Anticaricatura: Axa Paris – București via Munții Apuseni. Un semnal pentru amatorii de Charlie

Odată încheiat, duminică, marșul solidarității de la Paris, în România s-a deschis un nou teatru de comentarii deplasate și interpretări pătimașe, la rând venind liderii din lume participanți. Nu i-a obligat nimeni să fie prezenți. Dar, dacă tot s-au dus, era firesc să intre în jocul, în protocolul organizatorilor, acceptând condițiile „defilării” și distribuția pe rânduri, pe vecini, fără a avea grija feluriților analiști.

Mai departe, a căuta legături între efectul manifestanților din Paris și emoția planetară stârnită de americani, cu ale lor omagii puse în operă după 11 septembrie 2001, este o aberație fără seamăn. Cele două nenorociri nu sunt defel comparabile. Căutarea forțată a unor asemănări este pe măsura confuziei între libertăți și drepturi, între amenințările teroriste la adresa României și cele la care sunt supuse puterile mondiale.

Grija noastră față de triumful păcii mondiale și soarta Planetei are rădăcini adânci în trecut. Nu atât în contribuții politice de genul celor pentru încheirea acordurilor istorice de la Camp David – în 1978, între președintele Egiptului Anwar El Sadat și premierul israelian Menachem Begin, asistați de președintele SUA, Jimmy Carter – cât în mobilizări-minune, precum cea împotriva bombei cu neutroni. Noua arhitectură planetară politică, militară și economică ne găsește unde ne găsește, cum ne găsește. Este inclusiv rezultatul a ce-a urmat după 11 septembrie, pe lângă căderea Zidului Berlinului, desființarea URSS, extinderea NATO și UE. În 2001, a fost vorba, pe lângă solidaritate și condamnare, de acțiune militară internațională. Acum nu este clar împotriva cui reacționăm, dar reacționăm și noi. Iată, așadar, un motiv important din care rezultă că, dincolo de solidaritatea cu o mare putere nucleară (francofonă pe deasupra!), exprimată politic și emoțional, a ne complicăm singuri viața intră sub semnul întrebării.

Franța trebuie să își gestioneze singură, în primul rând, problemele interne. Masacrul de la Paris nu poate fi disociat de statutul de fostă mare putere colonială, cu beneficiile și pierderile asumate. Statutul teritoriilor de peste mări și privilegiile acordate celor proveniți din vechile colonii, de pildă, constituie subiecte dureroase de dezbatere, mai importante în context decât manifestările fundamentalismului islamic, dar sunt evitate fără urmă de emoție. Luând în seamă aceste aspecte, nu-i corect să acceptăm zugrăvirea exclusivă a Franței ca țintă, ca destinație a extremiștilor și teroriștilor, câtă vreme e un cuib și o rampă de lansare a lor. Era imposibil să nu-și facă loc, să nu se consolideze, din moment ce de zeci de ani au intrat sub aripa protectoare a naționalismului francez extins. Diferențele culturale și istorice față de alte țări, din Europa în primul rând, n-au cum fi șterse cu buretele sau ascunse sub libertatea de exprimare, eventual chiar contracarate prin limitări drastice ale libertății de circulație la scara UE. Eterna combatere a efectelor, fără a reține măcar rolul cauzelor, fiindcă unele nu mai pot fi reparate, și fără a înțelege evoluțiile și involuțiile globale, schilodește din cale afară însăși materialul suprem, ființa umană, indiferent de rasă și religie.

La hotarul Uniunii și al NATO de la Marea Neagră, România a dezvoltat o altă cultură a relațiilor cu țările africane și arabe, în principal, pornind de la încurajarea mișcărilor de eliberare națională, a parteneriatului în drepturi egale. Independența, neatârnarea, lupta împotriva neocoloniasmului, împăcarea și conviețuirea celor aflați în conflict nu însemnau deziderate scoase din laboratoarele PCR, fie că partidul era racordat la internaționalismul socialist sau cocheta cu mișcarea țărilor nealiniate. Trăiam pur și simplu în altă lume, una în care – foarte important de amintit – contam prin exportul de educație făcut în coordonate diferite de cele din prezent și cu titulari de diplome covârșitor diferiți.

Astăzi, conducătorii României – măcar cu gândul la miile și miile de studenți cetățeni străini din toată lumea, care au învățat carte la noi și-s profund legați de neamul nostru – ar fi cazul să judece, să înțeleagă și să se comporte dând dovadă de mai multă chibzuință în situații critice. Cel puțin pe relația cu Orientul Mijlociu am păstrat punți de legătură și influență ca puțini alții. Sunt utile, sunt mai eficiente decât bomba sau racheta de croazieră. Din apucături de solidaritate necumpătată cu partenerii strategici, amenințați sau victime ale unor acțiuni teroriste, conducătorii riscă să ne angreneze în confruntări unde nu e locul nostru. Norocul e că președintele Iohannis, cu al său „Je suis Charlie”, se pierde în mulțime. Mai mult, solidaritatea nu are reguli generale bătute în cuie. Ce părea natural ieri, nu-i musai să funcționeze azi. Ce-i valabil azi, nu garantează nimeni că rezistă în timp. Nu e rău să ne amintim de aprilie 1999, când sârbii erau bombardați de Paște de actualii noștri aliați. Românii se afișau cu „Țintă” la rever sau în piept, iar opțiunea strategică oficială a țării a mers în direcția opusă. Beneficiile au venit peste ani, numai că atunci poporul n-a înțeles mare lucru.

Categoric, cu terorismul nu-i de glumit. Este exclus să te faci frate cu teroriștii, să coabitezi cu ei. Dar merită să stai necondiționat la masă și să sorbi din același pocal al păcii și stabilității cu cei care una zic și alta fac, plus că nu-și asumă trecutul? Cel mai probabil, un răspuns tranșant – și de-ar exista – e imposibil de exprimat. Fiecare e dator să-și vadă în primul rând de interesul național și, în egală măsură, nu e de admis să-ți deseneze comesenii acest interes. Îl au pe-al lor și e bine știut, mai puțin recunoscut, că multe dintre „izvoarele” de teroriști de astăzi au fost partenerele puternicilor Planetei. În diverse împrejurări, i-au crescut, i-au educat, i-au cultivat, i-au finanțat, și-au făcut treaba cu ei. Pe unii i-au scăpat de sub control, pe alții i-au recuperat ca parteneri legitimi. În prima categorie, ilustrativă e drama mujahedinilor afgani – buni cât au luptat cu invadatorii sovietici, răi după întoarcerea lui Osama bin Laden în Afganistan, în 1996. Din a doua găsim un exemplu la câteva sute de kilometri distanță. E vorba de Hashim Thaci, fostul terorist devenit lider legitim în Kosovo și partener privilegiat al multor lideri internaționali de seamă. Că la începutul lui decembrie, anul trecut, a trecut neobservat un fel de pas făcut înapoi – nu mai e prim-ministru, e doar ministru de Externe – n-are de ce să mire.

Ajungem astfel din nou la efecte. Oricum o întorci, au în comun, la origine, laboratoarele de marcă ale marilor puteri. Cele deținute de ai noștri în trecut, prin comparație, erau o glumă. Aproape ridicol, ni se rețin în sarcină, în continuare, „contribuții” marcante în relația cu Carlos Șacalul, deși e demonstrat că alții erau marii maeștri.

Pe teritoriul mass-media de influență națională, situația a fost gestionată cumplit de prost. Lipsa de profesionalism și responsabilitate a bubuit prin valuri de breaking news nejustificate și pălăvrăgeli periculoase. Din respect pentru victime, dacă nu pentru români, în primul rând, era obligatorie o atenție sporită la utilizarea cuvintelor cu încărcătură gravă. Cu excepția a vreo două vedete, nu a fost cazul. Eșecul strigător la Cer al francezilor în a gestiona situația informativă pe segmentele de risc la adresa siguranței interne n-a avut parte de atenția cuvenită. Până la a încuraja și cultiva, la București, decizii majore în direcția limitării unor libertăți n-a fost decât un pas. Abia după ce a ieșit directorul SRI la rampă, explicând cât se putea că stăm tradițional bine la dejucarea acțiunilor teroriste, s-au liniștit oarecum mințile inflamate.

Pe acest fond și-a făcut loc încă o confuzie – la limita demenței! – între opinii personale, observații, analize și verdicte. S-a reconfirmat „talentul” dovedit în ianuarie 2014 la prezentarea tragediei avionului cu echipă medicală la bord prăbușit în Munții Apuseni. Peste câteva zile se împlinește anul, iar unii și-au găsit de lucru cu antiterorismul, când noi nu suntem în stare să intervenim în situații clasice de urgență pe care alții le descurcă exemplar. Nimerit ar fi să renunțăm la „Je suis Charlie” și să purtăm, demonstrând modestie, sinceritate și îngrijorare, ecusoane cu Aurelia Ion sau Adrian Iovan. Au murit cu zile, pe timp de pace, și nu de glonț. Înainte de a solidariza cu dramele altora, uităm din păcate de ale noastre.

Viorel COSMA