0233 235.907 office@mesagerulneamt.ro

Jumătate de viață în rulotă

smart

Cealaltă jumătate acasă, încercând reacomodarea la condiția de rezident. Nu e ușor: apare dorul de hărmălaie și cacofonie muzicală, de zgomotele mașinăriilor și echipamentelor, țipetele stridente ale celor din ”Pendul”, răcnetele celor care își încearcă forța, lătratul câinilor care se încaieră pe vreun rest de gogoașă, fumul înțepător de la prăjitul hamsiilor, mirosul de mici și sfârâitul grătarelor… Nu-i ușor, fiindcă acasă e prea liniște, e prea curat… Și, când acomodarea s-a făcut, e vremea s-o iei din loc, iar, cu rulota. Și pleci…

Michail Lichiardopol s-a născut la Satu Mare, fiindcă acolo ajunseseră atunci părinții lui cu ”jucăriile”, cum le spun, cu dragoste, cei din branșa aparatelor și instalațiilor de divertisment. S-a născut el la Satu Mare, dar familia venea din Brăila, iar peste niște ani s-a stabilit la Botoșani. Părinții lui Michail au fost, o vreme, angajați ai Circului Kratel, cel mai mare din Europa la începutul anilor ’50.

De origine greci, cei din familiile Lichiardopol se trag din Kefalonia și s-au stabilit în România pe la 1880. Michail ține să sublinieze că înaintașii lui sunt aici din secolul al XIX-lea: ”Strămoșii noștri erau de mulți ani în România, când a fost valul acela de imigranți greci, din anul 1956, care au fost comuniști. Este o vorbă la noi: unde este o apă, trebuie să fie și un grec. Toți înaintașii mei au fost legați cumva de apă: buncii, unchii, toți au lucrat în marină. Bunicul meu a fost comandant de navă vreo treizeci și ceva de ani”. Frații bunicii lui au fost patronii șantierelor navale de la Brăila, prin anii ’20-’30. Aveau aproape 5.000 de angajați, unii rude. Bunicii au avut șapte copii și toți au lucrat în șantierele navalele, învățând felurite meserii. Tatăl lui Michail a învățat și el vreo trei; dar, într-o zi, când a venit circul în Brăila, a lăsat baltă totul și s-a angajat la circ. A avansat repede, fiindcă era talentat, avea idei inovatoare și era un bun organizator. Directorul Kratel l-a pus administratorul circului. ”Circul a plecat la București, unde se oprea pe timp de iarnă. Deci, vara cutreiera țara, însă iarna se oprea, știți unde? Exact unde este acum Hotelul Intercontinental. Și avea, practic, o stagiune de aproape șase luni în capitală. Kratel aducea mereu numere noi în spectacole, avea respectul pentru public, organiza și gale de box, de lupte, și altele. Adică ei lucrau și iarna”.

Vizavi de Circul Kratel, peste bulevard, funcționa pe vremea aceea o cofetărie selectă. Într-o zi, a scăpat un urs de la circ și, atras de arome, s-a oprit drept în cofetărie. A spart vreo două vitrine, dar s-a și înfruptat din dulciuri. Fiind crescut în captivitate, ursul nu era agresiv, numai că lumea se speriase îngrozitor. George Lichiardopol, tatăl lui Michail, s-a dus să recupereze ursul și s-a trezit față în față cu o fată, pe cât de frumoasă, pe atât de îndârjită, care se pregătea să lovească ursul cu o tavă. Grecul a fost cucerit pe loc și, după ceva timp, s-au căsătorit și a luat-o cu el. Nu au rămas la circ, și-au început propria afacere. ”Au început cu o mașină de vată de zahăr, pe urmă au adăugat una de popcorn… Apoi a construit tata un carusel mai mic, pentru copii, și, încetul cu încetul și-au dezvoltat întreprinderea. Nu mult după aceea, tata a construit un carusel mare, cu scaune și cu lanțuri, un iuj, cum se spune pe aici. Au adăugat și niște bărcuțe, asta spun doar pentru cei de vârsta mea,  care au apucat bărcuțele… Erau o distracție pe atunci, fiindcă băieții voiau să arate fetelor cât sunt de curajoși și se dădeau peste cap cu bărcuțele acelea. După un timp, tata s-a gândit să îmbrace stâlpul central al caruselului cu niște tablouri pictate. A apelat la niște pictori de biserici, care au pictat diverse personaje și scene de aventuri și de lupte. I-a pus, după un timp, și becuri. 850 de becuri avea, deci numai iujul consuma 85 de kw! Să știți că acest carusel îl avem și acum, nu l-am aruncat, pentru noi are valoare de amintire. E în conservare, fiindcă nu-l mai putem folosi, nu mai are căutare. Lumea vrea acum Pendul, Extrem, rachete… Toată lumea se bate pe noutăți și cei din branșa noastră, a agrementiștilor, aduc aparate noi, moderne, care rup stilul un an-doi, după care nu mai interesează pe nimeni. E ca în sport: ieși campion, reziști un timp, după care vine altul, mai bun, mai tânăr”.

http://mesagerulneamt.ro/wp-content/uploads/2017/04/Banner-web-Tehnoprod-04-2017.jpg

* George Lichiardopol a fost un pionier în branșa agrementiștilor. A fost cel care a pus cauciucuri la roțile remorcilor – până atunci aveau roți de lemn cu obezi din metal -, a pus motoare electrice la echipamente – până atunci funcționau cu motoare pe benzină -, a pus muzică înregistrată la echipamente – până atunci fiecare echipament mai important avea fanfara lui -, a construit primul sky-lift din țară.

Să te ocupi cu divertismentul colectiv, cu organizarea spectacolelor de agrement – cum se etichetau oficial activitățile celor care mergeau prin bâlciuri cu aparate și instalații – era, înainte de ’89, cumva incitant. ”Ne dădeau autorizații, plăteam impozite, aveam registre de casă, dosar fiscal, făceam state de plată pentru oameni. Dar ne priveau altfel, nu ca pe niște muncitori… Ne considerau într-un fel neserioși. Adică făceam o activitate neserioasă și neimportantă. Așa considerau mai-marii de atunci. Ne controlau, ca pe orice comerciant ori restaurant ori aprozar, atât că nu eram obligați să avem organizații de sindicat și de partid”.

Michail Lichiardopol vine de zeci de ani la Roman, e fan declarat al orașului, dar în acest an e supărat: ”Sistemul din anul ăsta, cu licitație, nu a făcut decât să ne ia bani mai mulți, fiindcă au fost unii colegi de-ai noștri care s-au prezentat la licitație numai ca să ne ridice nouă prețul, după care s-au retras. Ca să nu mai spun că, deși am sugerat primăriei să organizeze licitația, dacă tot o fac, cu o lună, două înainte, să avem timp să ne organizăm. Ei au făcut licitație și cu o zi înainte de a începe bâlciul! Nu vedeți că jumătate de teren e gol? Iar cu oprirea muzicii la ora 22, ne-au pus capac cu totul! Ce e aia, că mai poți funcționa o oră, dar fără muzică? Păi, omul, când aude că s-a oprit muzica, înțelege că se închide coșmelia și pleacă… E singurul oraș unde s-a întâmplat asta și, nu știu, dacă și la anul va fi la fel, cu licitație și cu oprirea la ora 22, mă gândesc serios să nu mai vin”.

După ziua Sfintei Parascheva, Michail se retrage la Botoșani, cu soția lui, Corina, cu copiii și nepoții. Păstrează, totuși, tradiția și ei sunt cei care montează echipamente în Parcul Eminescu pentru sărbătorile de iarnă, apoi pentru Paște, după care… pleacă prin țară. ”E o viață ciclică”, spune Michail, ”șase luni prin țară, șase luni acasă. Apoi de la capăt! Și asta din anul 1955, sunt peste 60 de ani! Și era bâlci aproape în orice oraș mai măricel. Acum au rămas doar Fălticeni, Roman, Tecuci, Bârlad, Vaslui din Moldova… În rest, sunt doar festivaluri ori zilele orașului… E vreun spectacol, vine și unul cu vată de zahăr și, gata, e festivalul… florilor de câmp… Nu sunt neapărat nostalgic, dar, atunci, mai demult, era frumos, era liniște, nu ca acum, în jungla asta”.

Michail are angajați, unii din ei de ani de zile în branșă. Au rulotele lor și au de tras mai ales la montarea și la demontarea echipamentelor. Cât stau într-un oraș, sunt mai liberi, se plimbă, se distrează. Iarna, lucrează la mentenanță, la reparații și revizii la aparate. Michail are autorizații ISCIR pentru fiecare echipament: pistă cu mașinuțe, carusel cu excentric ”Taiphoon”, sky-lift, trenuleț electric italian, patru carusele mici pentru copii și un echipament din categoria ”Extrem”. Este și producător de astfel de aparate, fiindcă pe piața internațională ele sunt foarte scumpe, de la 50.000 de euro la sute de mii de euro.

* ”Față de locuitorii celorlalte orașe prin care evoluăm, romașcanii sunt cu totul altfel. Romașcanii sunt pretențioși, ei nu vin pe căldură în bâlci, ci mai pe seară, pe răcoare. Apar îngrijiți, parfumați, îmbrăcați în haine elegante… Nu se urcă în orice aparat, nu dau bani pe toate prostiile. Romașcanii sunt un public diferit și superior celorlalte din Moldova”.

Odinioară, viața în bâlci era aventuroasă. Remorcile și rulotele se mutau cu tractoare, dacă nu era campanie agricolă; dacă era, nu se găsea tractor disponibil, așa că se improviza transportul remorcilor până la prima gară, le urcau pe platforme CFR și mergeau, în funcție de programul trenurilor, din când în când, tronson cu tronson, până la următoarea destinație. Cu tractoarele, pe șosea, cea mai lungă cale era Roman – Tecuci. Cu 20 km/h și multe opriri, că fierbeau motoarele, era drum de o zi și o noapte.

În 1991, ne-am cumpărat două camioane nou-nouțe, de la Brașov, că atunci mai exista fabrica, și parcurgeam Roman – Tecuci în trei ore. Acum avem Scania, e altceva. Nu puteam să nu progresăm, trebuie să ții ritmul. Mi-amintesc, eram copil și mama gătea toată ziua pentru toți, și familie, dar și angajați. După ce mânca lumea, mama rămânea cu un morman de vase de spălat, afară, în soare și în arșiță. Peste ani, când am ajuns și am putut să gândesc și strategii pe un termen ceva mai lung decât un sezon, am construit vagonul ăsta și l-am dotat cu tot: aer condiționat, frigider, aragaz și mașină de spălat vase. Rulotele noastre sunt, acum, niște mici apartamente, au și dormitoare, și băi, și bucătării. Trăim departe de casele noastre șase luni pe an, nu mai putem locui în corturi ori în vagoane de lemn”.

Michail Lichiardopol a făcut ochi în lumea bâlciului, a muncit de mic și și-a asumat că acesta îi e destinul. Fiindcă nu degeaba se pune că, ”dacă ai băut apă din bâlci, în bâlci rămâi”.

Dan AILINCĂI

Despre autor
Adresa: str. Baltagului, nr. 6, Piatra Neamt telefon: 0233/235.907 fax: 0333/816.194

Scrie comentariu

*