„Ideile îmi apar spontan, dacă mă uit la un ciot în pădure, deja știu ce pot scoate din el”. După 32 de ani în care a „scos” din lemn icoanele „ascunse” înăuntru, Maria Ferestrăoaru (Margareta, pentru cunoscuți) nu are decât un regret: că nu este mai tânără. Vioaie, în căsuța ei din strada Cărturari – o fundătură din centrul orașului Piatra Neamț, pe care n-o știe multă lume – îi este drag să arate oricui îi trece pragul sculpturile care nu mai încap pe pereții atelierului, păstrate în niște cutii mari, din carton. Majoritatea icoanelor au, însă, locul lor de cinste pe un perete întreg, lângă canapea. „Îmi place când intră preoți și, mai întâi, se închină când văd icoanele și apoi ne așezăm la vorbă. Aici vreau să mă pună când ’oi muri!”.
Margareta Ferestrăoaru are 82 de ani de viață, „iar moșul 86” – spune râzând și arătând spre soțul ei – și doar 7 de școală. Compensați prin mii de cărți citite, flămând în anii din urmă, mai greu acum, cu lupa și cu ochelarii. S-a născut pe 26 august 1933, în locul în care stă și acum (gospodăria bunicilor paterni), și a avut doi frați, din care mai trăiește doar unul – inginer (pensionar) la Ploiești. Când avea 7 ani, părinții și-au construit propria locuință și s-au mutat undeva pe strada Bistriței, centura de astăzi a Pietrei. După ce s-a căsătorit, și-a ridicat casă, pe un teren cumpărat vizavi. A muncit la „făcut lutul” cu care meșterii au îmbinat cărămizile. Casa nu era tencuită prin exterior când a fost demolată și în locul ei s-a ridicat un bloc. „Îmi amintesc că eram pe bicicletă și mi s-a făcut rău când am văzut cum băteau în ziduri cu niște ștăngi. Așa de solide erau și nu voiau să cadă”.
S-a mutat la bloc, unde a stat până în 1992, când i-a dat apartamentul unui nepot și s-a întors pe strada Cărturari, la „bordeiul” bunicii. „Bordeiul”, cum îi spune într-un fel duios, este și acum în curte și nu ar lăsa pe nimeni să se atingă de el. E casa în care bunica, văduvă de război, a crescut singură 6 copii. Alături, soții Ferestrăoaru și-au făcut cămăruțele lor, într-un stil potrivit confortului vremurilor noastre. Iar pe șifonierul din atelier păstrează și acum macheta căsuței lor de pe Bistriței, care le-a rămas în suflet.
„Am început cu lingurile, dar cel mai mult mi-a plăcut lanțul”
Iarna, sculptorița lucrează în bucătărie, pe un scaun, iar vara – afară – „ce poate fi mai frumos?”. A început „târziu”, după ce împlinise 50 de ani, când copiii erau mari, fata în facultate, iar băiatul la liceu. N-a învățat de nicăieri. Pur și simplu a văzut un set de linguri din lemn, cu lanț, și a vrut să facă și ea. Nu avea niciun fel de scule, prima ei „daltă” a fost de fapt o șurubelniță „prelucrată”. În condițiile astea, să reușești un lanț din 14 zale, e chiar o victorie! Și, de la lanțul făcut, practic, cu șurubelnița, a ajuns acum să aibă lucrări în Anglia, Ungaria, Franța, Canada, pe scurt, mai prin toate colțurile lumii. A lucrat mai mult lemn „dulce” – tei, cireș și plop. Paltinul strică dălțile și se lucrează foarte greu, pentru că e „plin de nisip”. De aia nu se fac nici linguri de bucătărie din paltin, că ar umple mâncarea de „pământ”.
Icoanele au „venit” mai târziu, de la același amic la care văzuse lingurile. I-a cerut o icoană, ca s-o aibă ca model, însă n-a vrut să i-o dea. S-a apucat de rame pentru oglinzi, de galerii și alte lucruri mai „îndemânoase”. Prima icoană a fost lucrată după o poză mărită, apoi a apărut o prietenă – specialistă în iconografie la Iași – și mult mai disponibilă în a-i oferi modele. Cu ajutorul ei, a ajuns la nivel de detalii – de exemplu să facă mătăniile Sfântului Teofan de culoare verde, pentru că așa erau cele autentice.
Margareta Ferestrăoaru a lucrat până acum 280 de icoane și vreo 60 de portrete (inclusiv cele ale Ștrumfilor), crucifixuri, bijuterii din lemn, dinți de nutrie și sâmburi de coarne, mărțișoare, rame pentru tablouri și pentru oglinzi. Iar „arsenalul” ei numără peste 200 de dălți, din care, practic, folosește doar 3. Și un cuțit.
„Cele mai bune scule sunt cele din oțel manganos, făcute din discurile de la semănători. Am și o minifreză dentară, cu care am lucrat exponatele de os. Am făcut și cruciulițe pentru botez, după ce-am văzut undeva la Ploiești și m-am gândit să le aduc și la Piatra-Neamț. Sunt din lemn, cu fundițe albastre pentru băieței și roz pentru fetițe. Cele pentru nași le fac un pic mai mari, că așa se cade. Apropo de copii, mi-ar plăcea să vină câțiva să-i învăț cum să facă lemnul să vorbească, dar deocamdată nu a apărut ocazia să mă implic în ceva organizat în sensul ăsta”.
„I-am dat icoana de ziua lui și anul următor a avut-o pe piept”
Cea mai sfâșietoare lovitură pe care i-a dat-o viața Margaretei Ferestrăoaru a fost acum 10 ani, când fiul ei a plecat pentru totdeauna. „Îi făcusem o icoană a Sfântului Nicolae, i-am dat-o de ziua lui și anul următor a avut-o pe piept. La început, n-am mai vrut să lucrez, dar pe urmă mi-am dat seama că este singura șansă să ies din starea aia. Stersul l-a băgat în pământ. A făcut informatică și lucra la E-On, în perioada când l-a chemat la Iași și i-a spus că toate comunicările se vor face în engleză, pentru că șeful pe zonă e arab și nu știe altă limbă. El nu avea nicio problemă cu engleza, dar colegii care nu știau i-au transmis toate temerile lor. S-a încărcat și a cedat. La înmormântare au venit peste 500 de oameni de prin toată țara. Nici noi n-am știut cât era de iubit de colegi”.
Informatica nu a fost doar pasiunea fiului, ci și a fiicei. Așa se explică faptul că Margareta Ferestrăoaru a ajuns să urască total calculatorul. Și-a educat copiii în ideea respectului față de sărbătorile mari și aniversările din familie. Se întâlneau, dar nu vorbeau aceeași limbă, pentru că informaticienii comunicau în „păsăreasca” lor. Ca o culme a ironiei, deși nu știe și nici nu vrea să umble pe calculator, sculptorița are site și pagină de facebook. Făcute de nepot.
„Am cărat o cioată cu regele Mihai”
Margareta Ferestrăoaru a avut norocul să întâlnească, de-a lungul vieții, tot felul de oameni, care au „apărut”, așa, exact când trebuia. Începând cu soțul ei, cu care a cutreierat toată țara pentru a găsi cea mai potrivită scândură pentru un sfânt anume. Până acum 4 ani, când a renunțat la mașină. S-a hotărât el să lase condusul la 82 de ani, nu că n-ar mai fi putut, ci pentru că așa l-a sfătuit un polițist care l-a avertizat că, la felul haotic în care se circulă astăzi, riscă să intre cineva în el și pe urmă să-l învinovățească din cauza vârstei. A pupat bătrâna Dacia și a dus-o. Întâmplător, cea mai veche amintire a Margaretei e legată tot de o mașină. Numai că nu era Dacia, ci mașina regelui Mihai.
„Eram în refugiu, la Bușteni. Noi, copiii, ne jucam. Și a venit o ploaie, de-a cărat în șosea pietre, cioate, mâl, tot ce aduce apa. Și, deodată, a apărut jeep-ul regal. La volan era regele Mihai, în dreapta – câinele. A oprit, nu avea cum să treacă. Noi, copiii ne-am adunat repede, toți strigând că e regele și ne-am apucat să dăm pietrele din drum. Eu m-am dus direct spre o cioată mare, iar el a coborât, a venit și-a luat de-o parte, eu de cealaltă și am dat-o pe margine. Și pe regele Carol l-am văzut, de două ori, o dată chiar era cu străjerii. Până la urmă am trăit atât de mult încât îmi permit să am amintiri din două «regate», ca să spun așa”.
După expoziții și recunoașterea internațională – lucruri extraordinare pentru un om care a învățat totul de unul singur – Margareta Ferestrăoaru nu-și dorește decât „minte limpede”, că planuri are din belșug.
„Mă rog să nu-mi umbrească Dumnezeu mintea și să rămân cu logica pe care am avut-o până acum. Icoane probabil că n-o să mai pot lucra, pentru că nu mai văd, dar pot face alte lucruri. Chiar mi-am propus să fac niște gărduțuri pentru geamuri, vesele, de primăvară, cu pui și buburuze. Și la astea muncesc cu aceeași dragoste. Pentru că – vorba lui Brâncuși – lemnul care nu-i lucrat cum trebuie, plânge. Și orice lemn are rezerva lui de apă”.
Cristina MIRCEA
