Din capul locului trebuie să menționăm că boom-ul tehnologic al anilor ’90, respectiv reinventarea tehnicii de calcul pentru folosul consumatorilor la scară largă, a prins majoritatea contemporanilor planetei cu pantalonii pe vine din punct de vedere al stării obiceiurilor, automatismelor, credințelor, care, în letargia obișnuită, au primit un șut considerabil spre înainte, fără a ține cont neapărat de zicala românească, aceea că orice șut în fund înseamnă și un pas înainte. Sau o conservare a momentului cinetic, după cum ar zice un prieten absolvent de fizică. Evoluția în viața de zi cu zi a acestei tehnici se poate asemăna dinamicii unui bulgăre de zăpadă rostogolit la vale, bulgăre care, acum, are dimensiuni uriașe și care ridică întrebări consecutive multiplelor efecte înregistrate la nivelul personalităților celor ce-o folosesc cu abnegație.
Ca să-l controlezi, trebuie să-l cunoști
…așa că se cuvine să precizăm că acest agregat, numit computer personal sau PC, sub diversele forme, nu funcționează dacă nu este alimentat, astfel că este axiomatică încadrarea lui în sfera sculelor. Dacă pătrundem în măruntaiele infernalei mașinării, e bine să ținem cont de zicerile unei categorii de psihologi cognitiviști, care-l consideră un produs al minții, ba chiar o proiecție a acesteia. Altfel spus, creierul uman a creat o unealtă după chipul și asemănarea sa, procesorul, întărind tendința fizică spre energie potențială minimă, popular denumită lene a restului corpului fizic. Computerul folosește dotarea mai mult mai puțin eleborată pentru a face calcule într-un altfel de matematică, folosind doar două cifre 1 și 0 în pereche, potrivite în șiruri și coloane, care, analizate la prima vedere, te bagă în ceață urgent. În mod normal 1+1 este o operație banală, care nouă ni se pare de mintea cocoșului și o tratăm ca atare. Computerul întâi îl definește pe 1, apoi pe celălalt 1, apoi pe plus, apoi face operația, identifică metoda de comunicare și apoi ne arată cât face, adică 2. Dacă unei minți odihnite treaba asta îi intră la categoria „nu contează”, procesorul unui computer o face cu o viteză și un consum pe care e bine să le considerăm importante ca dimensiune. Diferența dintre procesorul nostru și cel al sculei din fața dumneavoastră este dată de viteza de calcul, oponentul minții noastre fiind, de departe, campion olimpic la proba despre care vorbim, ca să nu admitem cu jenă că este, practic, invincibil. Dacă mai punem la socoteală și faptul că ’mnealui nu cugetă la serviciu, facturi, familie, școli, politică și bârfe, găsim repede scuze pentru limitele noastre de trăitori ai planetei invadate de acest produs, prizonieri ai tendinței de care pomeneam, respectiv lenea.
Așadar, avem o sculă
…care calculează, dar nu gândește. Un roboțel. Este absolut greșită aprecierea că această unealtă ar fi mai deșteaptă decât noi și, în mod normal, ar fi bine să ținem cont că nu sunt scule bune sau proaste, ci utilizatori mai mult sau mai puțin pricepuți, plus categoria ”loaze”. În opinia mea, acesta ar trebui să fie primul pas în abordarea lucrului cu un astfel de produs. Al doilea pas în stăpânirea subiectului în discuție este un pic mai delicat, dar la fel de important. Învățarea. Știm cu toți că, de multe ori, dacă nu ne descurcam cu o îndeletnicire sau alta, era nevoie de cineva care să ne explice, punct cu punct, cum se face, după care sentimentul cuceririi acestui impas ne dă dea aripi. Ei bine, aceasta era recompensa cuvenită și lucrul respectiv devenea floare la ureche. Altfel spus, dobândisem o deprindere sau am învățat ceva. În cazul folosirii computerului, procesul de învățare se derulează cu o viteză uimitoare. Apeși o tastă și pac!, recompensa, adică rezultatul. A doua oară, știi deja ce face tasta respectivă și mergi înainte, cunoașterea devenind ca un drog, mai ales că nu presupune mișcare, efort fizic, ci doar un fotoliu moale și multă cafea. Așadar, în utilizarea computerului, noi învățăm mereu, fără să ne dăm seama, prin cea mai eficientă formă, denumită de experți cunoaștere obiectuală. Sau văzând și făcând.
Reluând teza minții…
… care și-a creat un alter ego, creativitatea primei entități s-a dezvoltat atât de mult, încât aproape nu mai există domeniu sau preocupare umană în care tehnica de calcul să nu fie prezentă. Se vorbește astăzi de inteligență artificială, realități virtuale și multe altele desprinse din ficțiune, care întăresc sentimentul de inferioritate în fața acestui produs și împart semenii noștri în categorii, acțiune destul de dăunătoare pentru ființa proprie și imaginea de sine. Și în acest caz, vă spun că, este o falsă judecată, pentru că, procesorul nu este inteligent. Pentru cei ce nu cunosc, inteligența este capacitatea ființei de a se adapta în orice condiții, astfel încât să nu sufere daune majore sau stricăciuni, adică să fie pe plus.
Ca să fii inteligent, trebuie să știi. Ca să știi, trebuie să acumulezi. Cu cât acumulezi mai mult, cu atât știi mai mult și, la ananghie, găsești în cămara personală ceva care să te scoată din impas. Ați văzut computer care să citească? Nu. El primește informație de la noi. Cum să fie el mai inteligent decât un om, când, cu toate cunoștințele din lume, dacă e scos din priză, devine un obiect de mobilier?
E bun sau nu e bun pentru copii?
Aceasta e întrebarea. Fără să ignorăm premisa că suntem într-o evoluție și aceasta se derulează, teoretic, în folosul nostru. A doua premisă se referă la setea de cunoaștere a omului în frageda pruncie, reflectată în avalanșa de întrebări care, de obicei, încep cu „de ce…”. A treia ne este furnizată de studiile psihologice, care stabilesc startul când, psihomotric vorbind, suntem pregătiți să asimilăm scrisul și cititul. Ei bine, acesta este situat în jurul vârstei de patru ani, când un copil poate să deseneze la comandă un romb cât de cât bine definit.
Este bine să intre în contact cu computerul atât de devreme? Opinia generalizată e afirmativă. Cu o sumă de condiții la pachet. Nu recomand introducerea tastaturii înaintea folosirii cu pricepere a creionului și nici folosirea tehnicii de calcul înaintea cunoașterii numerelor. De ce? Simplu. În momentul în care învață literele și cifrele, copilul acumulează și o valoare afectivă a acestora venită din dăruirea celui ce-l învață. Treaba asta nu o va face computerul, fie el și din ultima generație de peste douăzeci de ani. Recompensa învățării la un copil mic este căldura, afecțiunea cu care este înconjurat în momentul în care a scris un „R” frumos sau a spus corect că 2+2=4. După ce primele etape ale cunoașterii folosirii creionului vor fi trecute, se poate introduce tehnica de calcul în preocupările copilului, respectând niște pași sau limite, dumneavoastră alegeți. Nu-i oferiți computerul ca și tovarăș de joacă, pentru că spiritual ludic al puștilor este foarte ridicat și, fie vorba între noi, acesta nu ne părăsește nici la preocupările senectuții. Prin joc, copilul arde energia în exces provenită prin aportul alimentar. Jocul pe computer consumă glucoză (hrana neuronului) și nu proteine. Atenție! Proteinele neconsumate se transformă, biochimic, în ceva ce ulterior face obiectul curei de slăbire.
Oferiți computerul ca ajutor pentru diverse activități, în ideea că mașinăria este folositoare și nu înlocuitoare pentru fel de fel de manopere. De exemplu, învățați-l să deseneze cu computerul, să coloreze, să asculte muzică, concomitent cu exemple din viața reală. Mouse-ul să fie tot creion, iar culorile de pe ecran să fie tot vopsele băgate acolo de cineva. În felul acesta, percepția computerului va fi una justă și nu cea față de un super-înlocuitor pentru orice.
În rest, copiii trebuie să se joace. Afară, în casă, cu alți copii, cu jocuri, cu obiecte, să alerge, să cotrobăiască, lucru care, dincolo de faptul că ne scutesc de niște griji, îl ajută pe el să descopere, să facă asocieri cu elemente ale vieții din imediata apropiere, adică să cunoască viața reală. Pe măsură ce copilul devine școlar, computerul este și trebuie să rămână un instrument. Atât și nimic mai mult!
Un alt aspect: timpul
Cât timp poate sta un copil în fața computerului? În mod normal, în cazul copiilor, trebuie să avem în vedere substantivul ”atenție”. Aceasta este extrem de dinamică ca durată. De multe ori ne plângem că e foarte greu de stăpânit un copil și preferăm eticheta că… seamănă cu cineva sau este pur și simplu obraznic. Destul de fals.
Un copil atent la ceva este liniștit. Ca să fie atent, trebuie să-i capteze ceva atenția. Întrebați-vă, așadar, ce-i captează atenția? Vă spun eu: dinamica, noutatea, ritmul. Sau, cum ar zice alții, cunoșterea. Mulți părinți au găsit cele trei valențe în altă unealtă – televizorul. Stau copiii cu orele și se îndoapă cu desene animate și prăjiturele, scutindu-i pe cei mari de grija lor pentru o bună bucată de zi, dar uitând de efectele ce se resimt în scurtă vreme: nervozitate, scădere de apetit, limbaj alterat, afecțiuni ale ochilor etc. Același lucru este valabil și-n cazul computerului, ceea ce ar trebui să-i preocupe pe cei ce le cumpără așa ceva copiilor. Asemenea oricărei unelte, trebuie folosit cât timp este real nevoie de el. Ai nevoie două ore, îl folosești două ore. Nu ai nevoie de el, nu-l folosi.
Computerul
… a devenit o necesitate. Pentru sfera lucrativă. Când este vorba de registrul domestic, se schimbă treaba și devine obiect de valorizare. Un computer devine șmecher, tare, beton, navă cosmică și, de fiecare dată, capra vecinului, pardon computerul vecinului, este net superioară. Și-atunci fuga să-i facem upgrade! Placă video, memorie, periferice de tot felul. Pe scurt, bani. Folosul? Nul, pentru că achizițiile făcute sunt pentru umoarea posesiei și nicidecum pentru vreun proiect de stringentă necesitate. Cazuri similare se petrec și-n sfera telefoanelor sau altor dispozitive, care, pe lângă funcția de bază, mai prestează la comandă și alte zeci de operații.
Sancționați pierderea timpului cu activități inutile
…dar nu înainte de a vedea care sunt acestea și cât de relevante sunt pentru cel mic, fiindcă e posibil ca unele activități să intre în sfera fructului oprit și atunci apar frustrări, proteste, conflicte care nu duc la nimic bun. De exemplu, una este ca un copil să se uite la un film la alegerea lui (care, de multe ori, nu este cea mai potrivită) și alta este să fie cooptat în a se uita la un film ales de tata, care va alege ceva potrivit și care va antrena comunicarea despre ce se vede pe ecran.
Pierderea timpului este asimilată cu noțiunea de timp liber, în care, practic, nu faci nimic. Pierderea timpului în fața computerului nu este același lucru. Creierul muncește și consumul nu scade defel. Aparenta relaxare în fața lui este o continuare a efortului pentru ochi și minte, singura adormită fiind concentrarea. Dacă, în locul unui joc cretin cu biluțe sau împușcat tot felul de neghiobi virtuali pentru o zestre de puncte fără valoare, bea un ceai și doarme o oră sau bate mingea pe tăpșan, va fi mult mai câștigat neuronul. Dacă reușiți și aveți vreme să fiți tovarăș de joacă, atunci aveți libertatea să-l modelați prin jocuri. Se stimulează gândirea, creativitatea prin șah, go Monopoly, spiritual gopodăresc prin spălatul vaselor plus adunatul cioburilor… ș.a.m.d.
Învățați!
Nu este o rușine să întrebi și, mai ales, nu este o limită de vârstă. Sunt țări din lumea asta unde se câștigă o pâine bună instruind persoane în vârstă în utilizarea sculelor IT. Cum înveți să conduci mașina, să folosești diverse aparate, și la computere e la fel: se învață. Prin învățare, vom descoperi inclusiv cât de importantă este comunicarea și de ce o categorie profesională agreabilă, poștașul, a cam dispărut, iar în locul unei șuete cu respectivul, stăm cu orele în fața sutelor de mailuri trimise, citite sau spam-uri. E posibil ca, după ce învățați, să înțelegeți de ce copiii sunt captivați de acest instrument și devin tot mai singuri, prizonieri cu orele în fața unui ecran luminos. Învățând, la rândul vostru veți ști să-i dați valoarea meritată acestui instrument și veți ști să o și transmiteți celor mai mici, pentru că tot ceea ce înregistrăm azi ca fiind vicii sau defecțiuni ale lucrului cu tehnologia sunt consecințe ale insuficientei instruiri în stăpânirea acestui dispozitiv. Un celebru personaj spunea că orice lucru început prost se termină și mai prost. Eu cred că și un lucru bine început se poate continua și termina la fel de bine. Dar numai învățând.
Gipione