Pe vremea bunicilor – hă-hă, demult, demult – cucoanele cu ifose ieșeau la promenadă pe ulițele neasfaltate ale târgului cu o droșcă – o trăsură elegantă, ”decapotabilă”, cu arcuri. Se distra lumea și atunci, dar nu exagera ca astăzi. Cucoana care urca într-o trăsură știa ce are de făcut. Se adresa birjarului clar, scurt și autoritar. Cam așa: ”Dacă bați calul, mă dau jos. Se audeeee?”. Și omul cocoțat pe capra trăsurii dădea afirmativ din cap, fără să zică pâs. Luă hățurile și biciul în mâini și-i șoptea părintește bidiviului: ”Diii, boală!”. Direcția? Spre ”șentru”, așa cum a poruncit Chirițoaia locală.
De ce atâta supușenie din partea birjarului? Din cauza statutului său social și a reglementărilor scrise în vigoare. Birjarul era un neica-nimeni, care nu avea după ce bea apă, trăia din mila mușteriilor. Exact ca taximetriștii de astăzi. Una e să faci o cursă Precista – Cimitirul ”Eternitatea” și alta e să duci un client până la Bicaz. Ăsta e șpilul poveștii. Și încă ceva: exista deja un regulament clar ce trebuia respectat: ”Regulamentul pentru trăsurile publice”, datat 18 octombrie 1899, autor Consiliul Comunal Piatra Neamț. Regulamentul a fost aprobat prin Înaltul Decret Regal Nr. 4263 din 20 noiembrie 1899 și publicat în Monitorul Oficial Nr. 203 din 9 decembrie același an. Era semnat de primarul C.V. Andrieș și de secretarul G.V. Covrig, prieteni get-beget. Conform actului, ”taxi-urile” de altădată, trase de cai, erau verificate chiar de primar sau delegatul acestuia care ”lua cunoștință de starea lor”. Veterinarul comunei avea și el mari responsabilități. Consulta caii folosiți la trăsură, să fie sănătoși, să nu fie nărăvași, să nu pună în pericol viața plimbăreților cu droșca.
Și viitorii birjari erau selectați cu mare atenție. Erau admiși numai bărbații trecuți de 21 de ani, evident în depline facultăți mentale. Nu aveau acces la profesia de birjar bețivii, infirmii, fustangiii, ex-criminalii… Cel puțin așa preciza articolul nr. 2 din Regulament. Cam multe pretenții pentru un amărât de birjar, este?
”Taxiurile” de pe vremea bunicii, ca să iasă pe ulițele târgului, trebuiau să îndeplinească mai multe condiții. Conform articolului nr. 5 din Regulament, toate trebuiau numerotate. Cităm: ”Numerul de ordine din registru matricular va fi pus și pe trăsură, la fundul coșului dinapoi, la capră spre mușterei și pe ambele felinare a trăsurei, bocana va fi albă la numerele de pe coș, iar la felinare va fi roș”.
Mână birjar!
Birja, ca mijloc de transport și distracție, a făcut parte din viața românilor, de-a lungul istoriei lor. Precizare: în droșcă s-au urcat numai înstăriții, cu fițe și aere, cu chimirul plin. În 1844, V. Alecsandri, Bardul de la Mircești, și amicii lui au făcut o excursie în munți pe ruta Iași, Piatra Neamț, Hangu, Durău. Ținta plimbării – muntele sfânt al dacilor, Ceahlăul. Până la destinație a folosit ”o brișcă de Brașov”, care i-a scuturat ”ca pe niște saci de nuci”, nefiind prea confortabilă. Dar n-au fost deranjați deloc, erau tineri și plini de viață. Nu s-au panicat nici când au pierdut cărarea muntelui. Știm toate astea din bucata ”O plimbare în munți”, scrisă de poet și comentată de D. Almaș și I. Scurtu în cartea ”Itinerare patriotice” (Ed. Sport-Turism, București, 1985).
Să revenim în urbea noastră, unde cucoanele secolului trecut urcau în patru feluri de birje. Prima: ”cupele și landouri pe arcuri, cu doi cai”. A doua: trăsuri deschise (droșcă) pe arcuri, cu doi cai. A treia: trăsură deschisă (droșcă) pe arcuri, cu un cal. A patra: trăsură pe dricuri sau arcuri fără poclit, cu un cal. Împărțirea birjelor pe căprării aparține Regulamentului… și o găsiți la articolul nr. 6.
Mai adăugăm că birja era, de obicei, de culoare neagră, acoperită la vreme rea, descoperită în zile frumoase.
La Piatra Neamț, birjele ”campau” sub statuia conului Mihalache Kogălniceanu, în preajma Spitalului (bolniței). De trăsuri se foloseau și doctorii care mergeau la bolnavi în mahalalele târgului. Cel care plătea trăsura medicului era pacientul consultat. Stațiile unde birjarii își așteptau clienții erau stabilite tot de primărie. Fiecare mahala avea mai mulți birjari, în funcție de întindere și prosperitate.
În Precista, primul birjar ”autorizat” a fost nea Roșu, un țăran venit la târg care n-a renunțat nici la cal, nici la vacă, nici la oi. Era un om de treabă, deși mirosea tot timpul a balegă și a urină de cal. Căra clienții ce veneau la italienii Rugerio și Roberto Mella, de meserie pietrari. Făceau cruci și monumente funerare și pentru români, dar și pentru evrei.
Primăria îi urmărea cu strășnicie pe birjari. Îi trimiteau la gară, la orele când soseau trenurile cu turiști. În consecință, taximetriștii de azi nu trebuie să fie nevricoși când sunt controlați permanent. Nu se urmărește decât respectarea legislației în vigoare. Apropo, ați auzit că în unele orașe ale țării funcționează taxiuri cu bomboane? Cum urci în taxi, șoferul te servește cu o bombonică și apoi te arde la tarif. Șmecheriile astea ieftin,e de jecmănire a călătorului, au existat dintotdeauna. Nenea Iancu, care a trecut de multe ori prin târgul nostru, a fost păcălit de multe ori de birjari, văzându-l străin de locuri. Prietenii adevărați l-au sfătuit cât să dea pentru fiecare cursă. Inclusiv pentru ruta casa lui Gustav Eichler – cinematograful Regal din centru.
Cel mai bun vad pentru birjari era în față la Grădina Publică. Aici venea potop de oameni, să audă Fanfara Militară cum cântă valsurile lui Strauss și să bea bere la țap, cu guler. Cei care exagerau cu berea, plecau acasă cu ”taxiul” cu un cal putere. Când vecinul meu, poreclit Moco, se chiurluia, venea la domiciliu cu trăsura și lăutarii. Cel mai admirat violonist al lui era moș Enea, de baștină din mahalaua Țărăncuța, specialist în celebrele melodii ”Zaraza” și ”Zai-zai”. Vecinul era sobar, teracotist. Făcea o sobă în două zile și lua 2000 de lei. Subsemnatul, de meserie profesor, primea 850 de lei pe lună. Îi convenea să vină cu trăsura în fiecare zi. Este? Mai mult, era și galant: dădea birjarului ciubuc, de-o țuică mare. Ca să pună capăt grandomaniei, dar și jecmănelii, primăria a intervenit cu severitate. A stabilit tarifele pentru orice fel de birjă. Tarifele maxime stabilite pentru un London sau Cupé cu doi cai erau cuprinse între minim 35 de bani (o cursă de jumătate de oră) și 18 lei, pentru o zi întreagă, de la ora 8 dimineața până la 12 noaptea, sau pentru o singură cursă. Ei, alte vremuri… Să vezi azi jecmăneală!. Dacă vrei să mergi cu taxiul din Precista la cimitirul ”Eternitatea” ești refuzat. Așa-s vremurile…
Droșca cea elegantă, cu roțile mari și felinarele alămite, a dispărut de mult din peisajul pietrean. Nici banalul cal cu capul în traista cu ovăz nu mai e de găsit nicăieri. Au aparținut unei lumi dispărute. Ulițele târgului nostru, strâmbe și neasfaltate cândva, sunt astăzi străzi drepte, late, moderne pe care rulează mii de mașini de ultimul răcnet. Jeepuri și BMW-uri de top. Pietonii care nu știu să circule corect în jungla de beton și asfalt ajung la chirurgie, în cel mai fericit caz. Ce fac nostalgicii copilăriei de mult apuse? Admiră trăsura primăriei cu care sunt plimbați înalții oaspeți ce ne vizitează municipiul, gen Mircea Sandu, marele om de fotbal, și dumnealui trimis la reșapare. Oaspeți de care noi, pietrenii, suntem tare mândri.
Prof. Dumitru RUSU
