„Jur credință națiunii române. Jur să păstrez cu sfințenie legile statului. Jur să păzesc și să apăr ființa statului și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu” – Jurământul regelui Mihai, 6 septembrie 1940.
„Ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta, mam’mare… au promis tânărului Goe să-l ducă la București de 10 mai”. De ce în acea zi? Pentru că, pe vremea lui nenea Iancu, la 10 mai se sărbătorea Ziua Regelui, era sărbătoare națională, poporenii ieșeau în stradă să vadă caleașca lui Carol I, trasă spre Mitropolie de patru perechi de cai frumoși. Ăsta era tot chichirezul.
Istoricul I. Scurtu, nemțean de-al nostru, urmaș demn al lui D. Almaș -Tache, pentru prieteni, a scris 34 de cărți despre înaintașii noștri. În cartea „Monarhia în România”, Ed. Danubius, București, 1991, ne-a relatat toate isprăvile mari și mici, bune și rele, realizate de cei patru monarhi. Ne-a obligat să-i judecăm singuri, obiectiv. Tot din informații nemțene, am aflat că, în vara lui ’43 – deci în plin război mondial – tânărul rege Mihai, călătorind spre Broșteni, s-a oprit în satul Buhalnița. Un sat frumos, de munte, de pe malul stâng al Bistriței, neacoperit încă de apele Hidrocentralei „V.I. Lenin” de la Bicaz. Aici, un elev de clasa a VI-a, Gh. Amarinei, comandantul străjeriei locale, a dat raportul suveranului. Impresionată de claritatea cu care a vorbit puștiul, regina, mama Elena, care a fost de față, l-a îmbrățișat pe copil și i-a dăruit 50 de lei. Cum cei 50 de lei reprezentau pe atunci două salarii ale unui muncitor, banii oferiți au prins foarte bine celor 9 copii ai familiei Amarinei. În această plimbare, Mihai I a fost însoțit și de M. Sadoveanu, care a făcut mare impresie cu pălăria sa boierească. „Ceahlăul” literaturii românești, pescar pasionat fiind, a trecut de mai multe ori prin Buhalnița, era amic bun cu directorul școlii din sat, Gh. Baltă. Sadoveanu a stat de vorbă și cu țâncii satului. I-a îndemnat să învețe, să păstreze tradiția, religia și obiceiurile bunicilor noștri. Și, dacă vor ajunge cărturari, să scrie și ei cărți. Puțini au reușit în viață, majoritatea au muncit la pădure. Asta-i situația! La munte se trăiește greu. Pleci în pădure lunea dimineață și te întorci acasă sâmbăta. Toată săptămâna dobori arbori și-i corhănești.
Cum am prins monarhia, am cântat și eu la școală, ca elev, la începutul și sfârșitul orelor, Imnul Regal: „Trăiască Regele în pace și onor”, privind la tabloul monarhului, expus în fața clasei. La locul unde, după 6 martie, vor poposi: Gheorghiu Dej, N. Ceaușescu, I. Iliescu…
Ex-regele Mihai s-a născut la Sinaia, în Castelul Foișor, în ziua de 25 octombrie 1921, deci este cetățean român. Și încă ceva: nu a apărut pe lume odată cu Ceaușescu, cum spun neavizații (în 1918). Chipul regelui a fost pictat și pe un perete din Biserica Precista din târgul Pietrei, ne referim la biserica nouă „Adormirea Maicii Domnului”. Alături de rege, a fost pictat și preotul Constantin Mătase, cel care a inițiat ridicarea acestei Sfinte Biserici, omul care a organizat primul muzeu arheologic din urbea noastră. Când monarhia a fost abolită, chipurile regelui și a preotului fondator au fost răzuite. Ordin „de sus”.
Regele a devenit istorie
În anii studenției, regretatul prof. N. Gostar, de la Univ. „Al.I. Cuza”, ne-a dus la Palatul Culturii din „dulcele târg”, să vedem „Sala Voievozilor”. Era la parterul Palatului, lângă redacția ziarului regional „Flacăra Iașului”. Pe un perete imens, tronau, cronologic, tablourile marilor voievozi ai României. Evident, se începea cu domnitorii Moldovei: Dragoș, Bogdan, Petru, Roman, Ștefan… La regi, apăreau doar: Carol I, Ferdinand și Carol II. Ultimul rege, Mihai I al României, lipsea cu desăvârșire. Asta nu înseamnă că n-a fost cândva alături de ceilalți monarhi. A fost, dar a dispărut după 30 decembrie ’47, când s-a abolit monarhia. Curioși cum sunt studenții, au întrebat: ”Unde e regele Mihai?” N-am primit niciun răspuns. Mister total. De altfel, mă simt dator să precizez că, deși am urmat istoria 5 ani – așa se făceau pe atunci – în amfiteatrul II-7 de la Universitate, niciun profesor universitar n-a pronunțat substantivele proprii Carol I, Ferdinand, Carol II, Mihai. Probabil exista vreun „ucaz” venit de sus în acest sens. Termenul folosit care nu implica pe nimeni era „monarhia exploatatoare”. Atât și nimic mai mult. După alungarea regelui din țară, comuniștii au vrut să plaseze pe locul gol medalionul lui Ceaușescu, dar s-au răzgândit. Au gândit și ei o dată bine.
Schimbări s-au produs după Revoluție. Când ex-regele Mihai a vizitat Iașul. Înainte de vizită, 4 personalități marcante ale târgului de pe Bahlui – poetul Mihai Ursachi, istoricii Al. Zub, plus Caproșu și directorul Palatului Chirica – l-au însărcinat pe pictorul Traian Mocanu să-l picteze de urgență pe regele mult așteptat. Și a făcut-o în mod reușit. Medalionul fostului suveran a apărut pe locul gol de atâția ani. Convinși că portretul regelui Mihai a fost făcut de pictorul Dan Hatmanu, un fost „bolșevic”, au început reproșurile „prietenilor”. Cum sunau ele? Urât: „Acum l-ai pictat pe rege, după ce l-ai făcut pe Ceaușescu”. Cel acuzat n-a tăcut. „Nu l-am pictat eu, nu mi s-a dat comanda. Dar dacă îl pictam, îl făceam autentic”. Răutăți omenești, este? Argumentele pictorului Hatmanu? „Regele e o figură foarte bine conturată, încât nu mi-ar fi fost greu să-i fac portretul. Nu știu dacă acela din Sala Voievozilor e reușit. Nu l-am văzut. Regele Mihai trebuie respectat. El nu este un simplu cetățean. A fost suveranul României”. Laude? Și da, și nu. Când era în clasa a VII-a de liceu, elevul Hatmanu a realizat trei portrete în cărbune: portretul regelui Mihai, al reginei-mamă Elena și portretul lui Ion Antonescu. Realizări care au fost expuse la Liceul Național, în față, la intrare. Erau expuse în mărime naturală. Cum nu s-au făcut fotografii după ele, au dispărut misterios în timpul războiului. Ce, noi, pietrenii, știm ce s-a făcut cu bustul mareșalului Antonescu, scos din zona Gării, pe care l-am admirat cu mare entuziasm la dezvelire?
Un lucru este clar, și între pictori există „mâncătorie”, ca între doctori. Pictorul Dan Hatmanu a primit o comandă special din partea Primăriei Iași, lucrarea în ulei-carton, intitulată „Biserica Sf. Sava”, ce i-a fost oferită suveranului. Cu aceasta, povestea portretului regelui Mihai s-a terminat. Mai putem spune doar „A fost odată…”.
Regele, o personalitate de emblemă?
Actorul Dionisie Vitcu a fost întrebat de o ziaristă dacă ar fi în stare să-l interpreteze pe scenă pe fostul suveran, Mihai I al României. Răspunsul a fost un NU categoric. Motivația artistului? „Eu sunt aplecat pentru un rol dramatico-comic. Or, regele Mihai este un personaj statuar. Este emblematic. E departe de a fi un simplu personaj, de dramă, de tragedie chiar. Cel puțin așa l-am văzut eu”. Și, ca să fie și mai clar, a adăugat: „Nu ne putem dezice de istorie! Și dacă suntem oameni civilizați, trebuie să acceptăm faptul că regele Mihai a fost suveranul României până în ’47. El s-a născut aici, este legat de națiunea română și, după cunoștințele mele, n-a făcut nimănui rău, ci a fost o victim a istoriei. Trebuie să-l cinstim cum se cuvine!”. Personal, aș adăuga, a făcut parte din istoria neamului românesc. Așa cum au făcut parte și dictatura regală a lui Carol al II-lea, și dictatura antonesciană, și dictatura comunistă. Greu de suportat un adevăr atât de dur! Este? Istoria României este un „dulap” cu mai multe sertare. Primul sertar este deschis elevilor mari și opiniei publice. Aici, problema prezentată e tratată la general. Al doilea sertar conține alte explicații decât cele cunoscute prin mass-media. Paradoxal, aici găsești adevărul-adevărat și constați că adevărul istoric nu-i adevăr. E gogoriță umflată. Să nu uităm că minciuna în istorie poate avea consecințe grave. Oricând este în stare să producă războaie, masacre, mii de victime și capturi teritoriale (v. „cazul” Ucrainei actuale). Cică există și un film intitulat „Minciuna în comunism”. L-ați văzut? Există și oameni-giruete care își schimbă șapca și vesta zilnic, în funcție de cum bate vântul politic.
În mai ’97, când ex-regele Mihai a vizitat ținutul Iașului, scriitorul și sociologul Liviu Antonesei a petrecut zile întregi în preajma înaltului oaspete. Evident, curioșii l-au asaltat cu întrebări: Ce fel de om este fostul suveran? Cum se comportă?… Răspunsurile au fost clare, pe înțelesul tuturor. „Regele este absolut fascinant. Sunt două lucruri care sar în ochi. Distincția care este cu totul regală și sobrietatea caldă. Regele este sobru, dar și foarte apropiat de mulțime. Am văzut, de pildă, la Podu Iloaiei, cum discuta cu un copil, cu un tânăr, cu un bătrân. Nu vorbea mult, dar fiecăruia i se adresa pe limba lui. Timp de 50 de ani, regele Mihai a stat în afara istoriei”. Exagerări, osanale, adevăruri? Greu de răspuns. Regaliștii se aprind repede când văd portretul regelui. Culmea, nu sunt puțini.
Prezentarea ultimului rege al României ar rămâne „știrbă” dacă n-am prezenta finalul caracterizării. „Regalitatea e de drept divin, e ceva în plus față de noi și față de politicienii de duzină. Niciun politician actual nu-i comparabil cu regele. Nici măcar dl. Rațiu, care a fost educat în Anglia, nu?, din fragedă tinerețe. Nu mai vorbim despre magia regală, despre care se poate discuta ore întregi”. Adevărul este că astăzi toate s-au schimbat, unele în bine, altele… De aceea, unii, destul de puțini, vorbesc despre Rege cu har, alții făr’-de habar. Hai să vă dau o pildă. Poetul George Lesnea, pe numele lui adevărat Gh. Glod, fiul căruțașului Doroftei Glod din Iași, pe vremea dictaturii carliste, îl preamărea pe tatăl regelui Mihai în fel și fel de ode. Într-o astfel de odă, îi spunea: „Ești podoaba ramului/ Răsăritul neamului”, pentru ca, după 6 martie ’45, s-o schimbe ca la Ploiești: „Partidul e-n toate. E-n cele ce sunt/ Și-n cele ce mâine vor râde în soare”. Că dorea să intre pe sub pielea stăpânului, îl înțelegem, dar noi, ăștia din Mileniul Trei, ce facem? Pe cine votăm în 2016? (Prof. Dumitru RUSU)
