«You got the job!»
* corespondență de la Gelu Costin, profesor român stabilit în Grahamstown, Africa de Sud
Nu am vrut niciodată să plec din România. Întotdeauna am spus că menirea mea este acolo, la Universitatea București, să predau studenților ceea ce știu, să îmi angajez toată experiența și cunoștințele și efortul pentru a transforma mediul în care lucrez în ceea ce ar trebui să fie: profesionalism. Facultatea de Geologie și Geofizică a fost a doua mea casă. Zile și nopți petrecute în laborator și birou, practici de teren, cercetare. Iubesc Geologia și predarea. Dacă m-aș naște a doua oară, tot nu aș alege altceva. Din 1992 pînă în 2005 facultatea a fost casa mea, colegii au fost familia mea și, împreună cu ei, am construit visul de a transforma facultatea în timp, în ceea ce ar trebui să fie: profesionalism.
* Balcaniada…
2005… Economia de tranziție în România pare fără sfîrșit. Profesorii și medicii ajung la capătul puterilor, fiind lăsați cu salarii de mizerie într-o societate care este interesată mai mult de pațachinele din tabloide decît de educație și sănătate. O femeie de serviciu la o firmă privată cîștigă mai mult decît un conferențiar. Universități private vînd diplome pe bază de examene grilă pe care le găsești pe internet, nivelul de cunoștințe al studenților admiși în facultăți scade exponențial de la un an la altul. Bunul simț a dispărut și, odată cu el, respectul pentru dascăl a murit în tranziție.
Trăiască nesimțirea, corupția, nepotismul, balcanismul! Ceva teribil trebuie că s-a întîmplat în mentalitatea socială ca să se ajungă într-o astfel de situație în care să nu poți spune «mai rău de atît nu se poate» pentru că experiența ne-a arătat că întotdeauna poate fi mai rău și tendința nu s-a schimbat. Și încă nu se schimbă.
În 2005, candidatura mea pentru postul de conferențiar mi-a fost aprobată în Consiliul Facultății, apoi în Senatul Universității, dar a fost respinsă în Consiliul Superior de Acreditare a Posturilor Academice, unde șeful comisiei este chiar profesorul cu care am avut divergențe. (Legate de neprofesionalismul prin care unii studenți aleg mobilități Erasmus fără legătură cu conținutul curriculei, ci doar pe motive turistice (exemplu : Olimpiada de Iarnă de la Torino) Eram după 5 ani de la obținerea doctoratului la Universitatea București și apoi la Universitatea Saint-Etienne. Am decis că este momentul să aplic pentru o bursă post-doctorală ca să am șansa să public în reviste cotate ISI și să am șansa să candidez din nou pe post de conferențiar.
* Americanii n-au fost visul meu
Am plecat în SUA, la Universitatea din Arizona, unde am lucrat într-un laborator finanțat de NASA și în 3 ani am reușit să public 9 articole ISI. Este deja 2008. Guvernul Tăriceanu acordă fonduri semnificative pentru cercetare, șeful de catedră, colegii îmi spun: «Gelu, hai în țară, avem nevoie de tine, studenții au nevoie de tine, sînt finanțate acum proiecte de cercetare la nivel internațional, miliarde de lei (vechi)». Nu mi-au plăcut americanii. Deloc. Oameni cu două fețe și ignoranți, care se cred cei mai buni din lume în orice banală conversație. Personal, nu m-am simțit bine în State. Așa că am decis cu inima ușoară că este cazul să mă întorc. Cu toată experiența cîștigată în Arizona, cu articole ISI, cu tot.
* Din nou balcaniadă…
Cînd m-am întors, am vrut să-mi depun din nou candidatura pentru postul de conferențiar. Răspunsul? «Aaa, păi nu se poate». «De ce?», întreb. «Păi, tu ai fost plecat». «Așa, și care e legătura? Adică nu am mîncat salam cu soia? Am fost plecat la o bursă post-doctorală, oricine în lume își pune pe prima pagină în CV o astfel de experiență». «Păi, e altcineva la rînd».
La rînd stătea fata fostului șef de catedră, care mi-a fost studentă cînd eu eram tot lector, ca și în momentul discuției. Am vrut să facem un colectiv de catedră, așa cum trebuie și cum este prevăzut în lege. «Nu e treaba ta, unde te crezi, măi băiatule, în America? Ha-ha! Ești în România, așa că trebuie să te adaptezi!»
La ce să mă adaptez? La nepotisme, la decizii luate în anumite birouri unde interese personale cîntăresc tăierea unor discipline și înființarea unor noi discipline fără un consens al catedrei? A urmat o ceartă teribilă unde concluzia a fost «În România se poate orice, așa că dacă nu-ți convine, nu am ce-ți face».
* Viața la 45 de ani
Pentru că nenorocirile nu vin singure, ci în grup, schimbarea guvernului Tăriceanu a adus și dezastrul final pentru speranțele mele. Finanțarea promisă în cercetare a fost sistată, chiar și pentru proiectele aprobate și finanțate deja cu 30% la începere de proiect. Și, colac peste pupăză, se anunță blocarea posturilor în sistemul bugetar pe termen nedefinit, deci nici o șansă de promovare. Ca să fie tacîmul complet, s-au tăiat și salariile cu 25%, iar sporurile au dispărut. Adică, în total, vreo 50%. Greu să-ți plătești întreținerea, în casa părinților, pentru că a avea casa și mașina ta este un lux nepermis bugetarilor (ne-corupți). Cu 1500 RON pe lună banca nu îți acordă nici un împrumut serios pentru o casă sau o mașină. Aveam, în 2008, nici mai mult, nici mai puțin de 45 de ani, locuiam în casa părinților, fără șansa de a fi cîndva mai bine, fără optimismul de care debordam cu cîțiva ani înainte, dar cu sentimentul de revoltă a ceea ce se întîmpla în jur.
* Africa, stai că vin!
Așa că, după o altă ceartă cu șeful de catedră, intru direct în birou, caut un job academic online și primul care iese în cale este un post la Rhodes University, în Africa de Sud. Am aplicat, de nervi, fără să iau în serios înscrierea. Ba mai mult, am trecut un număr de telefon imaginar în aplicație. M-au sunat peste o săptămînă, m-au trezit din somn. Au sunat întîi la secretariat și au cerut numărul de telefon corect. Era o întreagă comisie, cu reprezentanți din Departamentul de Geologie de la Rhodes, decanul Facultății de Științe și personal de la Human Resources. M-au sunat și, pe speaker, au zis că acesta este interviul, telefonic. S-au prezentat, apoi mi-au pus cîteva întrebări legate de microsona electronică, aparatură pe care am lucrat 3 ani în SUA. Am răspuns, somnoros la întrebările care mi s-au părut un fel de introducere în discuție. Mi-au mulțumit frumos și au zis că mă vor contacta. Peste nici 2 ore, telefonul a sunat din nou: «You got the job! Congratulations!” Habar nu aveam unde este Grahamstown pe hartă, Eastern Cape, nu știam nimic despre Africa de Sud decît despre Aperheid, Mandela și conflictul din anii ‘90 dintre Zulu și Xhosa. Nu știam cît înseamnă cifrele pe care mi le-au zis ca salariu, eram total aerian. Dar am decis să plec și bine am făcut. Septembrie 2009, prima dată cînd pun piciorul pe continentul african.
* Primii pași pe continentul african
Am aterizat în aeroportul Port Elizabeth, capitala Eastern Cape. Un profesor m-a așteptat la aeroport, cu un carton afișînd numele meu. Cînd m-am urcat în mașină, am constatat că volanul era pe partea «greșită», așa că a trebuit să dau roată mașinii, să ocup locul din stînga, al pasagerului. 120 de km între Port Elizabeth și Grahamstown, pe o șosea națională de o calitate excepțională (autostrăzile noastre ar muri de invidie). Din cînd în cînd, pe marginea gărduită a șoselei se vedeau turme de zebre și antilope, păscînd liniștite precum vacile românești pe cîmp. Am ajuns în Grahamstown, un oraș mic, de vreo 40.000 de locuitori. Clădirile din centru au aerul clădirilor britanice din vremea reginei Victoria.
* Crăciun în Africa
Trebuie să încep prin a afirma că nicăieri în lume Crăciunul nu este ca acasă, în România. Nicăieri nu are semnificația profundă și tradiția pe care o avem noi. În SUA, Franța, Africa de Sud, sărbătorile religioase sînt doar prilejuri comerciale.
Am o prietenă negresă, cu care locuiesc, o Xhosa veritabilă, frumoasă, absolventă de film. Am petrecut Ajunul Crăciunului punînd la cale, în casa unde stăm, un Crăciun cu pom. Am fost la o fermă și am tăiat un conifer, nu am vrut un Crăciun de plastic. Nu găsești de cumpărat brazi aici. Am ornat frumos pomul, am cumpărat multe cadouri și am invitat toți copiii pe care îi știu, din familia prietenei mele și dintre colegii din departament. Cu colinde englezești și românești, cu keyboard și microfon, cu jocuri și dansuri românești și zulu. Copiii s-au bucurat enorm, mai ales că, pentru unii dintre ei, a fost pentru prima dată cînd au primit un cadou de Crăciun, ba chiar pentru cîțiva a fost prima petrecere de Crăciun din viața lor.
Gelu Costin
(Va urma)