „Junimii”, considerate în contradicție cu românismul. În același deceniu Urechia începe să colaboreze cu C.A. Rosetti și grupul radical din jurul său, grup care formează în 1875 Partidul Național Liberal.
După încheierea Războiului de Independență a României din 1877 – 1878, Urechia a reprezentat țara la Congresul Internațional de Științe Etnografice de la Paris. Comunicarea „Despre etnografia română”, prezentată de el, atrage atenția asupra României, Urechia subliniind rolul ei de „santinelă a lumii latine la poarta invaziilor barbare”. În intervențiile lui, combate cu argumente afirmațiile aberante ale lui Gauthier Claubry, demonstrând că românii nu sunt slavi și albanezi, explică sensul etnonimului valah, argumentând că „există români, valahi, până la Atena, Epir, Tesalia”.
În perioada 1881 – 1882 a fost ministru al Cultelor și Instruncțiunii Publice în guvernul lui I.C. Brătianu și a pregătit un program administrativ în învățământ, dar durata scurtă a mandatului nu-i permite să-și pună ideile în practică. Ca ministru îl numește pe Ion Luca Caragiale revizor școlar în județele Neamț și Suceava și îl demite pe Ioan Nădejde din funcția de profesor, deoarece acesta propăvăduia socialismul și ateismul în Universitatea din Iași. Deziluzionat tot mai mult de politica Partidului Liberal, Urechia a votat împotriva partidului de câte ori a considerat că vederile sale nu coincid cu politica partidului. Până în 1885 relațile sale cu „Junimea” s-au îmbunătățit, devine apropiat Partidului Conservator și a început să colaboreze la revista „Convorbiri literare” cu eseuri și povestiri până în 1892.
V.A. Urechia s-a concentrat pe cercetarea istoriei, a scris „Istoria românilor” în 14 volume între anii 1891 și 1903 și „Istoria școalelor”, în patru volume între 1892 și 1901. Adună și editează opera lui Miron Costin, editează în 1890 o monografie, împreună cu o lucrare similară dedicată lui Gheorghe Asachi.
Urechia s-a implicat în cauza românilor din Transilvania și Banat, aflați sub stăpânirea austro-ungară și a salutat formarea Partidului Național Român și a sprijinit mișcarea „Memorandumului” din 1892, iar când inițiatorii acestuia au fost închiși de autoritățile maghiare, Urechia, a făcut apel și a căutat sprijin în Europa pentru eliberarea acestora. Ca lider al noii Ligi culturale pentru unitatea tuturor românilor, a scris în presa internațională în jur de 500 de articole, studii, știri, informații cu privire la istoria românilor, publicate în 113 ziare îndeosebi de limbă franceză, în sprijinul procesului memorandiștilor. Toate aceste acțiuni i-au atras antipatia reprezentanților austro-ungari care l-au catalogat un agent disident. În 1894, s-a implicat într-o dispută aprinsă cu generalul maghiar István Türr, care a publicat articole ce condamnau participanții la „Memorandum” și simpatizanții lor din București. În 1895, Urechia participă la Congresul de la Bruxelles și la Conferința Interparlamentară a avut o confruntare aprinsă cu parlamentarii maghiari privind problema Transilvaniei și intervențiile sale au fost considerate un succes diplomatic în fața parlamenarilor de la Budapesta.
Între 1896 și 1897, Urechia a fost vicepreședintele Senatului. În octombrie 1899, participă la Congresul internațional de orientalistică de la Roma, unde organizează o festivitate de depunere de coroane de bronz la Columna lui Traian, onoarea gestului i-a revenit lui Badea Cârțan.
La 22 noiembrie 1901 s-a stins din viață Vasile Alexandrescu Urechia, la vârsta de 67 de ani, o personalitate complexă, istoric, scriitor și politician român, membru fondator al Societății Academice Române şi, dincolo de toate, un nemţean ce a făcut mare cinste ţinutului său de origine.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
