Fără îndoială evenimentul din Paris, care a polarizat atenția majorității populației europene, a avut o esență tragică, de mare impact emoțional, în care un grup de corifei ai satirei a fost victima gloanțelor trase de indivizi mânați de instincte barbare. Evenimentul, parte a unei serii de acțiuni atribuite unor forțe îndoctrinate religios, a fost descris, relatat și-n cele din urmă analizat în media mioritică, fără a se știrbi nimic din teoria care zice că, aura emoțională a unui conflict crește pe măsură ce se îndepărtează de la sursă. Așa se face că în perioada caldă a derulării evenimentelor, am înregistrat reacții, care încet-încet s-au împărțit în două tabere, după bunul obicei al spațiului în care trăim. Nume mari ale mediei naționale s-au dat în stambă cu declarații nefiltrate, uitând de abordarea obiectivă sau măcar jurnalistică de verificare suficientă a subiectului. Astfel, publicația franceză era văzută ca un lansator de satire gratuite către simbolurile musulmane, fapte care i-a atras pedeapsa pe cale de consecință. Dacă înainte de a emite o astfel de judecată cineva ar fi tras cu ochiul în paginile hebdomadarului parizian, ar fi văzut o gazetă satirică în cel mai pur stil. Spectrul politic intern și internațional este șarjat în egală măsură, și stânga și dreapta, și americanii, și arabii, și evreii fiind beneficiarii satirei de rit franțuzesc, adică acidă, la țintă și cu încărcătura de adjective atent dozată.
Pe măsură ce evenimentul s-a stins în amploare, forțele din Hexagon controlând situația, reacțiile de la noi încep să se coloreze și să se delimiteze clar: Je suis Charlie versus Eu sunt Ion (traducerea dâmbovițeană a lui Je ne suis pas Charlie). Cele pro Charlie au două motoare. Unul legat de compasiunea de breaslă, pentru că în momentul când un jurnalist cade sau este eliminat, se creează un curent sensibil, animat de prezumția că oricine din cei ce lucrează în domeniu ar fi putut fi în locul celui dispărut. Altfel zis, cele patru nume ale publicației au căpătat statut de eroi, lucru care nu este deloc deplasat de atribuit și celorlalte victime ale atentatului. În fond, erau un grup de truditori, o echipă bine închegată într-un demers de nișă, cu un succes notabil de piață (30 000 – 40 000 exemplare, în condițiile în care piața printului este cum este), neîncartiruiți politic sau religios. Celălalt motor este alimentat de canalele media și s-a propagat conform legilor exploatării unui moment inedit, senzațional, sub sloganul Je suis Charlie. Dacă în Franța oamenii au ieșit în stradă pentru a-și arăta pe de-o parte suportul, iar pe de altă parte unitatea în fața atacatorilor, la noi s-a procedat asemănător, sub imperiul unui mimetism social, ba chiar aș pune un rămășag pe un procent semnificativ orientat spre nul a celor ce nu știau de existența acestei publicații. Poate amintirea că au făcut franceza într-a cincea, plus scurtimea facil de receptat a sloganului, i-a făcut să spargă monotonia cotidiană cu o ieșire în decor sub formă de marș, fapt cu siguranță pus sub semnul îndoielii dacă s-ar fi anunțat mărirea prețului la apa potabilă. Suportul necondiționat a fost repede pus sub apartenența europeană, astfel că autohtonul Dumnezeu să-i ierte! a fost brusc uitat pe un colț de etajeră, lăsând loc efectelor de piață a unei strategii de profil, care încet-încet se conturează.
Je suis Charlie are efectele sale. Pe Ebay un exemplar cu desenul care se presupune că a declanșat canonada se ofertează colecționarilor cu 20 000 de dolari per buc, dar știm cu toți că, prost este cel ce dă banii, nicidecum cel ce pune prețul. Tirajul publicației, anunțat pentru săptămâna asta, este cu șase cifre, adică un milion de exemplare (chiar trei după unele surse), ceea ce nu e deloc rău. Ca să tipărești un asemenea tiraj, trebuie să investești o sumă comparabilă, care nu vine musai numai din vânzarea gazetei, dar nici din servicii publicitare, pentru că în cele 16 pagini ale revistei nu este așa ceva. Intuim astfel un pariu pe exploatarea efectelor emoționale ale acestui trist eveniment, care nu știm încă cine îl alimentează. Gândul ne-ar duce către sora de gintă latină, de a ieși din conul de umbră mediatic global, adusă acolo de prestația semivocală a președintelui Hollande. La fel de bine ar putea fi dreapta din Hexagon, care prin vocea liderului său, madame Le Pen, s-a poziționat fără echivoc: Mă scuzați, dar eu nu sunt Charlie!, reacție care în virtutea asocierii cu emoția momentului, atrage priviri și mulțimea de opozanți ai regimului la putere.
La noi, compasiunea și compasioniștii au suferit transformări. Cei pro Charlie au devenit repede dușmanii celor diametral opuși, emisiile din primele zile fiind luate și pe față și pe dos, și pe lung și pe lat, pentru a se demonstra că cei ce le-au propagat au fost de porc. La un moment dat era chiar trendy să scrii că Je ne suis pas Charlie, pentru că valul celălalt era deja semnificativ și devenise banal, așa că trebuia spart cu ceva. Inutil să zicem că argumentația lipsea ori era subțire. Cu toate astea, reacțiile de neconformism la mișcarea emoțională au adus pe tapet un subiect mai vechi, acela în care am fost și noi satirizați drept cerșetori de publicația în discuție. În opinia noastră, credem că se ignoră cu bună știință un element esențial și anume cel al spațiului în care se derulează un eveniment. Dacă e să ne oprim la satira franceză în care suntem etichetați drept cerșetori, ei bine, au și de ce să procedeze așa. Contemporanii noștri au tulburat negativ mediile urbane din Franța și au creat un curent nefavorabil, actualmente orientat spre cei de acasă, care în momentul ieșirii în afară trebuie să suporte atitudini deloc prietenoase, consecutiv etichetei de cerșetor, pe care, dincolo de voința noastră, o purtăm.
Tot cu prilejul ăsta s-a pus problema eticii satirei. Până unde se poate merge? Răspunsul la întrebarea asta are doi vectori: unul al creatorului independent, care în mod normal are niște filtre construite pe bunul simț din dotare și pe recepția publicului căruia i se adresează, iar cel de al doilea se subscrie permisivității instituției media care plătește prestatorii de satiră. Drept exemplu, cred că sunteți sătui de produsele lansate pe rețelele de socializare a multora cu statut de Gică – contra, nu neapărat la paritate cu reviste consacrate ale genului. Dincolo de asta, să nu uităm că satira este o armă, care nu omoară ci plesnește până la usturime. La fel de important este, să ne amintim că, și satira, ca specie a umorului, are un anumit nivel de percepție definit de zestrea intelectuală, altfel spus, dacă se coboară la un nivel de instruire inferior, face o greșeală, pentru că nu toată lumea știe să râdă. Credem că în cazul Charlie Hebdo a fost atinsă o limită a toleranței demersului satiric, aceea a ridiculizării simbolurilor ce fac obiectul verbului a crede de o manieră necondiționată. Ca să vă faceți idee, puneți-vă în postura în care sunteți înjurat de mamă și veți înțelege reacția viscerală a celor ce au generat atentatul și al atentatorilor. Pe de altă parte, cei de la publicația în discuție au o echidistanță remarcată și ei satirizează în general metoda și nu subiectul, eventualele decupări din context aparținând receptorilor și judecății lor, mai mult sau mai puțin elaborate. Obiectiv vorbind, cei de la Charlie Hebdo și-au respectat blazonul.
O altă frontieră sensibilă în satiră este între valoare și bășcălie și credem că în cazul umorului din Franța, aceasta este atent controlată. Ca să vă faceți idee, deținătorul unui nas supradimensionat nu va fi taxat pentru aceasta prin relevarea directă a acestui aspect, ci prin … insuficienta preocupare în a alege un bun chirurg estetician.
S-a pomenit în exprimările momentului de un atentat la exprimarea liberă. A fost un argument în plus să credem că posesorul inteligenței ce a generat o astfel de părere, are probleme de adaptare, plus timp insuficient pentru a citi și altceva în afară de horoscopul zilei. Dacă s-ar fi pus problema acceptării satirei în spațiul în care trăim atunci povestea căpăta oarece savoare. Din capul locului, specia asta nu o să fie niciodată digerată de cei aleși sau numiți, fie pentru că nu au dotarea intelectuală să asculte și altceva în afară de manele la un pahar de vin, fie pentru că se gândesc ca nu cumva imaginea să le fie terfelită în ochiul obosit al alegătorului, fie își generează imediat un scenariu cu cineva care coace ceva, fie crede că autorul are ceva cu el. Reamintiți-vă de sceneta cu fabula în interpretarea regretatului Toma Caragiu și a …contemporanului Mircea Diaconu, în care credem că se atinge într-o măsură îndestulătoare de ce nu se digeră …satira. Realitatea atestă un adevăr destul de trist. Dintr-o nație care știe să râdă, am devenit încet-încet specialiști în bășcălie și asta se poate demonstra ușor. De câte ori râdeți la întâlnirea cu un banc bun sau cu o caricatură adevărată?
Posteveniment, marjăm pe ideea unei creșteri în peisajul mediatic a speciei despre care am făcut vorbire, momentul Charlie Hebdo apropiindu-se ca valoare de un 11 septembrie al breslei. Cei cu un statut injust atribuit sau aleși pot avea motive serioase de îngrijorare și nu ne-ar mira dacă eventualii pumni în gură metaforici sau justițiari vor fi prezenți sub forma unor blocaje discrete sau pe față în scop profilactic sau gratuit. Cei preocupați de domeniu au realizat că pot fi importanți, dacă își fac cum trebuie sarcina. Dacă la asta adăugăm și o aplecare spre ceea ce s-a făcut de-a lungul timpului, ar fi o reală desfătare să citim epigrame inspirate, desene cu idei valoroase ori pamflete de povestit nepoților. Așteptăm, așadar, o reinventare a genului în sensul creșterii în conținut și nu în cel al armei folosite cu un scop. Adică, să ne fie de bine!
Gipione
