Ion ASAVEI – file de viață cernută prin sita slovelor și amintirilor

”N-am vrut să ajung bibliotecar, sincer să fiu. Dat fiind faptul că urmasem profilul uman la liceu, am mers pe partea aceasta. Școala generală nu m-a canalizat spre o latură anume, pentru că învățam bine la toate obiectele. Eram premiant. La liceu, mi-am dat seama că matematica este grea și că nu am atracție pentru ea”.

În Biblioteca ”Mihai Eminescu” din Bicaz, stau mii de cărți care prind în paginile lor fragmente de viață, opere mai mult sau mai puțin răsfoite, șezând cuminți sub ochii celui care, el însuși, este o carte. Una netipărită deocamdată, dar vie și gata oricând să se dezvăluie celor interesați s-o descopere. Este vorba despre Ion Asavei, bibliotecar de aproximativ 42 de ani și jurnalist de 20. Un om pictat de culorile vieții, prin ochii Celui care l-a îndrumat spre diferite ipostaze. Nu s-a opus, iar acum ne povestește cu seninătate că, deși nu gândea vreodată că va fi bibliotecar, a ajuns să respire prin această meserie. Una care, ascultându-l, pare a presupune vocație, osteneală și dragoste față de oameni.

Ion Asavei a văzut lumina zilei în satul Bistricioara, comuna Ceahlău, în ’50, odată cu demararea proiectului hidroenergetic, din care a crescut mare și frumos barajul. Familia, oameni cu frică de Dumnezeu și cu dragoste față de frumos. Tatăl, dascăl bisericesc, om care a sădit în cei trei fii ai lui sămânța slovelor și a blândeții. Costruirea barajului (Lacul Izvorul Muntelui) coincide, la o altă dimensiune, cu clădirea omului Ion Asavei, care își amintește cum, pe când era în clasa a III-a, familia lui a fost nevoită să se strămute din calea unei schimbări, atât fizice, dar mai ales interioare. ”Locuința avea să intre sub aria de întindere a lacului de acumulare. Ne-am mutat cu tot calabalâcul la deal, mai spre Harghita, în satul Bradu, din Grințieș, la vreo 10 km depărtare. Personal, deși eram copil, m-a marcat mai tare faptul că intrasem într-o școală nouă. Suferința a fost mai mult la părinți. Circula zvonul că n-o să ajungă lacul până la Bistricioara, iar familia mea a fost printre ultimii strămutați, din acest motiv pierzând și bani, din contravaloarea strămutării. Cu banii primiți ca despăgubire nu s-a mai putut reface gospodăria, pentru că, atunci când ridici o casă, cheltuielile sunt mai mari decât cele preconizate. Ultima cameră dintre cele 3 ale casei a fost pusă în «circulație» cu prilejul căsătoriei mele, în ’74. Între timp noi crescusem”.

Anunțul din ziar și… ”M-am speriat de București”

Școala gimnazială a absolvit-o la Grințieș. Liceul l-a făcut, ca toți cei din zonă, la Borca. Și pe urmă… Școala de bibliotecari, absolvită la București, în ’73. Drumul nu a fost lipsit de încercări. Nea Asavei mărturisește că ideea de a fi bibliotecar a venit cu un oarece regret, și-ar fi dorit să meargă într-o altă direcție. ”Eu, în prima fază, am vrut să mă fac profesor de română. Am dat la facultate, la Iași, și nu am reușit, apoi am fost luat în armată, 1 an și 4 luni. După armată, când m-am întors, mi-am dat seama că era timpul prea scurt pentru a mă pregăti de examenul de admitere pentru facultate. Eu am ajuns în iunie și examenele erau cândva în iulie. Ca să nu stau acasă, am dat curs unui anunț, apărut într-o foaie de ziar, plină cu oferte ale mai multor școli postliceale. A fost o perioadă când, probabil, era nevoie de specialiști în diverse domenii. Din lista aceea, am optat pentru Școala de bibliotecari, era singura care mergea pe ideea umanistă. M-am dus la București. Prima reacție a fost să nu reușesc, pentru că m-am speriat de București. Era atât de aglomerat… și eu veneam de la țară, de la liniște. Asta o spun cu sinceritate”.

După absolvire, în ’73, s-a întors, cu repartiție la Piatra Neamț. Aici avea să descopere că posturile de bibliotecari erau blocate. A avut șansa ca, în cartea vieții sale, un capitol să poarte numele lui Constantin Tomșa: ”Era inspector la Comitetul de Cultură, cum ar fi acum Inspectoratul de Cultură pentru biblioteci. Mi-a spus că am o singură șansă, să mă duc la Bicaz, pentru că aici se pregătea să plece cineva în învățământ. Mai aveam alternativa de a alege o comună, dar am fost «avertizat» că posturile de la comune or să dispară. Vrând, nevrând, am ales Bicazul. Nu-mi plăcea deloc. Treceam de multe ori pe aici, dar nu-mi plăcea ceea ce vedeam. Totul era gri. Praful se vedea precum fumul, când dai foc primăvara la resturile de prin curte. Tot timpul se vedea praf. Nu concepeam, dar nici nu puteam să stau acasă”.

A rămas, cu promisiunea că, în momentul când va fi un loc disponibil la Biblioteca Județeană, va părăsi orașul prăfuit. A avut șansa de a pleca. De două ori, însă rădăcinile s-au ”cimentat” într-un loc care, treptat, i-a conturat viața și l-a făcut să vadă cu alți ochi meseria de bibliotecar. ”Când am venit aici, am fost primit destul de rece de organele locale, în sensul că ar fi avut pe altcineva, dar nu știu dacă asta era adevărat sau nu. În schimb, am fost primit foarte bine de directorul Casei de Cultură și președintele Comitetului Local de Cultură, cum erau structurile atunci, Alexandru Gârbuleț, învățător de meserie, care era plecat din învățământ și care, cred eu, a văzut că aș putea fi un om credincios în meseria asta”. Drumul inițiatic în lumea cărților fusese străbătut. Bibliotecarul Asavei, în timp, avea să ajungă și promotorul a două activități importante în acest domeniu. De la Bicaz au fost inițiate întâlnirile anuale între oamenii din breaslă, din județ, și, tot de aici, după modelul preluat din Capitală, a pornit și teatrul de păpuși.

”Viața nu e neapărat cea pe care o trăiesc eu, între cărți”

Deși s-a zbătut să-i facă pe oameni să înțeleagă rostul bilbiotecii și al bibliotecarului, au existat și perioade când s-a dovedit a fi un dificil. ”Omul, probabil, nu înțelegea care este rolul bibliotecii, era și greu să înțelegi. Poate dacă nu m-aș fi format în domeniul acesta, nici eu n-aș fi înțeles ce se întâmplă la o bibliotecă. Al doilea aspect era că, pe primul plan în promovarea activității noastre, a prezentărilor de cărți și a acțiunilor culturale, era să scoți în relief opera secretarului general al Partidului, Nicolae Ceaușescu. Un lucru extraordinar de dificil, pentru că, eu, unul, nu am avut niciodată senzația că fac ceva prin asta. Din contră, aveam sentimentul că mă duceam să vorbesc despre ceva în care nici ei nu credeau. Culmea, nici eu nu credeam! De obicei, când te duceai în fața oamenilor, îi găseai pe cuminți și te ascultau, dar ei nu se gândeau la ce le spuneam. Poate nici eu nu aveam talentul, cunoștințele politice ca să-i conving, dar, pur și simplu, asta era cea mai grea latură a activităților noastre. În timp, mi-am dat seama că meseria de bibliotecar este foarte frumoasă și, dacă ți-o respecți și îți pui mintea la contribuție, să devii creativ, ai nenumărate posibilități de a te dezvolta și găsi cale de comunicare cu oamenii pe care îi servești, indiferent de vârstă”.

În ’96, nea Asavei a devenit jurnalist cu acte în regulă, pășind, după multe insistențe, într-un domeniu nou. Ziariștii i se păreau niște oameni foarte bine pregătiți. ”Meseria asta, de jurnalist, practic, mi-a schimbat viața, în totalitate – modul de a gândi, de a vedea lucrurile, de a dialoga cu oamenii. Mi-a schimbat optica. Meseria mea, de bibliotecar, era mult mai statică și atunci am realizat că viața nu-i neapărat aceasta pe care o trăiesc eu, între cărți. Adică, mi s-a părut că e prea strâmt, deși universul cărților te poate plimba în toată lumea… Dar mi-a plăcut, foarte mult, și, atât cât am putut eu să fac, zic că am făcut. Că am făcut-o bine, că am făcut-o rău, publicul va decide. Măria Sa, Cititorul, mă va judeca”

”Je ne regrette rien!”

Cele aproape patru decenii care s-au mistuit sub ochii fidelului om al cărților și gazetelor sunt fără regrete. În glumă, spune că singura nemulțumire, care l-a frământat mai mult în tinerețe, a fost aceea că ambele meserii au fost cam prost plătite. În rest… ”Am ajuns la un bilanț consistent. Atâția ani în spate îți schimbă mentalitatea și privești lucrurile pozitiv, mai uiți anumite chestiuni, care, să zicem, că te-au bulversat sau pe care le-ai regretat cândva. Eu nu regret nimic din ce am făcut. Dacă ar fi să regret ceva este că ambele profesii sunt cam prost plătite, dar nu mă mai interesează banii. Am ajuns la o vârstă, când nu mă mai interesează banii. Bibliotecarul a fost dintotdeauna la coada culturii. Dacă, în tinerețe, mă frământa nevoia asta, a banilor, acum lucrurile care mă bucură sunt activitățile pe care reușesc să le organizez, întâlnirile cu oamenii, aprecierile, autorii pe care am reușit să-i aduc aici”.

Biblioteca ”Mihai Eminescu” din Bicaz a arătat întotdeauna ca un fagure și i-a atras mai ales pe cei mici. Nea Asavei spune că, împreună cu cele două doamne care lucrează alături de el, a reușit să-i țină aproape pe copii: ”Suntem și un fel de after-school. Vin și fac lecții, vin la activități, propun activități. O metodă mai nouă pe care am abordat-o este clubul de vacanță. Culmea, este disponibilitatea lor! Când nu faci activități, nu faci. Dar când faci, îți dai seama că, dacă nu făceai, era un lucru rău, pentru că acești copii sunt foarte dispuși la a crea relații”. Se pricepe să atragă copiii spre joaca de-a lectura, deoarece, așa cum ne-a mărturisit, o perioadă frumoasă din viața lui a fost și cea în care și-a crescut băiatul, acum redactor la Televiziunea Română. ”Bilanțul anilor”, despre care Ion Asavei vorbește la trecut, pare să-i dea răgazul să-și exerseze din nou tinerețea din prezent. Dacă, pentru o vreme, a fost dominat de lumea acuarelelor, având chiar și câteva expoziții, acum pare mai mult implicat în lumea poeziei. Se ferește să spună că scrie poezie de calitate, dar este sigur că tot ce scrie îl relaxează. Iar versurile, asemenea articolelor de ziar, sunt file din povestea celui care este Ion Asavei, o carte încă netipărită. (Marian TEODOROF)