Meseria de pompier nu este chiar pentru oricine, mai ales în România, unde asigurarea de viață se face opțional și individual, unde se lucrează la foc continuu – la modul cel mai propriu – indiferent de anotimp și de condiții. Sistemul militar, dur prin structura lui, se bazează, însă, pe oameni sensibili, care știu că este nevoie de ei și că au obligații nu doar față de oamenii aflați la necaz, ci și față de colegii cu care pleacă în misiune. Cum gândesc și cum acționează cei trei șefi ai detașamentelor din județ, dacă au îndoieli sau temeri, dacă mai au timp și de altceva în afară de profesie am aflat chiar de la ei.
Lt. col. Gavrilescu: „Probabil este un microb”
Dumitru Gavrilescu are 51 de ani, este pompier din 1990, iar din 1995 lucrează la ISU Neamț. Cu excepția unei perioade de 6 luni, în anul 2004, a condus Detașamentul Târgu Neamț. În februarie 2010 a fost marcat de accidentarea fratelui său, care lucra la intervenție și a intrat într-o casă cuprinsă de flăcări, să salveze proprietarul. Omul nu era acasă, dar mașina parcată în fața porții i-a făcut pe vecini să creadă că este în locuință. O butelie a explodat și pompierul a fost rănit grav.
„A stat luni de zile în spital, a făcut intervenții chirurgicale și recuperare”, povestește lt. col. Gavrilescu. „Acum mâna îi funcționează normal, dar el renunțat la meseria de pompier și lucrează în transportul rutier internațional. Chiar și după acest accident, care m-a marcat fiind vorba despre fratele meu, dacă ar fi să iau viața de la capăt, cred că, în proporție de 80%, aș opta tot pentru meseria de pompier. Probabil că este un microb, care dă dependența de sentimentul de a fi util și de bucuria de a salva vieți, chiar dacă sunt momente dificile și situații care par fără ieșire. Cel mai greu moment din cariera mea a fost la început, prin 1991, când lucram la Galați și a izbucnit un incendiu la un azil de bătrâni. În timpul arderii, s-a degajat foarte mult acid clorhidric, iar eu și trei militari în termen ne-am intoxicat și am fost duși la spital. Un alt moment care m-a făcut să înțeleg cât risc presupune această meserie a fost la ISU Suceava, unde mă aflam în pregătire și, în timpul unei intervenții, a explodat o butelie și a surprins un militar în termen”.
Lt. col. Dumitru Gavrilescu crede că, în România, balanța dintre veniturile pompierilor și riscurile la care se expun nu este echilibrată. Mai ales că nici asigurările de viață nu intră în sarcina angajatorului, ci sunt la latitudinea fiecăruia. Apoi timpul liber este extrem de limitat, mai ales atunci când ai funcție de conducere și trebuie să te ocupi cu organizarea și coordonarea întregii activități: „Familiile au devenit un fel de colegi de serviciu pentru noi. Ne înțeleg, ne susțin, trăim împreună bucuriile intervențiilor reușite și, mai ales, acceptă faptul că putem pleca câte 2-3 zile în misiune. În puținul timp liber pe care-l am mai fac treabă pe lângă casă, că stau la curte și, dacă nu bat un cui azi, mâine trebuie să bat două – cum se spune, mă ocup cu livada și cu zarzavaturile. În concediu mergem la munte sau la mare, doar o săptămână pe an, fiindcă atât ne permite bugetul”.
Mihai Parasca: „Cel mai greu mi-a fost la inundații”
Căpitanul Constantin Mihai Parasca are doar 31 de ani și este cel mai tânăr șef de detașament din județul Neamț. Este absolvent de liceu militar și de facultate de pompieri și lucrează la ISU Neamț din 2006. De pe 1 martie 2007, este comandant. S-a născut la Vicovu de Sus, în județul Suceava, dar ajunge rar pe acasă, să mai dea ochii cu părinții și cu rudele. Vârsta n-a fost un impediment pentru funcția pe care o ocupă, calitățile contează.
„E foarte important să știi să comunici, să fii corect și imparțial și să știi să organizezi treaba”, crede șeful Detașamentului de pompieri Roman. „Dacă stăpânești aceste lucruri, nu se poate să nu fii un șef eficient, chiar în condiții vitrege. Din punct de vedere al tehnicii, nu pot spune că stăm prost. Avem mașini, unele mai noi, altele de prin 1980 sau 1990, dar reușim să facem față, atât intervențiilor din zona Roman, cât și celor din cele patru comune din județele Iași și Bacău. E mai greu pe timp de iarnă, când este foarte frig și se înzăpezesc drumurile. Din punct de vedere al încadrării cu personal, este loc de mai bine – dacă avem unul, doi absolvenți pe an – dar sper că, până în 2024, când va fi un val de pensionări, sistemul să găsească o soluție”.
Ca orice militar de carieră, Mihai Parasca a avut momente grele de depășit. Unul dintre ele a fost pierderea lui Petru Olariu, pe 25 iulie, anul trecut. Era bolnav de leucemie și foarte mulți colegi, nu doar din Neamț, ci și din alte județe din țară, s-au mobilizat să doneze sânge și să ajute cu bani pentru tratament. După două cure de citostatice, pompierul părea să fie mult mai bine. Din păcate, o infecție i-a distrus în foarte scurt timp toate trombocitele și, în ciuda faptului că medicii i-au indus starea de comă, într-o ultimă încercare de a-l salva, nu au reușit. Colegii săi țin minte exact ziua și ora la care plutonierul Olariu a plecat dintre cei vii și nu înțeleg nici acum de ce a avut așa un destin, când el, care a lucrat la descarcerare, a ajutat și a salvat atâția oameni.
În afară de pierderea unui coleg, care se simte altfel în echipele de intervenție, pentru că se întâmplă ca viața unui militar să depindă de reacția camaradului, căpitanul Parasca spune că i-a fost foarte greu la inundații: „Și în 2008, și în 2010, au fost câteva luni de muncă neîntreruptă pentru înlăturarea efectelor inundațiilor provocate de revărsarea Siretului. Oamenii care nu știu și nu au trecut prin așa ceva – și foarte bine că n-au trecut – cred că e doar ce văd la televizor: doi pompieri într-o barcă, salvând persoanele izolate sau aflate în pericol în casele lor. După ce se retrag apele, însă, rămâne dezastru. Luni de zile ne-a luat să scoatem mâlul din case, din beciuri, din magazii și să ajutăm oamenii să mai repare câte ceva. Nici nu vreau să-mi amintesc ce peisaj era, ce mirosuri am avut de suportat și câtă deznădejde am văzut. La Adjudeni, Tămășeni, apele au trecut peste un dâmb și nu s-au mai întors în albie. A trebuit să evacuăm noi cu motopompele, zile de-a rândul. Plecam câte o săpămână de acasă, ne întorceam pentru o zi și, după ce ne spălam, ne schimbam și ne odihneam un pic, plecam din nou. Atunci m-am întrebat cine i-ar fi ajutat pe oamenii ăia dacă n-ar fi fost pompierii. Nu regret nicio clipă că mi-am ales meseria asta, chiar dacă uneori trebuie să strâng din dinți ca să merg mai departe”.
Cătălin Leonte: „O intervenție riscantă – Kober 2006”
Maiorul Cătălin Leonte are 38 de ani, este pietrean, absolvent de „Petru Rareș”, liceu care l-a făcut să mănânce matematică și fizică pe pâine. Exact cele două materii l-au ajutat să intre la facultatea de pompieri, pe care a absolvit-o în 1999. A lucrat la Sălaj, apoi la Iași, unde a fost timp de 4 ani locțiitor al comandantului de la unitatea din Pașcani, iar din 2003 s-a întors la Neamț și a muncit, rând pe rând, la toate subunitățile. În ultimii 10 ani, s-a „stabilizat” la Detașamentul Piatra Neamț, unde se află la al doilea mandat de comandant. Ziua de muncă începe la 8 și, timp de jumătate de oră, se face predarea – primirea. Adică fiecare proaspăt intrat în tură verifică exact în ce stare se află autospecialele, ustensilele și echipamentele cu care urmează să lucreze timp de 24 de ore „în regim de cazarmă”.
„Când se dă alarma, fiecare om își intră în atribuții, pe palierul lui”, a declarat maiorul Leonte. „Avem echipă de scafandri, avem echipă de salvare de la înălțime – care ar putea acționa în cazul blocării telegondolei, de exemplu – cu 6 alpiniști brevetați, care n-au acționat niciodată și nu ne dorim, dar se pregătesc. Ei sunt pompieri la bază, cum sunt și cei de la SMURD, deci nu stau doar să se antreneze, ci participă la stins incendii, dar pot acționa, la nevoie, pe fațada unui hotel sau la telegondolă. Trebuie să ne specializăm, pentru că numai prin pregătire reușim să reducem din riscuri. Iar riscurile sunt la tot pasul. De abia am avut o intervenție la acoperișul unei pizzerii, care nu părea mare lucru, dar, când am ajuns acolo și am văzut cât de înaltă este clădirea – cred că are 20 de metri – și că nu este acces spre pod, ne-am dat seama că nu va fi ușor. A trebuit să ne urcăm pe acoperiș și să desfacem cu bormașina șuruburile în care era prinsă tabla. Și la fiecare coală erau vreo câteva…! În condițiile în care a început ploaia și acoperișul era din ce în ce mai alunecos… Niciodată nu știi ce te așteaptă când se dă alarma. După ce ajungem la locul intervenției, prima grijă este să scoatem oamenii din foc și apoi buteliile, dar sabia lui Damocles se află permanent deasupra capului nostru. Dacă ar fi să-mi amintesc de o intervenție riscantă aș spune 2006, incendiu la Kober. Se vedea un șarpe alb pe drum – salariații care fugeau spre oraș – și noi, singurii care ne duceam spre firmă. N-a fost o catastrofă, pentru că oamenii erau foarte bine organizați la locul de muncă și au știut ce să facă până am ajuns noi. De aceea contează disciplina și organizarea, pentru că salvează vieți”.
Pentru comandantul Detașamentului de pompieri Piatra Neamț cele mai frumoase momente din carieră sunt sărbătorile de Paști și Crăciun. În fiecare an, toți militarii strâng bani și duc cadouri familiilor mai nevoiașe cărora le-au ars casele. Sunt cele mai emoționante clipe pentru ambele părți. Unii nu se așteaptă, iar ceilalți simt că pot fi un sprijin la necaz.
Cristina MIRCEA