Înainte să existe vreo construcție pe locul unde se află azi Mănăstirea Bisericani, munții din jurul comunei Viișoara, județul Neamț, purtau deja nume de oameni: Muntele lui Simion, Muntele Averchie, Muntele lui Metodie, Muntele lui Varvara, Muntele Pir, Muntele Grecu, Muntele Chiriac. Fiecare nume a conservat amintirea unei prezențe anterioare oricărei ctitorii, sihaștri răspândiți pe crestele din jurul locului, fiecare pe muntele lui, fără să formeze o comunitate organizată, dar lăsând urme în memoria locului păstrate până astăzi.
Prima construcție apare în prima jumătate a secolului al XV-lea, când ieromonahul Iosif, venit de la Mănăstirea Bistrița după o perioadă petrecută în pustiul Iordanului, în vremea lui Ștefan cel Mare, ridică o biserică de lemn pe locurile acestor pustnici. Ștefăniță Vodă (1517-1527) o reconstruiește din zid, „îndemnându-se de râvnă dumnezeiască”, și o înzestrează cu cărți, veșminte și toate cele trebuincioase vieții monahale. Petru Rareș termină lucrările, adăugând și zidul exterior care delimita incinta. La 1626-1632, dregătorul Dumitru Buhuș ridică prin osârdia egumenului Partenie clisiarnița, pridvorul și trapezăria – o datează aceste lucrări în 1631, în zilele lui Moisă Voievod. În 1786, biserica „învechită și pornită spre risipire s-au prefăcut din temelie” prin osteneala egumenului Ioil, în zilele lui Constantin Dimitrie Moruzi, care dispune totodată ridicarea de chilii noi din cărămidă, a unui paraclis și a caselor stărețești.
Patrimoniul funciar s-a strâns prin danii domneşti repetate. La 14 martie 1618, Radu Mihnea îi întărește Bisericanilor locul de la gura Scărișoarei, satul Troița pe Cracău cu două vaduri de moară, jumătate din jumătatea satului Orbic, poienile Biserica lui Iov, Cârnul și Bicazul. Ștefan Tomșa dăruise în 1615 satul Troița întreg, cu condiția că numele lui să fie înscris în pomelnicul mare. Alexandru Movilă și Radu Mihnea reconfirmă daniile în 1616-1617, adăugând și Averești. Ctitori particulari au contribuit și ei: Dumitra și fiica sa Cârstina dăruiesc înainte de noiembrie 1611 o parte din satul Orbic cu moară și heleșteu, o moară pe Bistrița, o vie la Bacău și vite, „făcându-se ctitore”; Gligorie și Ioana din Popcești făgăduiesc în iulie 1612 întreaga lor avere – livezi din pădurea Prisaca, o curătură, vitele și stupii ce vor rămâne după moartea lui Gligorie.
La 1617-1618, mănăstirea apare în documente ca „pustie, fără sate”, ceea ce îl determină pe Radu Mihnea să o miluiască cu satul Popcești. Un document din 13 iunie 1601 consemnează un conflict cu Mănăstirea Bistrița: oile bistrițenilor intraseră pe hotarul Bisericanilor, iar Ieremia Movilă poruncea fostului vornic Ciolpan să le scoată și să strice stâna. Simion Movilă confirmă în februarie 1607 dreptul monahilor de la „schitul lui Iosif, numit Bisericanii” să-și apere și să stăpânească locul și hotarul față de Bistrița. Proprietățile de pe văile Bistriței, Cracăului și din zona Tarcăului, morile, satele și poienile formau un patrimoniu care asigura mănăstirii venituri regulate și o poziție solidă printre așezările monahale ale ținutului Neamț.
Pe 1 martie 1839, un funcționar trimis din porunca mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei înregistrează tot ce există în mănăstire, de la obiectele de cult până la vite și unelte. Catagrafia, păstrată la Biblioteca Academiei Române și publicată recent de istoricul Costin Clit în revista „Vasile Conta” din Târgu-Neamț, este un inventar metodic pe categorii, întocmit cu prilejul numirii noului igumen, arhimandritul Veniamin Vilescu.
Argintăriile cuprindeau 17 cruci ferecare, dintre care una mare de circa două ocale cu flori suflate cu aur, donată de duhovnicul Mitrofan, care mai donase și două discose cu scaune pentru litie. Două potire de argint, unul poleit cu aur. Șase candele de argint. O icoană a Maicii Domnului ferecată cu argint, una a Sfântului Gheorghe cu pietre prețioase împrejur. Două cadelnițe, o colastra cu chipul Botezului Mântuitorului poleit cu aur, patru perechi de paftale dintre care două poleite. Printre pietre prețioase: cinci topazuri albe mari ferecare cu argint-sârmă, 36 de pietre verzi de diferite mărimi și 29 de rubinuri și gronete care fuseseră montate în engolpioane.
Veșmintele preoțești acopereau toate rangurile: feloane de ștofă galbenă, de adamască albastră și roșie, de catifea și de cit; epitrahire cusute cu chipuri și cu 24 de bumbi de argint; stiharele diaconești de ștofă, catifea roșie și adamască; aorare noi de ștofă; nabedelnițe; brâie noi cu șireturile lor. Obiectele textile de cult includeau trei dvere, șase rânduri de procovețe, un aer nou, un prapor și trei îmbrăcăminți ale Sfântului Pristol. În biserică se aflau portretele Răstignirii Mântuitorului și al mitropolitului Veniamin, o cutie cu moaștele Sfântului Teodor cu mâna de argint și 22 de icoanițe vechi.
Cărțile acopereau întreg necesarul liturgic: o Evanghelie ferecată cu argint, patru Liturghiere, 24 de Minee, două Octoice, Penticostarele, un Triod, opt Ceasloave, Psaltiri, Molitevnice, Prologuri, Catavasiere, un Tipicon, o Biblie mare, două Pravile. La scrierile patristice și teologice se adăugau: Sfântul Teodor Studitul, Ioan Scărarul, Macarie Egipteanul, Efrem Sirul, un Pateric, 12 volume cu Viețile Sfinților, Divanul Lumii, o geografie, o gramatică rusă și moldovenească, o carte a lui Ravi Samoil și 120 de bucăți de cărți rusești, sârbești și moldovenești.
Gospodăria era bine utilată: topoare, sfredele, coase, căzmale, unelte de tâmplărie și fierărie, un fierăstrău mare în pădure, 19 seceri, căldări, oale, tingiri, tăpși, ciubere, căzi, butoaie, hamuri, două care mari, două mici, o brișcă de doi cai și o sanie. La animale: 47 de vaci fătătoare, 64 de boi – dintre care 41 dați la un posesor de ieromonahul Gherasim, urmând să se lămurească situația -, trei buhai și diverse alte vite. Oile și caprele totalizau 1.572 de capete, inventariate pe categorii: oi negre și albe, berbeci, mioare, mielușele sugare, miei de tăiat, capre, țapi și iezi. La acestea: 100 de stupi, 60 de vedre de vin și trei cai de ham.
A doua catagrafie, din 22 septembrie 1841, înregistrează oamenii – nu bunurile, ci persoanele, cu vârsta și ascultarea fiecăruia. Erau 71 de viețuitori, „afară de slugile cu hac”. Cel mai vârstnic era ieromonahul Sinesie – 100 de ani, notat ca nevolnic. Alți câțiva trecuseră de 80: Serafim iroshimonah duhovnic, 92 de ani; Ilarion și Ioasaf iroshimonahi, câte 85 de ani; Athanasie și Nil, câte 80. În fruntea listei: arhimandritul Theodosie proegumen, 61 de ani, ieromonahul Dosothei proegumen, 65 de ani, și ieromonahul Gherasim, vechilul mănăstirii, 56 de ani.
Comunitatea era organizată cu multă precizie: Chesarie iconom, Amvrosie chelar, Elarie pitar, Dometian cojocar, Pahomie butnar, Theotist rotar, Isidor trapezar, Chiril stoleri, Chiriiac grădinar, Gherontie prisăcar, Luca portari, Porfirie scriitor, Isaiia tipicar, paraeclesiarhi, citeți și cântăreți. Mai mulți monahi și frați erau notați „la toate ascultările”. Comunitatea îi găzduia și pe cei cu dizabilități: Climent monah orb, 65 de ani; Gherasim monah mut, 60 de ani; Ioniche monah surd, 70 de ani; Sava monah surd, 60 de ani; Fratele Ioan orb, 60 de ani. Alții erau notați nevolnici la vârste diferite. Cel mai tânăr frate din document, notat simplu „Fratele Ioan”, avea 15 ani.
Legea secularizării averilor mănăstirești din 1863 a trecut proprietățile mănăstirii în posesia statului. Moșiile de pe Cracău, Bistrița și din zona Tarcăului, morile, vadurile și satele acumulate în secole de danii și cumpărări au ieșit din administrarea Bisericanilor. Fără moșii și fără veniturile aferente, activitatea economică a fost redusă drastic. Ansamblul construit a fost adaptat ulterior pentru instituții medicale, fapt menționat în sursele istorice ale zonei. Din zidul de incintă ridicat în secolul al XVII-lea se mai păstrează și astăzi fragmente vizibile, între turnul nord-vestic și clopotniță. Biserica ridicată de Ștefăniță Vodă a rămas în picioare, integrată în perimetrul instituțiilor care au funcționat pe locul mănăstirii.
Cele două catagrafii publicate de Costin Clit în revista „Vasile Conta” din Târgu-Neamț, vol. V, nr. 2, decembrie 2023, p. 141-157, consemnează bunurile și oamenii aflați la Mănăstirea Bisericani în anii 1839 și 1841.
Sandu MUNTEANU
