Singurătate în doi

Motto: În primul an spui: “Dacă mă părăsești, mă omor!”

În al doilea an spui: “Dacă mă părăsești, o să sufăr, dar o să-mi treacă”.

În al treilea an spui: “Dacă mă părăsești, desfac o sticlă de șampanie”. – Frederic Beigbeder

Dragostea durează trei ani, spune Frederic Beigbeder. Este experiența lui, publicată în cartea cu același nume. Poate nu durează doar trei ani. Poate durează zece, douăzeci sau o viață întreagă. Depinde de fiecare cuplu în parte. Dacă însă are dreptate și dragostea este pe perioadă determinată, la un moment dat intervine, cu sau fără ecou, divorțul. Separarea de sentimente. Cum se ajunge aici? Pe multe căi. Prea multe parcă…

Lumea nu mai suferă în tăcere. Dovezile stau în dosarele de la Judecătoria Piatra Neamț: numai în ultimul an și un pic (pînă la 31 octombrie 2011), au fost înregistrate 1.080 de cereri avînd ca obiect „Divorțul”. 460 de cupluri au fost fericite și cu sentință, fiind declarate legal divorțate. Multe? Puține? Oricum în creștere, continuă creștere.

Partener ales pe sprînceană cunoscută

Divorțul își are rădăcinile adînci chiar din primul moment al căsniciei. Facem alegeri în funcție de experiențele de viață. Relațiile nu sînt deloc întîmplătoare, spune psihologul Sînziana Burcea. “Alegem pe cineva nu pentru că ne-au plăcut ochii, ci pentru că acea persoană ne aduce ceva ce nouă ne-a lipsit. Dacă în copilărie am admirat foarte mult o persoană – tată, mamă, unchi sau bunică -, atunci mereu vom căuta, în partenerul pe care ni-l alegem, acele calități pe care noi le-am admirat. Inconștient. Dar, în timp, se descoperă și defectele, normale pentru orice ființă umană. Aceste defecte nu corespund imaginii din mintea noastră. Și intervine dezamăgirea. Dacă ne lăsăm ghidați doar de aceste asemănări și vom ignora minusurile, relația nu va supraviețui. Pentru că nici un om nu este reflexia altuia. Și nu vor fi niciodată suficiente doar aceste asemănări. Atunci cînd descoperim că persoana de lîngă noi nu este omul admirat în copilărie și nu se ridică la nivelul așteptărilor noastre, va urma, inevitabil, o separare”.

Fără așteptări=fără dezamăgiri

Fundamental este să nu ne așteptăm ca cineva să ne facă fericiți, ci să simțim fericirea pentru ceea ce avem, pentru că existăm, pentru că ne cunoaștem, pentru că avem o grămadă de posibilități, printre care și alegerea pe care o facem în cuplu. Dacă ne gîndim la acest lucru, cel de lîngă noi va fi mai relaxat în privința aceasta. E posibil ca noi să punem multă presiune pe partenerul de viață, că nu ne face fericiți, dar de fapt noi nu știm să ne facem cunoscute nevoile, să nu știm ce vrem. “Vrem ca celălalt să anticipeze nevoile pe care nici noi nu ni le cunoaștem. Dacă ni le facem cunoscute, este mult mai ușor să ni le îndeplinească și invers”, spune psihologul.

E foarte important să simțim că sîntem egali. De obicei, partenerii nu se simt egali, ci mai degrabă că unul conduce și unul e condus, că unul are mai mult și unul mai puțin. “Dacă nu conștientizăm acest lucru ca fiind un echilibru, nu vom reuși să fim fericiți. De multe ori nu se înțelege de ce sîntem așa de opuși într-o relație. Tocmai pentru că asta aduce echilibru într-o relație. Dacă sîntem prea activi, avem nevoie de o persoană care să fie așezată, să ne tempereze. Dacă am fi doi activi, nu ne-am mai cunoaște, n-am mai fi unul cu celălalt, am fi foarte ocupați, n-am mai avea timp de o relație de cuplu”, spune Sînziana Burcea. Contrastele se atrag, deci.

Creștem diferit

O cauză principală a divorțurilor este dezvoltarea personală. Chiar dacă s-au iubit ca nebunii la început, undeva, pe traseu, fiecare a început să crească diferit, să se maturizeze în funcție de experiențele personale. Unul evoluează într-o direcție, celălalt în altă direcție. Apar concepții diferite, apare prăpastia. Fiecare începe să creadă că partenerul a rămas pe loc (chiar dacă el a evoluat în felul și linia sa), că nu mai corespunde. Așteptările sînt diferite, viețile sînt diferite, năzuințele sînt diferite. Cei doi pur și simplu nu se mai regăsesc împreună, în viața de cuplu. Depărtarea e tot mai mare. “Gîndirea oamenilor se schimbă în timp, dar e foarte important să rămînă pe aceeași lungime de undă. Am avut un cuplu în terapie, cînd soțul a spus că soția nu mai evoluează deloc, iar el a evoluat foarte mult. La un moment dat i-a cumpărat cărți să citească, pentru că el ajunsese la un nivel de cunoaștere care nu se mai regăsea în comunicarea cu soția. Și a hotărît să divorțeze. Sînt situații în cuplu în care unul dintre cei doi se emancipează și nu mai poate să rămînă pe loc”, povestește Sînziana Burcea.

Copilul, o bucurie? Nu întotdeauna

Un copil e binecuvîntare în căsnicie. De cele mai multe ori. Se spune că o cimentează. Dacă relația este însă șubrezită, nici măcar copilul nu mai poate lega nodul. Ba chiar e posibil să adîncească ruptura. Multe cupluri ajung să se despartă după venirea copilului, pentru că mama nu-l mai vede decît pe cel mic, iar soțul ajunge să se simtă neglijat. Ea pune mereu copilul pe primul plan – lucru firesc pînă la urmă – dar uită sau e prea obosită să-și mai facă timp și pentru el. El înțelege asta, dar după un timp, finit, începe să își caute împlinirea nevoilor prin altă parte. Iar asta, inevitabil, duce la…

Dragoste de doi luată cîte trei

… infidelitate. Oricît de mult își iubește copilul, soțul va căuta alinare în altă parte, în brațe dispuse și neocupate.

Infidelitatea nu este însă motivată doar de asta. Și nu este apanajul soțului. Și ele mai calcă strîmb. Infidelitatea vine ca o consecință a lipsei de comunicare sau a altor probleme din cuplu. Sau poate fi rezultatul căsniciei pornite fără iubire (sau cu iubire pe sens unic). Sau din dorința de diversificare. Sau din monotonie. Oricum, e tot mai evident faptul că instituția căsătoriei nu se mai bucură de același respect ca odinioară. Iar rezultatul este același: divorțul.

Mii de kilometri între noi

Vechea vorbă cu ochii care nu se văd este cam a treia, patra cauză a destrămării unei familii. Plecarea unuia din soți (sau chiar a ambilor, dar în direcții geografice diferite) în străinătate afectează iremediabil relația dintre parteneri. Înstrăinarea de cei dragi și golul rămas în urma plecării unui soț ce dorește să se “sacrifice în folosul familiei” nu pot fi trecute cu vederea, nici măcar cu ajutorul banilor cîștigați. “Dacă un părinte stă mai mult de șase luni fără să-și vadă copilul sau partenerul de viață, e foarte greu pentru acea familie să mai simtă apropierea ca atunci cînd este în fiecare zi cu persoana respectivă. Se răcește. O relație de apropiere se diminuează ca și intensitate după șase luni. Un an de zile este deja mult prea mult ca să mai putem, vorbi de legături între persoanele respective. Nu doar sufletește. Dar și ca atașament. Nu se mai cunosc nevoile celuilalt, nu se mai știe cum s-a simțit, ce a făcut… Și se atașează de altcineva, de oamenii cu care trăiește acolo, departe”, spune psihologul Sînziana Burcea.

“Băiatul mă vede ca pe o străină”

Mihaela are 35 de ani și este în așteptarea pronunțării divorțului. Acum patru ani de zile a plecat în Italia ca asistentă medicală, lăsînd acasă băiatul de 5 ani cu soțul și cu soacra. A plecat pentru bani, pentru familie. I s-a oferit oportunitatea și s-a agățat de ea, cu gîndul la copil. Să-i ofere un viitor mai bun. “Am crezut că fac bine plecînd din țară, chiar dacă mi s-a rupt inima de dorul copilului. Nu mi-am închipuit niciodată că se vor schimba lucrurile. Am venit în fiecare august acasă. E foarte greu pentru o mamă să-și lase copilul, chiar dacă o face pentru binele lui. Le-am trimis bani și cu toate acestea soțul meu și-a găsit pe altcineva. A aflat toată lumea. Dar ce e cel mai rău e că băiatul meu mă vede ca pe o străină. O să regret toată viața momentul în care am decis să plec. Pe copil voi reuși să mi-l apropii, că este încă mic, dar pe soț nu-l voi mai putea avea niciodată”, spune Mihaela.

Elena are 45 de ani. Prietenii îi spun Lenuța. A intrat și ea în rîndul oamenilor divorțați. Povestește că a suferit o viață întreagă bătăile soțului. De frică, de gura lumii a suportat în tăcere. A așteptat să crească cei trei copii mari cît să poată înțelege un divorț. Și a depus actele la Judecătorie. “Am suferit mult doar ca să aibă copiii un tată. Nimeni n-a știut prin ce am trecut, cît de mult am fost bătută și cît a trebuit să suport. Venea în fiecare seară beat acasă. Eu am dus greul fizic și financiar în casă. Nu o să regret nici o clipă că am divorțat. Sper doar să mă ierte copiii mei. Oricum, mie alt soț nu-mi mai trebuie niciodată. Prefer să rămîn singură decît să mai trec vreodată prin ce am trecut”, spune, printre lacrimi, Lenuța.

(Oana IOSUB-TOMA)