Cătălin Buțurcă – militarul care și-a dorit să fie pompier de când era la grădiniță

„Una din cele mai frumoase amintiri din viața mea este imaginea – pe care din păcate n-o am și în poze, când eram toți trei în uniformă, pe platou, în curtea ISU: eu, tata și Dragoș – care era atunci elev, în stagiu”.

 Cătălin Buțurcă, militar de carieră cum îi place să spună („Am ajuns aici pentru că am ales, nu pentru că s-a întâmplat”), și-a dorit să devină pompier încă de când era la grădiniță. „Microbul” i-a fost inoculat de tatăl său, care a lucrat 35 de ani numai la intervenție și s-a pensionat de la ISU Neamț.

„Când eram mic, găseam sub brad numai mașini de pompieri”, își amintește plutonierul major Buțurcă. „Îmi plăceau unele care scoteau scântei. Pe vremea aia chiar credeam că mi le aduce Moș Crăciun și mă întrebam cum de știe întotdeauna ce-mi doresc. Am crescut la Huși, pe vremea lui Ceaușescu, în unitatea de pompieri. Tata ne ducea cu el la serviciu, acolo dormeam, acolo ne făceam lecțiile, acolo trăiam practic. Nu e de mirare că și eu, și Dragoș, fratele meu, ne-am făcut pompieri. Mai am o soră, care nu are carieră militară. Ea tocmai a terminat doctoratul în fizică, în Germania. Tata a fost militar dedicat, foarte inteligent și foarte disciplinat. Încheiat întotdeauna până la ultimul nasture și bărbierit proaspăt. A fost comandant de detașament o vreme, deși nu era ofițer, că pe vremea aia erau puțini ofițeri. S-a ocupat și de lotul sportiv. A făcut multe la viața lui, inclusiv o casă cât policlinica la Cârligi. A trecut în rezervă ca plutonier adjutant șef (gradul maxim la care poate ajunge un subofițer – n.r.) și după un an s-a stins”.

Constantin Buțurcă s-a mutat de la Huși la Piatra Neamț cu toți cei trei copii ai săi, când Cătălin era în liceu: „Am învățat la «Calistrat Hogaș», la clasa de matematică-informatică, apoi am intrat la Școala militară de la Boldești – Scăieni, cu a doua medie din fruntea listei. Nu am decât 1,68 m înălțime și am avut nevoie de dispensă pentru subofițeri. Din cauza înălțimii nu m-am putut duce la academie, dar am absolvit SNSPA și apoi am făcut master de specialitate în «Siguranța la incendiu a clădirilor». Dragoș e mai mic decât mine cu 9 ani, abia are 24. El a optat pentru Liceul forestier, dar tot plutonier la intervenție a ajuns. Una din cele mai frumoase amintiri din viața mea este imaginea – pe care din păcate n-o am și în poze -, când eram toți trei în uniformă, pe platou, în curtea ISU: eu, tata și Dragoș – care era atunci elev, în stagiu”.

 „De-a lungul anilor, am avut onoarea să salvez câțiva oameni”

Cătălin Buțurcă are 11 ani vechime numai în stins incendii. E întotdeauna în cele mai periculoase locuri: la etajul pieței centrale, în fereastră la Vestel, la doi metri de turla bisericii lipovenești, care i s-a prăbușit la picioare. La fel ca și colegii săi de la intervenție, despre care nu are decât cuvinte frumoase, prioritățile lui sunt clare: să nu fie victime după sosirea pompierilor și să nu se extindă focul. Experiența, dar și studiile – care l-au ajutat să afle multe lucruri despre modul în care ard clădirile, îl fac să-și dea seama, în câteva secunde, dacă o construcție mai poate fi salvată sau nu: „Despre activitatea pompierilor vorbesc tot felul de oameni care nu știu ce spun. Eu, dacă nu sunt doctor, nu mă apuc să pun diagnostice și nici să operez pe nimeni. Dar în materie de incendii știu din prima clipă dacă merită să riști sau nu. Nimeni nu are nevoie de eroi, care să moară ca să salveze niște adidași, cum s-a întâmplat în nu știu ce mall din București. Eu mă bag în foc, merg numai pe structura de rezistență, că aia nu cade, și mă duc. Numai să merite! O intervenție reușită este atunci când stingi camera și nu arde toată casa sau – când nu mai e nimic altceva de făcut – nu ai victime și nu se întinde focul în vecinătăți. De-a lungul anilor, am avut onoarea să salvez câțiva oameni. Nu m-am mai întâlnit cu ei. Însă mă emoționez și acum când îmi amintesc de cineva, un bărbat din Piatra Neamț, căruia i-a luat foc casa, și a venit a doua zi la unitate și ne-a mulțumit fiecăruia în parte. Astea sunt momentele care te motivează”.

Plutonierul major Buțurcă nu este doar un militar devotat, ci și un sportiv care crede că spiritul de competiție și rapiditatea cu care trebuie să ia decizii îi sunt extrem de utile și la serviciu. De mic a practicat judo, cum era la modă în acele vremuri. A continuat cu taekwondo, iar acum practică ashihara. În ultimul an a participat la două competiții, iar din una a ieșit atât de rănit, încât și-a făcut poze și le păstrează în telefon: „La primul meci am avut un adversar cu centură verde și au fost două rânduri de prelungiri. La campionatul național, mi-am făcut rost de niște fisuri la oasele piciorului. Am ieșit din competiție neînvins, dar șchiop. În curând voi avea examen pentru centura albastră. Sportul mă ajută nu doar fizic, ci și pentru echilibrul psihic”.

„În 11 ani, era s-o pățesc de două ori”

Salvator de profesie, Cătălin Buțurcă a fost salvat, la rându-i, de două ori. Era începător, e adevărat, în primul an de carieră, încă nu știa cum se comportă toate tipurile de materiale de construcții la foc și nici nu avea abilitățile pe care le-a câștigat ulterior. „Prima dată mi s-a întâmplat la Hanul Urșilor, unde s-a rupt planșeul și era să cad în gol, dar m-a prins un soldat”, își amintește pompierul. „A doua oară, eram la o discotecă, undeva în apropiere de Târgu Neamț. Era iarnă, -20°, și am alunecat de pe acoperiș. Clădire de două etaje. M-am prins de marginea ulucului și am rămas atârnat ca în desene animate. Între timp, am învățat că cel mai simplu mod de a fi stabil pe un acoperiș este să faci o gaură cu târnăcopul și să bagi piciorul acolo. Te poți mișca să stingi și nici nu ai grija că poți aluneca. Bineînțeles că trebuie să te orientezi și în funcție de material. În azbest n-am nicio încredere, dar dacă e tablă – e ok. În plus, tabla nu arde. Oricum, iarna este cel mai dificil. Nu ai cum să faci sector de stingere din exterior și trebuie să acționezi doar în interior, din pod – în cazul acoperișurilor care ard. Iar în pod este foarte mult fum. Toți de la intervenție suntem conștienți de pericole, dar ne facem meseria cu pasiune și asta e tot ce contează”.

De-a lungul carierei, Cătălin Buțurcă a adunat tot felul de amintiri, dar nu este nici pe departe genul de om care să trăiască în trecut. Dincolo de cele două momente care se puteau sfârși prost dacă nu l-ar fi iubit Dumnezeu, există și altele pe care militarii duri le-ar putea numi „slăbiciuni”. Plutonierul major Buțurcă nu le consideră astfel. Dimpotrivă, el crede că oamenii puternici sunt și sensibili în egală măsură: „La o intervenție am plâns, dar m-am ascuns într-un colț, să nu mă vadă nimeni. Casa unui bătrân de 80 de ani a ars toată. A rămas doar prispa și el s-a așezat pe prispă și a început să plângă. Nu avea nevastă, nu avea copii, nu mai avea nici casă, nu mai avea nimic. Plângea atât de sfâșietor încât mi s-a rupt inima. Cred că atunci am înțeles niște lucruri și nu mi-e rușine să spun că mi-au dat lacrimile”.

 ”Diplome și distincții? Nu! N-am primit niciodată. Când eram în stagiu, prin 2001, am luat locul I pe județ la scara de fereastră, pe urmă locul II la pista cu obstacole, în 2005 am fost pe locul I la cros și prin 2011, cred, locul II la scara de fereastră. În rest, nimic. Nici avansări, nici mulțumiri… Nu știu, poate nu merit. Zicala «patria îți va fi recunoscătoare» s-a aplicat perfect la mine. Sper să nu mă facă locotenent post-mortem”

Cristina MIRCEA