Ana Rotaru: „Scriu pornind de la o anumită experiență, de la un sentiment sau o amintire imună față de trecerea timpului.”

pietricica turism

Ana Rotaru, vlăstar de 18 ani, de la Colegiului Național „Petru Rareș”, din Piatra Neamț, nu rămâne indiferentă la timpul și oamenii care se scurg pe lângă ea. De câte ori are ocazia, țintuiește cu ajutorul literelor „experiențe, sentimente, amintiri imune față de trecerea timpului”. N-a știut că poate face acest lucru dintotdeauna, dar de mică a fost încurajată să pășească cu încredere pe această cale. Acum aleargă. Cea mai recentă cursă câștigată este Concursul Național „Tinere condeie”. S-a întors cu premiul I, obținut la secțiunea proză. Și chiar dacă Ana spune că nu are ambiția unui volum, până acum a reușit să scrie pagini reușite. Pagini care scormonesc imaginația cu ajutorul unei trăiri emoționale intense.

Una din mărturiile care susțin acest punct de vedere se regăsește în Dosarul X:„Calculele recente ale lui Oz arată că toată mizeria umană se vede pe corp și bucuriile, deși sunt în procent scăzut, se ascund în ochi. Poate de aceea ne e greu să îmbătrânim frumos: pielea este cel mai înalt prag al nostru, în rest suntem doar ghemuri de mofturi de om matur schimbate pe mofturi de copil.”

 Ana și darurile ei

ana rotaru (1)”În ceea ce privește talentul, îmi plăcea să scriu din clasele mici. Deseori «profitam» de nașa mea, Monica Nicorescu, care este profesoară de limba română și care a fost prima persoană care mi-a citit încercările literare. Și m-a încurajat să continui. În liceu am avut parte de un «dar» minunat – nu se poate numi șansă sau noroc – când dna dr. Monica Costea ne-a propus un opțional de «Creative Writing» („Scriere Creativă”) pentru clasa a XI-a, curs ce m-a atras din ce în ce mai tare pe măsură ce se apropia finalul anului. Finalitatea acestui curs a constat în scrierea unei proze de către fiecare elev și de către doamna profesoară, cu sprijinul constant al dumneaei. M-a suprins plăcut reacția doamnei Costea după ce a citit proza scrisă de mine – «Casa mea nu mai zboară» – și m-a îndemnat să mai scriu, pentru a participa la concursul «Tinere Condeie». Aș putea astfel spune că doamna profesoară mi-a descoperit talentul; fără inițiativa dumneaei nu aș fi scris, deoarece renunțasem la acest lucru la începutul liceului.

Îmi este greu să mă decid asupra unei surse de inspirație, dar în general scriu pornind de la o anumită experiență, de la un sentiment sau o amintire imună față de trecerea timpului. Deși nu am întâmpinat încă greutățile vieții, am avut ocazia să întâlnesc oameni, locuri și situații, de la alambicate și intrigante până la comune și plictisitoare. Astfel, reușesc să empatizez puținul de lume despre care doresc să scriu. Mi-aș dori să pot scrie mai departe cu aceeași ușurință. Nu am ambiția unui volum, însă mi-ar plăcea ca, peste ani, să îmi pot observa evoluția în gândire și în felul de a scrie”, mărturisește tânăra.

ana rotaru (3)În ceea ce privește palmaresul, cea mai consistentă parte a acestuia o reprezintă rezultatele la matematică și șah. În domeniul literaturii a primit câteva premii. Anul acesta a obținut mențiune la concursul național organizat de Colegiile Centenare din România – „[email protected]”, premiul I la secțiunea proză în cadrul Festivalului Național „Mihai Eminescu” și locul I la etapa județeană a concursului „Tinere Condeie”, ceea ce a atras după sine participarea la tabăra națională a acestui concurs.

Casa mea nu mai zboară

– fragmente –

 «Și-a luat zborul, din penultimul „acasă”, cu o durere de cap covârșitoare. Își anunță pasagerii de reușita decolării și se retrage în carlingă, meditând cu un luciu bizar al feței. A uitat să scrie pe o coală de hârtie de când părinții au internet, cât despre citit, s-a plictisit de reclame și noile legislații pentru examene. A ascultat în atât de multe limbi și a trăit în atât de multe tradiții, dar nicăieri nu a mai ajuns la vorbele mamei ei rostite din fotoliul vechi. Totuși, s-a vindecat de dor, este imună acum la orice amintire legată de România; când este întrebată de unde a zburat prima oară amână din ce în ce mai mult răspunsul.

ana rotaru (2)Zbor de zbor, conturează chipul mamei ei, e singurul lucru care îi dovedește fărâma de suflet. Astăzi, portretul s-a oprit la sprâncene… de ce nu își mai aduce aminte? Nu are timp să se îngrijoreze însă, pentru că pasagerii au coborât deja din avion și trebuie să iasă din carlingă pentru a-și felicita echipajul.

Străbate aeroportul vâslind mulțimea, mai plictisită ca niciodată de aceleași plânsete de adio, de aceleași îmbrățișări care oricât de mult ar ține, nu vor întârzia și avionul. Taie sceptic orice speranță din privirile și gesturile altora. Era o vreme când credea în acele minuni, stând cu degetele încrucișate în buzunare, iar acum doar își mușcă buza de jos pentru încă puțină răbdare. (…) „Fruntea este încrețită înspre tâmple, ochii sunt căprui, dureroși și înțelegători, pleoapele sunt grele, genele sunt lungi și aliniate perfect, nasul este turtit, exact ca al meu, buzele sunt crăpate, pomeții sunt prăfuiți, părul este cărunt la rădăcină și mereu prins la spate, sprâncenele sunt subțiri și ușor arcuite și bărbia este mică, cu două alunițe aliniate lângă colțul gurii. Ridurile… eu i le-am crescut în timp ce ea mă creștea pe mine.” Zâmbește ușor, crede că e fericită, dar nu mai știe exact ce înseamnă asta și își sună mama care îi răspunde cu aceeași voce caldă, întrebând-o dacă a mâncat azi.

– Mamă, de astăzi, casa mea nu mai zboară!»

Bărbatul cu spire

– fragmente –

 «Este dimineață de câteva minute, soarele topește ușor bruma de pe parbrize și singurii pași din Deva la această oră sunt ai lui Bogdan. Se grăbește spre sala de antrenamente, chinuindu-se să ascundă durerea din mușchi. Se schimbă rapid, în jumătate de oră termină încălzirea și stabilește programul pentru inele împreună cu antrenorul său. Domnul Voicu are aceeași prestanță ca și Bogdan, doar că are mers de campion, spatele îi este din ce în ce mai încovoiat zilnic, parcă datorită medaliilor câștigate, iar mustața căruntă încununează zâmbetul de tânăr învingător. Sala miroase apăsător a praf de cretă și Bogdan, în al doilea timp al echerului de la aterizare își amintește de tema la fizică, aterizând cu un pas în spate. Domnul Voicu îi dă un sfat și cele cinci circuite de aparate pentru forță; aterizarea îl mai costă pe gimnast zece minute. (…)

Duminică dimineața, toți pașii din Deva se strâng în sala de competiții. Bogdan intră în sală alături de domnul Voicu; pe urechile tânărului se preling limbi străine și zumzete curioase. Își aude numele și este condus de colega lui de antrenament către aparat. Își acoperă bătăturile cu pudra albă de magneziu, fără să dea vreo fărâmă pe jos și se agață de cele două inele. Execută excepțional programul, simțindu-și reflexia pe retina antrenorului de pe margine; se gândește doar la aterizare. Îi vine în minte mirosul de cretă ce aduce a temă la fizică neterminată și teză la chimie; se desprinde de mâinile din tavan și în al doilea timp al echerului, nu se mai ghemuiește – luni are test la germană. După câteva secunde, vede sala în picioare, dar nu mai aude niciun zgomot; își simte umărul drept amorțit și închide ochii. Marți se trezește, într-o cameră mai albă decât creta. Antrenorul se apropie abătut și își îndreaptă spatele; Bogdan știe că nu va mai putea fi niciodată maestrul domnului Voicu.

Este dimineață de câteva minute, soarele topește ușor bruma de pe țigla chiliei și singurii pași din mănăstire la această oră sunt ai lui Bogdan. Se grăbește la rugăciunea de dimineață, chinuindu-se să ascundă durerea din umăr. Își așează genunchii între cele două scânduri reci și își împreunează mâinile. Îl roagă și azi, ca și ieri, pe Dumnezeu să îi înfăptuiască minunea.

Este dimineață de câteva minute, soarele topește bruma de pe tăpșan și singurii pași din gospodăria părinților la această oră sunt ai lui Bogdan. Se grăbește să dea de mâncare la câini, chinuindu-se să ascundă nevoia de a se uita spre cer. Se scutură rapid de urmele de lăbuțe lăsate de animalele flămânde și se așează în leagăn lângă Irina, care îi întinde o cană de cafea aburindă. În pridvor, părinții joacă șah și discută știrile. După acea ultimă duminică sfântă, aici și-a adus bazele credinței, la sora lui, aproape de Deva și de mănăstire, de unde a plecat doar între timpul căminelor sportive și timpul patului din ușă de lemn cu cruce la căpătâi. (…)

Este dimineață de câteva minute, soarele topește bruma de pe pervazurile de beton și singurii pași din ospiciu la această oră sunt ai lui Bogdan. Se grăbește să asculte cum coboară liftul, chinuindu-se să ascundă hârtiile pe care scrie „Irina” de nouă ori în fiecare noapte. Duminica mereu se lipește cu urechea de ușile închise ale ascensorului și râde sau tresare la fiecare mic sunet deslușit. În această dimineață, liftul oprește și la etajul lui Bogdan, lucru curios, deoarece de când a venit el aici, acele uși grele de metal au stat ferecate. Astăzi sunt aduse perne mai mari și saltele cumpărate la mâna a doua, care poate vor oferi un plus de confort celor internați aici. Bogdan dansează cu asistentele de bucurie, camera lui va fi mai nouă! (…) „Praf, praf, alb, cretă, nu, eu nu am magneziu, pudră. Vreau. Dumnezeu. Nu există. Dă-mi minunea. Eu. Am crezut. Câini. Șah și Irina. Irina, vino. Dimineață. Mereu. La mulți ani, maestre! Starețul, eu…scuze. Duminică, mereu duminică. Domnul Voicu. Niciodată marți. Țac țac, mulțumesc. Plumb, fire, aer. Lucrez. Deva. Altar…urât altarul. Eu, construiesc, cade, tot cade. Mănăstire. Brumă. Ziar. Mă doare! Irina! Voicu! Nu nu nu. Bogdan!” (…) Bogdan râde pentru ultima oară – există destul plumb în cerneala hârtiilor cu „Irina”.»

 

Marian TEODOROF

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.