Pot înțelege, însă refuz să admit cum românii, de peste 20 de ani, se tocmesc pe seama Revoluției din decembrie 1989. A-nceput pe 16, n-a-nceput pe 16. A fost 16-21 sau 16-22?… Unii cultivă teza Revoluției sfîrșite odată cu decolarea elicopterului pilotat de Vasile Măluțan de pe clădirea CC, avîndu-i pe Ceaușești la bord, alții o acceptă pînă la apariția lui Ion Iliescu pe post de prim-emanat. În mentalul colectiv, însă, a prins a se consolida un alt verdict: Revoluția a murit de Crăciun, la moartea celor doi tirani. Ca și în alte privințe, am o altă părere: Revoluția a început pe 14 decembrie și a “decedat” pe 23 ianuarie 1990.
Deși “Primăvara începe joi” nu a funcționat ca semnal al începerii revoltei de la Iași, 14 decembrie 1989 (era-ntr-o zi de joi – n.a.) înseamnă pentru mine începutul sfîrșitului. Timișoara și 16 decembrie au fost – dincolo de esența sîngeroasă – doar o renegociere peste capul nostru, o schimbare de abordare, de plasare a intervenției străine cu interesele și opțiunile strategic asociate. S-au călcat în picioare, s-au tocmit pe morții noștri, pe cinstea, dezinteresul și puritatea ălora de-au crezut în Revoluție. E unul dintre motivele pentru care n-o să aflăm cine-a tras în noi după 22. Descurajarea și neutralizarea grupului de la Iași avea să se răzbune iute, în cîțiva ani. Jucînd la mai multe capete, era imposibil ca Moscova să nu recupereze material, cu vîrf și îndesat, ce pierduse la impresia artistică.
Ianuarie 1990 și ziua de 23 au îngropat de fapt Revoluția. Alegerile libere, pluralismul politic egal și corect erau golite de sens și conținut. Frontul Salvării Naționale, în ciuda angajamentelor, se transforma în partid! Devenea arbitru și jucător, ceva ce sună cutremurător de familiar în ziua de azi. Fără decizia Consiliului FSN din 23 ianuarie n-ar fi existat declarația de protest semnată de cele trei partide istorice în ziua următoare, n-ar fi fost revolta bucureștenilor pe 28 și nici reprimarea violentă, instrumentată de FSN pe 29. Cu inventarea Consiliului Provizoriu pentru Unitate Națională, cîteva zile mai tîrziu, conducătorii-arbitri-jucători plantau o bornă de referință spre implementarea “schimbărilor” gîndite de Iuri Andropov, fost șef al KGB, mentorul lui Mihail Sergheevici Gorbaciov.
Degeaba vine Petre Roman și trîmbițează de-un an și mai bine că 23 ianuarie 1990 a fost “eroarea primordială”. El se afla acolo, la vîrf, cînd s-au pus temelie distrugerii renașterii noastre. Încă de pe 18 ianuarie 1990, alături de Ion Iliescu, Victor Athanasie Stănculescu și Bogdan Bujor Sion, își bătea joc de țărăniștii Corneliu Coposu, Ion Puiu, Ion Diaconescu, Ion Alexandru, Iftene Pop și Liviu Petrina. Iar pe 29 se ducea cu tancheta să-l evacueze a salvare pe Coposu…
Drept eroare primordială a ajuns să fie proaspăt scoasă la tarabă și răsturnarea de la putere a Mareșalului Ion Antonescu. Se invocă dovezi și mărturii inedite, după aproape 70 de ani. Regele Mihai I de România e terfelit în fel și chip, istoria se rescrie cu otravă, sub comenzi mizerabile. Diferența-i că fiind contemporani cu Don Pedro și alții ca el nu le uităm pe cele din timpul vieții noastre pămîntene, deși iertarea ne dă tîrcoale. (Orice paralelă cu viața și cariera lui Walter Roman este constructivă.) Istoria ne arde, viața ne îngroapă, România e pe nicăieri ca identitate solidă europeană, dar avem conducători în funcție și ei ne îndeamnă – noroc că încă nu amenință pe față! – să ne hrănim din reprezentarea externă, din diplomație. Pe care oricum n-am aflat cine le-ar lua în seamă. În fapt, e o cumplită sumă de intrigi, fală, trădări, vînzări, conspirații, șuete și hăhăială. Au ajuns repere definitorii pentru o țară total lipsită – după 22 decembrie 1989 – de o politică internă coerentă, progresistă și națională. Fără baza internă nu ai ce reprezenta afară. E un blestem ce ni se trage de la Nicolae Titulescu. Fie că ne tocmim pe Revoluție, fie că înghițim o nouă versiune despre 23 august 1944, regretîndu-l sau nu pe Ceaușescu, dovedim încă o dată că nu învățăm nimic. Din istorie și viață, desigur. Cu sau fără Iași, Timișoara, Andropov, Gorbaciov, Iliescu, Roman, partide istorice, Regele Mihai, Traian Băsescu. A selecta e inutil, românul confirmă de peste 20 de ani că nu învață să aleagă. Știa Titulescu ce știa…
(Viorel COSMA)
Mesagerul Bacău Caravana ciclistă Turul României traversează vineri județul Bacău: restricții de circulație pe DN 2G, DN 12A și DN 11 
ZCH A încercat să evite un câine și s-a răsturnat cu mașina într-un lan de porumb 
NewsEdge 25 de ani de la atentatele din 11 septembrie. Cum a reacționat România, aflată atunci pe drumul spre NATO 
BusinessEdge Grupul polonez Symfonia cumpără compania românească Setrio. Peste 55.000 de firme folosesc soluțiile sale software 
Un comentariu
99,9% dintre concetățeni nu au habar de blestemul lui Titulescu. Nici nu cred că vor manifesta curiozitatea de a afla din ce motiv l-a blestemat Titulesc pe cel care îi va aduce osemintele în patrie. ”Cărăușul” Adrian Năstase și-a permis această libertate…
”Gaius Sempronius Gracchus (n. 154 î.Hr. – d. 121 î.Hr.) a fost un reformator ce făcea parte din partidul popular (partid ce lupta pentru drepturile oamenilor săraci). El a dat o lege prin care se puneau la vânzare cerealele la jumătate de preț săracilor. De asemenea a dat o lege prin care 6000 de cetățeni care locuiau la Roma puteau fi mutați în Cartagina creându-se astfel posibilitatea de a avea locuri de trai. De asemenea s-a propus crearea de construcții (poduri, drumuri) și desecări de bălți pentru a oferi locuri de muncă.
A intrat în contradicție cu statul roman atunci când a dorit să ofere cetățenie tuturor locuitorilor (legea era bună, dar era mult prea radicală pentru Roma acelor timpuri). În urma unor revolte , pentru a nu cădea în mâinile statului roman , Gaius Gracchus l-a pus pe servitorul său să-l ucidă”(Wikipedia). Înainte de aceasta, a blestemat poporul roman să ajungă într-o ”perpetuă sclavie”, datorită inconștienței civice și lipsei de recunoștință pentru sacrificiul său și al fratelui său, Tiberius(apud Theodor Mommsen). Asta, a propos de blesteme, de popor și ”pământul sfânt al patriei”. Cât privește așa-zisa ”Revoluție”, sunt reticent. La români, ”lovitura de stat” și ”asasinatul politic” sunt mult mai economice și au intrat deja în tradiție, restul gesturilor civice de amploare au fost caricaturi de operetă.