Felurimea ninsorilor la români

Pâclă. Acesta a fost și este cuvântul pe care meteorologii l-au rostit pe toată perioada sărbătorilor de iarnă. Parcă nici nu s-au simțit sărbătorile așa cum eram învățați de mici. Chiar dacă am împodobit bradul de Crăciun, chiar dacă am primit cadouri și am primit colindători, toată lumea a simțit că lipsește ceva. Zăpada. Poate ne pedepsește Dumnezeu că am uitat rosturile lumii și ale sufletului. Cine știe?

Chiar dacă este soare și multe grade cu plus afară, măcar în suflete să ne amintim și să trăim acea senzație deosebită pe care ne-o oferă fulgii, săniușul, schiatul, bătaia cu bulgări, omul de zăpadă. Poate, amintindu-ne, se vor petrece ca în povești niște minuni, care vor aduce ceva fulgișori și anul acesta.

Despre omăt și felurimea ninsorilor la români

Întrăm în ultima parte a lui Gerar și toate câmpurile ar trebui să se odihnească sub pătura de omăt, protectoare și dătătoare de viață. Țăranii de altădată, cunoscători ai rosturilor Mamei naturi, spun că, dacă nu e ger ori zăpadă în ianuarie, atunci va fi cu prisosință în februarie și iarna se va prelungi până în martie-aprilie. Asta s-a mai întâmplat și nu ne sperie. Mai rău e că, dacă în ianuarie „pământul e neacoperit și suflă vânturi calde, apoi se umplu cimitirele”, se menționa în „Călindaru julianu, gregorianu și poporalu românu”, de Simeon Mangiuca, apărut în anul 1881.

Povești ancestrale ale zăpezii la români

Prin unele sate se povestește că Dumnezeu face omătul, îl „samănă” în „nourii de ninsoare”, apoi îl cerne cum ar cerne mălaiul, prin ciur și prin sită. Dumnezeu are grijă în fiece an să acopere pământul cu zăpadă, ca să ferească de îngheț semănăturile de toamnă și rădăcinile florilor.

Prin alte locuri se spune că Sfântul Niculai ar aduce ninsorile, atunci când își scutură barba albă și lungă, iar dacă trece luna lui Undrea (decembrie) fără să ningă, de rămâne pământul negru, se zice că a întinerit Moș Nicolae.

Ninsoarea mare și deasă se numește ningău. E cea care îmbracă pământul, face strat de omăt, iar nu de puține ori se troienește, se adună în nămeți.

Mai există un fel de ninsoare, în zilele înghețate și întunecoase de iarnă, atunci când fulgii sunt sticloși și îți biciuiesc chipul și mâinile. Țăranii îi zic țârțâră și spun că nu e bună de nimic…

Atunci când ninsoarea e cu fulgi mari și rari se cheamă fulguială, prâșcău sau fluștureală, ține puțin și nu se așază.

A nu se confunda cu lapovița din „Zilele Babelor”, căreia i se spune zloată sau șlepoiță.

Oamenii satelor de altădată spun că ar mai fi încă un fel de ninsoare, cu fulgi „apoși” ce îngheață de cum ating pământul. Îi spun policie sau poliviță și se tem de ea pentru că e rea de ghețuș.

Copiii, în schimb, se bucură de orice ninsoare și-și găsesc de joacă indiferent de cum sunt fulgii și de cine îi trimite.

Semne prevestitoare ale ninsorii

Până la ninsorile strașnice din amintirea copilăriei noastre, să luăm aminte la semnele prevestitoare, adunate în cartea „Văzduhul după credințele poporului român”, de Tudor Pamfile, etnolog interbelic și culegător de frunte, fără de care folcloristica noastră ar fi fost mult mai săracă.

Prin urmare, „dacă ferestrele vor asuda, va ninge”, „dacă visezi ouă, oi albe, gâște, rațe sau brânză, va ninge a doua zi”, „când câinele se tăvălește pe jos, are să ningă”, „dacă mâța se va pune cu spatele la foc, va ninge”, „dacă slănina lăcrămează în pod, ninge”, „dacă vrăbiile se vor strânge la un loc și vor ciripi sau vor zbura în toane, va ninge”, „dacă ceaunul va arde pe fund, este semn că va ninge”, „dacă ciorile se vor strânge grămadă și vor croncăni ori dacă vor zbura pe sus, va ninge”…