Basarabia lui Grigore Vieru - ”Un copil înfășat în sârmă ghimpată”

„Astꞌ noapte la Prut războiu-a-început/Românii trec dincolo iară,/Să ia înapoi prin armă și scut/Moșia pierdută astă vară”

După Revoluție s-a schimbat, odată cu dezghețul politic, și libertatea vorbei. Așa s-au trezit mioriticii scandând tunător „Basarabia, pământ românesc”. Cum în fiecare primăvară, la 27 martie, sărbătorim revenirea provinciei dintre Prut și Nistru la patria mamă, ne-am propus să vă oferim câteva date mai puțin cunoscute despre Moldova Estică. Mai ales că la această oră, subiectul „ARDE”.

Nu-i ierta, Doamne!

Rusia a fost imperială dintotdeauna. Și pe vremea țarilor, și pe timpul Sovietelor, și în secolul XXI. E convinsă că ei și numai ei îi aparține întreaga lume (v. cazul „Crimeea”). Rușii se cred providențiali, reprezentativi, unici, inegalabili în lume, între popoare. Evident, cu această mentalitate de Evul Mediu, au ajuns la conflict cu toți vecinii. Nu le-au respectat hotarul, destinul istoric, au năvălit peste ei cu tancurile. Au avut mari neînțelegeri cu finlandezii, polonezii, ucrainienii, popoarele caucaziene. Imperiul moscovit i-a călcat necruțător în picioare, în timp ce patrioții ruși își făceau larg semnul crucii, psalmodiind că n-ar dori capii unui Nou Ierusalim. Și cum pe noi, românii, istoria ne-a dat cu capul de toți pereții, n-am avut cum să-i evităm. Așa ni s-a aplicat tratamentul numit Pactul Ribbentrop-Molotov, atenție!, cu aprobarea marilor puteri ale vremii, care astăzi ne sunt aliați. Așa s-au lățit muscalii peste tot, ca picinginea, făcând din Testamentul lui Petru cel Mare crezul lor politic.

Prima provincie românească „râvnită”, curtată și îngurgitată hulpav de „tătucul” Stalin a fost Basarabia străbună, teritoriul dintre Prut și Nistru. Hoardele roșii dezlănțuite, meștere în atrocități, și-au început opera de comunizare rapidă și forțată, deportând masiv pe ghețurile Siberiei pe toți românii basarabeni care îi stăteau în cale. Și au fost mulți, de ordinul miilor. Îndemnul brutal „Pahod na Sibir” era auzit peste tot, și ziua, și noaptea. Mai ales în crucea nopții, banditește. Despre românii din Moldova Estică aruncați în iadul Siberiei s-a scris enorm (v. cartea lui Mircea Radu Iacoban, „Zece ani de foc”, o cronică de 764 de pagini a Basarabiei). Că, în Gulagul sovietic, „banditul” era umilit, degradat, dezumanizat, asta nu-l interesa pe Ivan. Pe cel cu Kalașnikovul în mână îl interesa tainul și basamacul. Atât. În locul românilor deportați au fost aduși alogeni din imensa Rusie: hoholi, ruteni, polonezi, găgăuzi, evrei. Vandalii cu stea roșie în frunte au dărâmat biserici, au distrus troițele de prin sate, i-au obligat pe băștinași să învețe limba lui Ilici, cântând și mărșăluind militărește. Au semănat peste tot FRICA. Cine nu executa ordinele lui Alioșa, „Kaput!” Bunicile noastre speriate duceau mâna la gură, se uitau la cer și spuneau: „Doamne, nu-i ierta!”

Pământurile confiscate de la deportați au fost comasate în colhozuri cu nume pompoase – „Leninski Put” (Drumul leninist) -, pe care bășcălioșii autohtoni îl traduceau „Pute a Lenin”. Nici pruncii nu erau lăsați în pace: cum apăreau pe lume, erau botezați Volodea, numele lui Lenin din copilărie. În certificatele de naștere nu mai întâlneai Ion și Maria, ci Sașa și Natașa.

Și aista s-a dat cu Satana!

Școala românească a fost desființată. Uniforma elevilor aducea a tunică militară, culoarea kaki. Până și nasturii de la uniformă aveau în relief școala sovietică. La 10 ani de la ocuparea Basarabiei, Abecedarul elevilor arăta astfel: primul cuvânt scris – Mama; prima povestire – Tata seamănă secară; prima poezie – Gâștele. Autorii manualului: M. Afteni, P. Doțenco, Editura Sovietică. Pe atunci, Creangă și Eminescu erau interziși. Puii de români, ca să nu tacă, le ziceau rușilor de aceeași vârstă: „Bă, țică, un român cu două-trei clase vă bate pe toți cu 7 clase sovietice”. Apoi intra în acțiune folclorul de ocupație: ”Rus-rus, babarus/ Cine dracul te-a adus”, iar Ivanii contrau cu „Măi române/ Cap de câine…”

Așa s-a comentat aproape jumătate de secol prietenia ruso-română în Basarabia furată prin rapt teritorial. Tărăboi mare ieșea și atunci când venea vremea cravatei roșii, de pionier. Bunicile săreau în sus: „Aracan de mine – ziceau nepoților – să nu te văd cu «hastik» (cravată roșie) la gât. Nu te primesc acasă, te duci unde știi”. Și puștanii descurcăreți o băgau în trăistuță, mai ales în timpul loviturilor date prin livezile, harbuzăriile și viile colhozului. Era degradant să furi din bunul obștesc cu cravata la gât. Cu furatul nu erau probleme în Basarabia, dovadă folclorul din provincie: „La colhoz, pe dealul mare/ Cine fură, ăla are!”

Sistem aplicat și în România în cadrul CAP-urilor. S-a ticăloșit lumea peste tot.

Iisus s-a născut la Chișinău!

Alogenii împământeniți în Moldova Estică, numită de români „Basarabia străbună”, nu se mai dau dusului, deși nu cunosc nici glasul pământului, nici vorba băștinașilor. S-au cuibușit bine în jilțuri înalte, parlamentare, și trag sforile în favoarea Moscovei. Fac sluj în fața Kremlinului fără jenă (v. cazul Voronin). Președinții Republicii Moldova, Snegur, Lucinschi et co., spun supușilor să se „țină de neamuri”, iar ei pocnesc din călcâie și zic „Panimaiu” ori de câte ori sună Moscova. O dovedesc aniversările organizate în Republica Moldova în anii 1998-2000. Prin Decretul nr. 666 (numărul lui Belzebut ), ex-președintele Lucinski hotăra să se aniverseze împlinirea a 2000 de ani de la nașterea lui Hristos. După care urma sărbătorirea a 2000 de ani de creștinism în Basarabia. Protocronismul era în floare: românii basarabeni s-au creștinat chiar în anul nașterii Fiului Domnului !?! Ca să vezi, domꞌle! Cum cu două milenii în urmă nu exista nici internetul, nici poșta electronică, nici măcar radioul care să aducă vestea minunii petrecute în ieslea din Bethleem, rezultă ori că Iisus s-a născut undeva pe la Telenești-Chișinău, ori că însuși Hristos s-a adăpat din învățătura creștină, pitrocită – cum altfel? -, pe meleaguri basarabene. Cu astfel de abureli religioase îi amețeau rusofonii pe băștinași, împărțind Basarabia străbună cum le-a dictat Kremlinul. Capul și picioarele Basarabiei au fost înhățate de ucrainieni. Paradoxal, după Revoluție, ex-președintele Constantinescu și ministrul de externe de atunci (Severin) au semnat recunoașterea acestei nedreptăți. Pentru liniștea momentului. Ce, Polonia n-a fost împărțită de trei ori între marile imperii?

Mirosind a pleașcă teritorială, și găgăuzii au ridicat capul și au smuls și ei o halcă din Republica Moldova, stat pretins suveran și independent. Suntem convinși că Ștefan cel Mare s-a învârtit în mormântul de la Putna. Dar „circul” nu s-a terminat. Smirnov din Tiraspol a strigat „republică!” și s-a creat o fantomă nerecunoscută de nimeni, care, să vezi și să nu crezi, în anul de grație 2014 se simte amenințată. Cere protecție. Cui? Ați ghicit, Moscovei! Ce a rămas din pământul martir numit cândva Basarabia străbună? „Trei județe și două stâni”, răspunde un rusofon, șmecher de Bălți, târg rusificat.

Un copil teribil

La inițiativa Consulatului Republicii Moldova din Iași, generos însușită și susținută de Consiliul Județean, Prefectură, Primărie, Mitropolie, Filiala Uniunii Scriitorilor, s-a sărbătorit ziua de naștere a poetului basarabean Grigore Vieru. La umbra bustului din dealul Copoului. De ce în „dulcele târg”? Aici și-a tipărit prima carte cu litere latine și tot aici i-a apărut ultima carte, „Taina care mă apără”, în 2009.

Grigore a fost un om blând, cumpătat și omenos. Un român basarabean entuziast, temerar și încercat. Considera Basarabia, pe care a parcurs-o cu piciorul, ”un copil înfășat în sârmă ghimpată”. A iubit în viață două lucruri pe care nu le-a văzut – „Dumnezeu și Patria”. A trecut și prin ținutul Neamțului, fiind impresionat de muntele sfânt, Ceahlău. Întrebat de un ziarist de ce moarte se teme, poetul a dat un răspuns admirabil. Auziți: „Mă tem de moartea limbii române – evident, în Basarabia – de moartea credinței noastre românești în cele sfinte și mărețe, de moartea cântecului”. Și s-a mai temut de ceva, de învrăjbirea între frați, între frații români, aceasta fiind cea mai grea năpastă.

Toată viața, Grigore a visat unirea cu țara, cu România, dar înainte de a muri a început să se îndoiască de realizarea ei. Românii din Basarabia se împart în 5 categorii distincte, spunea el. Prima categorie – românul care-și plânge soarta, care își cere dreptul lui național, care se luptă pentru acest drept. A doua categorie – românul nu mai puțin patriot, care-și ține ascunse sentimentele. A treia o formează românii rătăciți, indiferenți – poate cei mai numeroși. Ei se află la un pas de trădare, de a trece la rusofoni. A patra o formează mancurții, cei care își abandonează părintele, mama, limba, neamul, istoria… Vânduți pentru un blid de linte. Ultima categorie? Românii nedefiniți, șterși, cenușii. Se aseamănă cu acele femei care, cu cât sunt mai snopite în bătaie de bărbații lor, cu atât îi iubesc mai mult. Jalnic, nu? Cum lucrurile stau așa, e ușor de dedus când se vor uni cele două state românești. Dar mai bine să-l ascultăm pe fratele basarabean: „Cred că nu-ți trebuie multă pregătire politică și diplomatică pentru a înțelege că, în momentul și în condițiile socio-politice actuale, nu putem lega problema reîntregirii teritoriale imediate. Nimeni nu poate fi astăzi autor de unire. Unirea va fi opera clipei istorice care se apropie”.

La ce distanță se află de noi? Nu știm. Deocamdată, prezentul nostru e fără viitor, mai ales acum, când Rusia s-a „revărsat” peste Crimeea, când Tiraspolul cere „protecție” și găgăuzii se simt amenințați. Hai să doinim:

„Și e plină de străini/Ca iarba de mărăcini/Și e plină de dușmani/Ca râul de bolovani/Iar mila străinului/E ca umbra spinului/Când vrei ca să te umbrești/Mai tare te dogorești”.

Dumitru RUSU