”Mesagerul de Neamț” vă propune o serie de articole despre o perioadă rememorată, în zilele noastre, din păcate, mai ales de cei care nu trăit-o. Considerăm că este bine ca acea perioadă să fie cunoscută cât mai obiectiv, așa cum a fost. Articolele aparțin regretatului jurnalist Dan Ailincăi și au fost publicate inițial în perioada mai-iunie 2017.

(urmare de AICI)

Unul din băieți a stat un timp afară, sperând că vor veni muncitorii de la spații verzi, să ude florile din jurul teatrului. Era decis să deturneze cisterna, dar n-a avut ce.

Am început și, la primul cântec, s-a produs accidentul: din cauză că aveau gurile uscate de sete, vreo doi băieți cântau fals, erau în alte tonalități. Au sesizat toți că se cântă fals – chiar și cei care falsau – și s-au întors către mine, cântând, totuși, în continuare, dar cu niște priviri rugătoare de le plângeai de milă. Aveam doar două soluții: să las lucrurile așa, sperând că la al doilea cântec avea să fie mai bine sau să intervin imediat. Am ales varianta a doua și, imitându-l pe Păunescu, m-am rățoit la ei: ”Stop! Stop! Ce e asta? Nu sunteți în stare să cântați un biet cântecel de copii? Reluați imediat!”

Au ascultat acordul care le dădea intrarea și au cântat bine de data aceasta. Apoi, totul a mers bine, dar eram pentru prima oară în fața unei săli care nu reacționa în niciun fel: în sală, erau colegii noștri de suferință, care așteptau fie să le vină rândul să intre în concurs, fie să le vină autobuzele ca să plece la gară. Oricum, nimeni din sală nu era atent la ce se petrecea pe scenă, așa încât niște aplauze răzlețe ne-au surprins. Erau doi dintre membrii juriului, Valentin Silvestru și încă un bărbat, care aplaudau unul din momente. Deși erau condițiile care erau, deși erau doar două persoane care aplaudau, trebuie să știți că aplauzele acelea au însuflețit jocul băieților și fetelor din ”Flăcăruica” și, până la final, au mai smuls un rând de aplauze.

Pe la 3 și ceva, ne-am urcat în autobuz și am plecat spre Roman. Am adormit imediat ce ne-am așezat în scaune. Pe drum, însă, cei de pe locurile din față au făcut cu rândul la supravegheat șoferul, care ațipea destul de des. Când vedea că șoferului începe să-i cadă capul în piept, cel care era ”de rând” la supraveghere sufla într-o goarnă de bâlci, care făcea parte din recuzita brigăzii artistice de la Uzina de țevi, care era și ea în autobuz. Sunetul sigur că stârnea un cor de înjurături, dar numai așa am reușit să ajungem teferi acasă.

Zilele au trecut, a venit perioada concediilor și, de la sindicatele județene, nu se auzea nimic despre rezultatele concursului. Între timp, prin ”radio șanț”, aflasem de tragedia de la spectacolul Cenaclului ”Flacăra” de la Ploiești.

Prin septembrie, a venit la Roman tovarășa de la sindicatele județene, care însoțise formațiile nemțene la finala de la Focșani. Am fost invitat la Casa de Cultură, pentru a o întâlni, iar tovarășa – altminteri, o femeie de treabă, profesoară de muzică, care nu era deloc genul de activist încuiat – m-a pus să o invit la o cafea. Am înțeles apoi, la cafea, de ce nu rămăsesem în Casa de Cultură să discutăm.

”Am fost la București, la o săptămână după concursul de la Focșani, la finalizarea jurizării. Valentin Silvestru v-a elogiat, i-a plăcut foarte mult, a spus că trebuie folosit mai departe… cum a zis? ah, «filonul de umor de la Roman»… și erai ca și mare laureat. De fapt, ai și fost, pentru câteva zeci de secunde. Atunci a intervenit un b… tovarăș de la Secția de propagandă a CC al UTC. Nici n-am reținut cum îl cheamă. Și a glăsuit așa, deșteptul: «Tovarăși, să nu ne pripim. Sigur, am înțeles de la maestrul Silvestru că formația respectivă a fost foarte bună și nu aș avea nimic împotrivă să primească titlul de laureat, numai că e aici o chestiune mai… sensibilă, mai… delicată, la care vă invit să reflectăm două minute». Nu înțelegea nimeni unde voia să ajungă. Și continuă: «Acest grup trimite, prin nume și prin conținut, la defunctul și sinistrul de-acum cenaclu Flacăra, despre care știți că a fost interzis, iar tovarășul secretar general personal a spus că nu mai vrea să audă în viața lui de el. Așa încât, tovarăși, ce putem noi face? Să premiem și, prin consecință, să mediatizăm acest grup care se numește Flăcăruica? Și care amintește, sigur, de cealaltă… flacără?» «Dar este, de fapt, o parodiere a cenaclului lui Păunescu, nu-i face apologia», a încercat Valentin Silvestru. «Deci îl critică pe Păunescu, altfel spus». Dar tovarășul a fost de neconvins. Și nu numai că n-a putut fi el convins, dar i-a întors el și pe alții, și din juriu, și din conducerea sindicatelor, care erau acolo… Că dacă secretarul general în persoană a zis…  că dacă află?”

«Vă asumați dumneavoastră răspunderea», zicea, «în cazul în care află tovarăsul Ceaușescu? Cine își asumă? Nimeni, văd. Atunci, tovarăși, dați-le ceva, acolo, o diplomă de… merit, de… Nu, nu e bine, nu le dați nimic. Și, vedeți, tovarășii de la Neamț, poate își găsesc tinerii aceia alt subiect pentru grupul lor… Sau, mai bine, o altă probă artistică, să meargă la cor, de exemplu…»

Și, stai să vezi, terminând el, tovarășul important din CC al UTC, pledoaria, îi cad ochii pe foaia de pe birou: era Fișa de concurs a grupului tău și sus scria Cântarea României, faza națională, brigăzi artistice, grupuri satirice, Focșani, 14-15 iunie 1985. Și el: «Fantastic! Aici e mai mult decât o coincidență». La nedumerirea noastră, ne-a luminat: «Când au evoluat artiștii aștia de la Neamț, în ce zi?» «În 15 iunie», i s-a răspuns. «Așa. Și în ce zi s-a întâmplat tragedia la Ploiești cu Flacăra? Aud? Da, exact, în 15 iunie! Asta nu mai e coincidență. Stați așa; la ce oră au intrat în concurs?» Valentin Silvestru zice: «Nu știu exact ora, dar a fost noaptea, asta e sigur». «Poftim! Aproape în același timp! Și încă mai voiați să-i premiați…» Nu cred că a înțeles cineva din sala aia ce-a vrut să spună cu coincidența, cu… Cert este că s-a întâmplat cum ți-am povestit, că ai trecut la un milimetru de un titlu de laureat național și, mai ales că, în nicio condiție, n-am să recunosc vreodată că am vorbit cu tine pe tema asta…”

Prin octombrie, mă cheamă secretarul de partid de la IMR: ”Toa’șu’ inginer, m-am convins, o dată în plus, că pe mine nu mă înșeală niciodată fleru’. Am știut de atunci, de la chestia aia cu Neptun, cu sacii ăia, că ai s-o-ncurci, am știut. Mi se pare că ți-am și spus, nu? Ei, dacă nu ți-am spus, oi fi avut eu motivele mele… Prin urmare, dumitale nu mai faci grupuri satirice în IMR! Și nici în altă parte, din ce am înțeles eu. Da, ai fost la un milimetru să… Ești periculos, tovule, ești periculos, ai grijă! Partidul veghează, e cu ochii pe dumitale…”

Și așa s-a făcut că și ”Flacăra” și ”Flăcăruica” au dat ultimele lor spectacole în noaptea dinspre 15 spre 16 iunie 1985. Și ambele cenacluri au fost interzise. Unul din ele pentru că devenise prea popular, celălalt doar pentru că amintea de primul. Asta era ”logica dialectică” din Epoca de Aur.

– va urma –

Dan AILINCĂI