TRASEE DE PATRIMONIU: Linia de cazemate și Borta Dracului

Concepută ca o fortăreață la porțile depresiunii Târgu Neamț, linia de cazemate din cel de-Al Doilea Război Mondial se întinde de la nord de Băile Oglinzi peste Buburuz, șoseaua Târgu Neamț – Fălticeni, Pârâul Ursului – Davidescu, coboară imașul comunal, traversează drumul Răucești – Târgu Neamț, apoi se lasă spre stâna lui Oprea, traversează șoseaua Târgu Neamț – Pașcani, trece peste râul Ozana și ajunge până la pădurea Blebea – Boiștea. Deși ar fi o oportunitate excelentă de turism educațional, în special pentru grupuri de elevi însoțiți de profesori (de istorie, de preferință), singurii care se apropie de cazemate, dar nu știu mare lucru despre ele, sunt ciobanii din zonă și paznicii cirezilor de vite. Prezența cazematelor, ca de altfel și a tranșeelor – dovezi palpabile ale modului în care s-au organizat și s-au purtat luptele în zona Târgu Neamț – nu a atras atenția autorităților sau a specialiștilor în istorie. Dar l-a atras pe detectoristul Marius Irimia, angajatul Parcului Natural Vânători, despre care Mesagerul a scris, într-o prezentare a pasiunii sale de a descoperi comori. Tot Marius Irimia este cel care a văzut toate cazematele, le-a fotografiat și le-a strâns într-o prezentare, denumită „Al Doilea Război Mondial în Ținutul Zimbrului”.

Dintre toate cazematele, cel mai bine s-a păstrat cea de la Dumbrava, Timișești. „Se văd clar ambrazurile (deschizăturile din pereți, folosite pentru executarea focului – n.red.), un singur perete este căzut, iar ceilalți trei sunt aproape întregi”, spune Marius Irimia. „Nici măcar nu ar fi o investiție mare, că e vorba doar despre niște beton. Dacă s-ar aduce și câteva tancuri drept recuzită și niște arme, cu mecanismul de tragere scos, cam cum sunt cele de panoplie, chiar s-ar putea amenaja un fel de muzeu al războiului în aer liber. Se știu foarte puține lucruri despre felul în care s-au purtat luptele în Neamț. Eu am găsit extrem de puține informații și chiar mi-am propus să mă duc să stau de vorbă cu cei câțiva veterani care mai trăiesc prin Vânători, Răucești și Brusturi. În căutările mele, am descoperit kilometri întregi de tranșee, care se văd direct din satelit. S-au săpat, s-au făcut, dar nu s-au folosit și nimeni nu știe nimic despre ele. La fel sunt și șanțurile anticar sau antitanc, din fața liniei de cazemate, săpate special ca să nu poată trece tancurile sau, dacă ar fi putut trece, oricum aveau un moment de dificultate, de care se profita pentru a deschide focul asupra lor. Nu interesează pe nimeni!”

Sobe, sistem de ventilație și comunicații prin telefon

Cazematele au fost construite pe două etaje, unul semiîngropat – pentru muniție, iar celălalt – pentru tragere și personal. Unele aveau sobe și sisteme de ventilație, iar comunicațiile se făceau prin cabluri telefonice îngropate. În fața liniei de cazemate, se aflau șantul antitanc discontinuu și liniile de sârmă ghimpată, iar terenul era „împănat” cu mine antitanc și antipersonal. Ambrazurile erau practicate doar în părțile laterale, peretele frontal fiind compact, iar inamicul era obligat, astfel, să pătrundă exact în zona de foc încrucișat. Puterea de foc a acestor cazemate era deosebit de mare după standardele timpului, fiind dotate (cel putin teoretic) cu 2-4 puști-mitralieră, cu cadență de tragere de la 150 la 300 gloanțe pe minut, interzicând astfel total apropierea de cazemate a trupelor inamice de asalt. Cazematele erau rezistente la atacurile aviației și la cele mai multe arme de artilerie, au fost concepute special pentru a adăposti infanteria, întărite prin acoperire cu un strat gros de pământ și camuflate în teren. Au fost atât de bine construite, încât n-au putut fi distruse în trimpul războiului. În schimb, pe unele le-au „nimicit” căutătorii de fier vechi . La Urecheni, de exemplu, din 6 cazemate, a supraviețuit doar una, pentru că era ocrotită în curtea unui sătean; cele din câmp au fost, însă, sfărâmate cu barosul, pentru că fier-betonul din pereți era extrem de „prețios”.

Cazematele care alcătuiau linia fortificată se sprijineau reciproc cu foc, fiind dispuse la distanțe de circa 400 metri una de alta. Erau proiectate să fie înarmate doar cu armament automat, nu și cu tunuri. Focul tras din cazemate era calculat să fie numai de flanc, foarte dens și încrucișat, astfel încât orice tentativă a infanteriei inamice de a ataca linia să fie zădărnicită și să sufere pierderi cât mai mari. În unele locuri, densitatea de gloanțe era calculată să ajungă la un glonț pe 2,5 centimetri de teren.

„Toate informațiile despre construirea și rolul cazematelor, precum și datele despre luptele care s-au dus, ar putea fi trecute pe niște panouri, care să fie montate în apropierea lor”, este de părere Marius Irimia. „Consider că excursiile cu grupuri de copii nu ar contribui doar la dezvoltarea turistică a zonei, dar ar fi adevărate lecții de istorie pe viu, care le-ar rămâne în minte”.

„Într-o zi, Statul German o să-și revendice morții; nimeni nu știe unde sunt”

Nu doar linia de cazemate este lăsate în uitare și nepăsare, ci și gropile comune în care au fost înhumați soldații care au pierit în luptele de la Borta Dracului. Se vorbea despre 14.000 de morți – români, nemți și ruși. Rușii și-au luat morții acasă, dar tot au rămas câteva mii, care nu se știe unde sunt.

„Înainte de înființarea Schitului Cărbuna, două din gropi erau semnalizate cu cruci, una din fier și cealalată din stejar”, spune același Marius Irimia. „După ce s-a construit schitul, la câțiva ani, părintele stareț s-a gândit el să pună crucile la adăpost, să nu le dărâme vacile, care mergeau la păscut și se mai scărpinau de ele. Și le-a dus într-un hambar, unde sunt și acum. Când l-am întrebat unde erau, mi-a spus că nu-și mai amintește exact. Știu de colegii detectoriști din țară, care au descoperit insigne sau tăblițe cum purtau soldații la gât, că Statul German face eforturi deosebite pentru a găsi moștenitorii fiecărui soldat în parte și a le înmâna tăblițele, ca amintire. Într-o zi, or să-și revendice morții și nimeni nu știe unde sunt. Eu am mai vorbit cu bătrânii, care mi-au spus că nemții, care nu-și reglaseră bine tirul, dar erau aliații noștri, trăgeau din spate și mai nimereau în soldații români, iar rușii trăgeau din față. După 3 zile de foc, mirosea în așa hal că nu s-a mai putut intra nici cu carele în zonă. Nu mai voiau boii să meargă. Mi-au spus mulți să mă duc cu detectorul să caut, nu se poate să nu găsesc ceva, dar n-aș intra pe Dealul Cărbuna. Am sentimentul că aș pângări locul. Starețul mi-a spus că a îngropat-o pe mama lui la schit și, când a săpat mormântul, a dat de oase, dar n-a anunțat pe nimeni. Așa sunt călugării, se raportează la superior și mai departe la Dumnezeu, iar în rest nu colaborează cu nimeni”.

Borta Dracului este cunoscut drept locul în care și-au pierdut viața cei mai mulți militari în Al Doilea Război Mondial din România. Pe traseele

Pârâul Crucii, Poiana Lebedei, Pârâul lui Pintilie spre Poiana Gaftonești – pe de o parte, și Pârâul Văleni spre Borta Dracului – pe de altă parte, s-au dus cele mai grele lupte, timp de două săptămâni, în iunie 1944. Locurile nu sunt marcate în niciun fel, dar iubitorii de neam, care vor să le dea copiilor lor lecții de istorie pe „viu”, le-ar putea găsi, la fel de ușor ca și linia de cazemate, și, pentru o zi, chiar ar trăi trecutul, acolo unde s-a scris cu sângele eroilor uitați. (Cristina MIRCEA)