Născut la 1 iunie 1946, în satul Bărc, comuna Români, județul Neamț, a absolvit Colegiul Tehnic ”Ion Borcea” din Buhuși (1960), Colegiul Național ”Petru Rareș” (1963) și Facultatea de Filologie a Universității ”Al.I. Cuza”, din Iași (1970). După absolvirea facultății, până la pensionare (2010) și după aceea, a ales, ca un om al țării și al frumuseților ei, împreună cu admirabila sa soție, Livia, tot profesor filolog, să lucreze și să trăiască numai la țară, la Puiești-Vaslui, departe de scânteierile orașului.
”Din copilărie, am fost în competiție cu alții, dar și cu mine”
L-am rugat să-și facă un autoportret: ”Cine sunt eu? «Ia, acolo, un boț de humă însuflețită», ca să cităm pe genialul humuleștean, eu fiind al treilea băiat al Mariei Ionașcu și al lui Ion Andrei, din ținutul legendar al Neamțului, pe care marele povestitor Mihail Sadoveanu, «zimbru, sombru și regal» al literaturii române, l-a înnobilat, reînviindu-i istoria. Am fost dat la 6 ani la școală, având ambiția să-i întrec pe frații mei mai mari, premianți ai școlilor din Bărc, Gojmani și Români, luând și eu, timp de 7 ani, numai premiul I. În 1959, pe când eram în clasa a VII-a, pregătit de doctorul Ioan Chiorbeja, viitor stareț al Mănăstirii Neamț, am luat premiul I pe țară, proba practică la concursul de cruce roșie, pe care am executat-o, a fost apreciată cu nota 10, iar răspunsul meu despre imunitate și vaccinări a fost considerat de ministrul Sănătății ca fiind al unui student din anul al doilea la Medicină. Am fost înregistrat la Radio România, am apărut în Scânteia și în Jurnal de Film. De atunci și până în prezent, am fost mereu în competiție cu alții, dar și cu mine, pentru a realiza lucruri temeinice.”
”Am simțit că am chemare pentru profesia de dascăl”
Mărturisește că ar fi vrut să dea la Medicină, învățase ”Tratatul” lui Voiculescu și Petricu pe de rost, dar făcea versuri încă din clasa a IX-a, când era pe băncile vestitului Colegiu Național ”Petru Rareș”: ”Prima clasă de liceu am urmat-o la Colegiul tehnic «Ion Borcea» din Buhuși. Doamna profesoară de Geografie, Vitenco, de luminoasă aducere aminte, m-a surprins în lecție scriind poezii. Mi-a luat caietul, pe care mi l-a dat a doua zi, în cancelaria plină de profesori respectabili și impunători, spunând: – Băiatul acesta este de o sensibilitate extraordinară, va ajunge un mare poet! Și, către mine: – Poftim caietul, dar să nu mai scrii poezii în lecțiile mele! Bunul Dumnezeu s-o odihnească în pace pe doamna profesoară! Cele douăzeci de volume de versuri și altele, care, poate, vor urma, sper să convingă pe toată lumea iubitoare de frumos, uman și artistic și de poezie adevărată, că am avut dreptate.
Am dat la Filologie, pentru că am avut chemare pentru profesia de dascăl. De altfel, tataia, când am reușit eu la facultate, a întrebat pe fratele meu mai mare ce ies de la Filologie. Iar fratele meu, Ștefan, i-a răspuns că am să ies profesor de română. «Și de ce n-au spus Facultatea de Română?», a mai întrebat tataia. «Ei, el o să scrie și cărți.» «Ca Ion Creangă?» «Ca Ion Creangă.»
De altfel, prenumele meu este Petru și numele Andrei, cei doi apostoli ai Mântuitorului, pescarul de oameni.”
Mulți oameni i-au influențat în bine profesia
A amintit deja de părintele său spiritual, arhimandrit dr. Irineu Chiorbeja, starețul Mănăstirii Neamț, căruia i-a dedicat primul său volum de versuri (”Descântece de inimă rea”). Apoi, ”părinții, pe care nu i-am iubit, ci i-am adulat, cei doi frați mai mari (Ștefan și Vasile) și sora (Maria), toți trei profesori de matematică; de la Universitatea «Al.I. Cuza» din Iași, Facultatea de Filologie, academicianul Constantin Ciopraga, căruia i-am acordat un spațiu larg în inima mea și în volumul «Lecturi empatice», doamna prof. dr. Elvira Solohan și mulți alții.
O listă mai lungă pot face din numele prietenilor-scriitori Ion Machidon, Emilian Marcu, Simion Bogdănescu, Gruia Novac, Lina și Theodor Codreanu, Lila și Ion G. Pricop, Dana și Teodor Pracsiu, Mariana și Valeriu Stancu, Calistrat Costin, Ion Prăjișteanu, Dumitru Brăneanu, Gheorghe Țigău, magistratul Nicolae Mihai, Ion Timaru, Mariana și Dumitru Gabura din Chișinău, Serghei Coloșenco, Mihai Apostu și, spre bucuria inimii mele, încă mulți alții. N-aș fi ajuns ceea ce sunt astăzi fără ajutorul soției mele, fosta colegă de facultate, Livia Nasie (Andrei), care este mult mai puternică decât mine.”
”Poezia e marea mea dragoste”
Este fascinat de poezie: ”Poezia a fost și este prima mea iubire, marea mea dragoste. Am poezii frumoase și ele spun ceva, mișcă lumea, fac pietrele să plângă, cum se spune. Pe când eram copil, recitam poezia «Broasca și racul», care suna cam așa: «- Un’ te duci tu, răcușor?/ – Mă duc, broască, să mă-nsor!/ – Ia-mă, răcușor, pe mine!/ – Nu te iau, că mi-e rușine./ Tu n-ai cap de legătoare/ Și nici trup de cingătoare,/ Nici picior pentru papuc,/ La ce dracu’ să mă-ncurc?» Din păcate, poezia de astăzi alungă spectatorii și cititorii tocmai fiindcă, asemenea broaștei, n-are «cap de legătoare» și «nici trup de cingătoare». Poezia de azi (nu și cea de mâine) nu are idee, nu are ortografie, nu are simțire, nu are armonie și mulți scriu mult, dar poezie este puțină”.
”Astăzi, în România, tinerii nu au nicio șansă”
Este tulburat de imaginea României de astăzi: ”În România de astăzi, se întâmplă lucruri care pe orice om lucid îl duc la disperare și dincolo de ea. Aș prefera să rostesc câteva catrene în acest sens:
«Sunt copleșit de un amarnic gând,
Că-n țara mea ne vor robi stăpânii,
Și parc-aud pe Dante cuvântând:
– Lăsați orice speranță, voi, românii.
În lumea noastră, cum se știe,
Atât de plină de năduf,
Sunt nulități ce stau în puf
Și-artiști ce mor în sărăcie.
Constat de la o vreme cu uimire
Că face casă bună cu trufia
Și-n calea aurită spre mărire,
Ca molima s-a-ntins la noi prostia.
Se roagă mama la altar
Ca fiului să-i schimbe sorții,
Să n-ajungă parlamentar,
Să fie alături de toți hoții.
Pe toate-n viață să le știi,
Dar prost și lacom să nu fii,
Că lăcomia și prostia
Au dus de râpă România!
La noi, Corupția îndată
S-a-ntins precum malaria
Și ca Erasm aș vrea odată
Să scriu ”Antibarbaria”.
Altfel spus, România este o țară miraculoasă. Cu toate acestea, este părăsită masiv de generația tânără. Ei pleacă afară pentru a face bani. Aici nu au nicio șansă, chiar dacă ar dori să muncească. Văzând că proasta statului, botoasa fiică a ex-președintelui, în familia căruia școala românească scoate numai tâmpiți, după propriile-i spuse, tinerii fug încotro văd. La noi, pretutindeni, tronează impostura, veleitarismul, nonvaloarea și manelismul»”.
”Nu văd schimbarea la față a României”
L-am rugat să schițeze portretul moral al poporului român: ”– Asta nu-i întrebare! E teză de doctorat. În școală, am învățat că poporul român e bun, ospitalier, harnic, înțelept, milenar, daco-roman, generos, eroic, milos, creștin, și tu, profesor și etnolog, ai dovedit, prin scrierile ce-ți aparțin, mai ales prin antologiile de folclor literar, că poporul român este iubitor de frumos uman și artistic și, într-adevăr, cum spune Bardul de la Mircești, în ființa lui, curge încă apă vie. Pe de altă parte, are dreptate și savantul Nicolae Iorga, atunci când spunea străinilor, că, la români, întâi se aud cântecele pe câmp și apoi răsare soarele. Din nefericire, astăzi, se aud mai întâi blestemele la adresa clasei politice și bocetele celor nenorociți de guvernările de până acum. O țară în care ex-președintele infractor arată tinerilor cum se bea whiskey și câte cuburi de gheață se pun în pahar, o țară în care limba română este schilodită de o romgleză oribilă, este sortită pieirii.
Aparând paradigma fântânii cu două ciuturi, în timp ce una se umple, cealaltă se golește, poporul român este văzut, din afară, ca fiind invadat de hoți, bețivi, leneși, cerșetori, violatori, prostituate, delatori, lași, pomanagii, parveniți, corupți, demagogi, infractori, trădători etc. Am intrat «Pas cu Pas» în Europa civilizată, dar la noi încă nimeni nu face «primul pas». Până când nu vor trece în bugetul țării averile dobândite ilicit, țara nu se va însănătoși. Nu văd schimbarea la față a României (Emil Cioran), nici a doua schimbare la față a României (Theodor Codreanu). Deocamdată”.
”Îmi place poezia vieții și să dau viață poeziei”
Mai adaugă că a devenit poet printr-o minune. A fost schimbat pe nedrept, pe timpul comuniștilor, din funcția de director de liceu, după ce înălțase două școli și clădirea Liceului din Puiești. Având mai mult timp liber, a revăzut caietele de versuri din adolescență și studenție: ”Așa a apărut primul meu volum, «Descântece de inimă rea». Îmi place ca, atunci când nu citesc și nu scriu, să lucrez în grădină, să curăț pește, să prelucrez lemnul, făcând, de pildă, cozi de topor. Poate, de aceea, sunt la noi atâtea cozi de topor. Am trei fete, Loredana, Oana (care mă moștenește, având deja trei volume de versuri), ce locuiește în Toronto, și Elena. Am patru nepoți: Sânziana și Smaranda în Iași, Viviana și Victor în Canada. Îmi plac toți, îmi place până la lacrimi poezia vieții și să dau viață poeziei”.
Profesorul, cetățeanul și poetul Petruș Andrei a dus și duce o luptă necontenită cu greutățile vieții, extraordinară fiindu-i jertfa neîntreruptă pentru datorie, slujită de prețioase însușiri umane, pedagogice și scriitoricești. Un suflet rar, mare și nobil, care și-a coborât pe vecie inspirațiunile poetice în pagini remarcabile prin duioșie, umor, limpezime, varietate, bogăție metaforică, armonie și echilibru. (Prof. Gheorghe ȚIGĂU)
