”La CNSAS a ajuns o arhivă de «dușmani ai poporului»”

pietricica turism

Cristian Troncotă, istoric și scriitor român, fost decan al Facultății de Informații din cadrul Academiei Naționale de Informații, profesor universitar titular la Universitatea ”Lucian Blaga” din Sibiu, doctor în istorie militară la Academia de Înalte Studii Militare din București, decan al Școlii Doctorale (2008-2009), trecut în rezervă cu gradul de general de brigadă.

 Aflat la Roman, la cea de-a III-a ediție a simpozionului ”Basarabia, străvechi pământ românesc”, dedicat împlinirii a 98 de ani de la unirea Basarabiei cu România, profesorul Cristian Troncotă a lansat cea de-a doua ediție a volumului său ”Duplicitarii”. Domnia sa a avut amabilitatea să ne acorde un interviu în exclusivitate.

cristian troncota (3)– Domnule profesor, e încă fierbinte subiectul deciziei Curții Constituționale versus interceptările SRI. Într-un interviu ceva mai vechi, ați afirmat că serviciile secrete lucrează ”la limita legii”. Vă rog să comentați, ținând cont și de numeroasele cazuri în care se reclamă ”procesarea” interceptărilor.

  • Efectiv nu ai voie să prelucrezi înregistrările, dar ai voie să selectezi ceea ce susții tu că este elocvent ca probe. Dar și aceste probe trebuie concretizate, susținute cu alte probe, declarații de martor și toate celelalte. Mă rog… Curtea Constituțională trebuia să facă de mai mult timp o astfel de sesizare, încă de la început, că în Codul de procedură Penală există ”portițe”, care duc la nerespectarea legii și la nerespectarea drepturilor omului. Mai trebuia ca și SRI să intre – în sfârșit! – pe o cale strict profesională. Și să se ocupe strict de problemele de Securitate națională. Fac o paranteză: fosta lege a siguranței naționale, legea 52, a devenit peste noapte, printr-o hotărâre de guvern, legea securității naționale. Nu s-a vrut să se mai opereze cu termenul de siguranță națională, pe care aliații noștri nu îl înțelegeau, noi introducându-l în anii ’90, dintr-o pudibonderie de genul ”să nu zicem în lege de securitate națională că o să creadă lumea c-am reînființat securitatea”… Eu cred că se va elabora o nouă lege a securității naționale, în care să fie definită securitatea după doctrinele moderne ale aliaților noștri și chiar și după interesele noastre. Revenind, SRI nu are ce căuta în dosarele DNA-ului. El se poate implica în dosarele DIICOT, acolo unde vorbim de crimă organizată și de terorism. Deci, SRI să vadă de terorism, de spionaj… Păi, spionii, de regulă, nu se prind sau, dacă se prind, nu sunt aduși în fața publicului.

Cu un spion dovedit, se pot face foarte multe lucruri în interes national, dacă ții secret și lucrezi profesionist. Poți ”să-l întorci”, poți să-l utilizezi ca agent de influență, poți să faci schimb, dacă ai și tu agenți căzuți… Ei, lucrurile acestea nu ies la suprafață, le constatăm noi, istoricii, după 50-60 de ani… dacă se spun și atunci…

De aceea am spus că profesionalismul unui serviciu de informații este la limita legii, pentru că el se ocupă de lucruri foarte delicate, pentru că – pentru a descoperi un spion – trebuie să folosești mijloace mai bune decât ale lui, iar ale lui evident încalcă legea.

– Dumneavoastră susțineți de obicei, în vreo dispută privind eventualele abuzuri ale lucrătorilor unui serviciu secret, că ofițerul îndeplinește doar un ordin, chiar dacă încalcă, de exemplu, drepturile omului? Ordinul este ordin, dar decizia care l-a generat este politică, fiindcă un serviciu secret se subordonează factorului de decizie politic…

  • Da, eu susțin că lucrătorului operativ nu i se poate imputa că-l înregistrează pe cutare sau pe cutare, ci decidentului politic care a dat dispoziția i se poate reține în culpă abuzul. Și nici măcar decidentului politic, dacă acesta nu a utilizat înregistrările respective contra adversarului său politic. Dar dacă președintele sau primul ministru, cei care conduc serviciile de informații, pun să înregistreze pe cineva și nu utilizează acele înregistrări, pentru a păta imaginea publică a adversarilor politici, nu se încalcă nicio lege. Legea este încălcată când aceste înregistrări, care au clar o țintă politică, ajung în spațiul public.

cristian troncota (5)– În opinia dumneavoastră, există un control, un real control civil al activității serviciilor?

  • Vă spun opinia mea și ea nu angajează nicio instituție. Prin anii ’80 în Statele Unite ale Americii, s-a pus foarte serios problema controlului serviciilor. Fusese, între timp, și scandalul uriaș ”Watergate”… După 1990, acest principiu a fost preluat și de statele care au aparținut Tratatului de la Varșovia,  dar și de structurile de informații occidentale, care, nici ele, nu prea aveau control. Vă dau doar un exemplu, britanicii… Păi, britanicii, până în anii ’90, nu au recunoscut niciodată că au servicii secrete! De ce? Pentru că exista o lege (există și astăzi, nu a fost abrogată) care îți interzice să vorbești – chiar și ție, ministru sau prim-ministru – despre activitatea serviciilor secrete. Abia prin ’90-’94 au făcut niște legi, foarte sumare și acelea, despre organizarea și funcționarea serviciilor lor secrete. Deci, problema controlului serviciilor este relativ nouă, iar noi, istoricii, denumim asta drept o caracteristică a postmodernismului în intelligence… La noi, controlul serviciilor s-a pus ca o condiție a aquis-ului comunitar, de accedere în NATO și în Uniunea Europeană și am făcut comisiile de control parlamentare… Nefiind specializați în intelligence, parlamentarii respectivi au trebuit să învețe; au venit la noi, la Academia Națională de Informații și i-am școlit. Dar, în zece ani, câți au trecut de la introducerea acestui control, controlul arată cât au putut acumula și ei,  membrii acestor comisii… Și-apoi, parlamentarii se schimbă din patru în patru ani și vin alți oameni, care și ei, la rândul lor, trebuie să învețe. Deci, e foarte greu să ai niște specialiști în intelligence postmodern care să controleze niște alți profesioniști. Și, de fapt, lucrurile stau cam așa: profesioniștii din servicii spun ”voi cereți-ne ce să vă punem la dispoziție și noi vă punem”… Da, dar trebuie să știi ce să ceri, asta e. Eu am discutat și cu specialiști în intelligence din SUA, din Anglia, din Franța… A propos, să știți că francezii și-au făcut Academie de informații după modelul nostru. Da, au fost la noi, au vizitat, le-a plăcut foarte mult, le-am pus la dispoziție toată curricula universitară și au preluat tot. Sigur, ei au profesori mai buni și mai experimentați…Și, ca să revin, a reieșit că, pentru un control al serviciilor adevărat, ar trebui ca acei oameni din comisiile de control să fie aleși în mod direct, unul din criterii fiind acela al absolvirii unor cursuri de intelligence. Eu am acum doctoranzi care, dacă vor ajunge – peste zece ani – să-i controleze pe cei din servicii, abia atunci am putea spune că avem un control real al serviciilor secrete.

Domnule profesor, se spune că în arhivele serviciilor secrete, mai ales pentru perioadele anterioare anului 1990, este haos, dar și lipsuri importante. De pildă, arhiva fostului SSI (Serviciul Special de Informații) din timpul războiului sau a fostului Birou 2 (serviciul de informații și contrainformații militare)…

  •  Da, din păcate documentele SSI, documentele fostei Direcții generale a Poliției de siguranță, documentele Biroului 2 de la Marele Stat Major, documentele Serviciului de informații al Jandarmeriei nu au fost microfilmate, ele au făcut parte dintr-un anumit fond documentar. Securitatea, în anii ’50, când a început să-și facă propria arhivă, s-a întâmplat practic o nenorocire arhivistică, au stricat unitățile arhivistice. Ce-au făcut ei? Au luat dosarele SSI, Biroului 2, Jandarmeriei ș.a.m.d., și au căutat persoane: ăsta e legionar, ăsta e liberal, ăsta e țărănist… ce nu era comunist era ”dușman al poporului”. Au dat dosarele la investigat: caută-l, vezi unde e, ridică-l, du-l în lagăr… Și astfel, descompletând arhivele existente, au creat o altă arhivă, de ”dușmani ai poporului” și această arhivă a ajuns la CNSAS!

Dosarele cazurilor de contraspionaj, lucrate bine, nu au ajuns la CNSAS. Dosarele cazurilor de teroriști reținuți ori declarați persona nongrata nu au ajuns la CNSAS. Arhiva unității 0110, secția anti-KGB, are la CNSAS doar o mică parte și aceea de corespondență. Dosarele grele, ale oamenilor din armată, Securitate, partid, miliție, care cooperau cu agenții KGB, GRU, acelea nu au ajuns la CNSAS. Eu am spus odată, și mi-am cerut scuze, la CNSAS au ajuns gunoaiele…

Nici acum, deși s-a început într-un fel, SIE nu trimite la CNSAS decât niște dosare din care rezultă cifre de afaceri, dar nimic altceva. Păi, de la ”Dunărea”, care era unitate conspirată, de la marile unități care lucrau sub acoperire și care erau înțesate de ofițeri ai securității externe (DIE) nu au ajuns dosare la CNSAS…

– Și tot ce ați înșirat dumneavoastră… Unde se află, efectiv, acele documente?

  • Ele se păstrează la unitățile care fac parte din structurile actualei Comunități de Informații. Nu au ajuns acolo unde ar putea fi consultate, dar sunt în siguranță, mare parte sunt microfilmate și, în afară de fondurile microfilmate operative, au și fonduri de rezervă pentru cazuri de necesitate. Știu că vă gândiți dacă nu ar putea cineva să scoată și să utilizeze… în scop mârșav documente de acolo… Nu, nici pomeneală! E un sistem impenetrabil și cu totul special.

Și să vă spun ironia sorții: dacă, pe vremuri, rețeaua Caraman a reușit să scoată documente ultrasecrete din arhiva NATO, acum americanii au ajuns să-și țină datele lor secrete în România!

Deținem, de asemenea, date secrete NATO, care se păstrează în sisteme de evidență cu sisteme speciale de Securitate.

– Cum se vede, de pe poziția unui om de intelligence, actuala migrație din Europa?

  • După părerea mea, se face o mare greșeală și poate că se face intenționat…  Încă din anii ’50, prin tratatele din care țările occidentale au făcut parte, aceste țări primesc două categorii de refugiați: refugiați politici și refugiați din zone calamitate de război. Dacă acest sistem a funcționat atâția ani, ar fi caraghios la ora actuală, având sisteme ultramoderne de  securitate, să vii să spui ”nu vă mai primesc”. Actualii refugiați sunt îndreptățiți să ajungă în Europa și știți de ce? Fiindcă occidentalii, împreună cu americanii, sunt cei care au provocat aceste valuri de emigranți. Ne place, nu ne place, adevărul acesta este: politicile promovate de americani și de occidentali în Orientul Mijlociu și în Africa au provocat această stare de lucruri. În al doilea rând, să vorbim despre ”utilitatea” acestor emigranți. Germania se plânge de ani de zile că scade demografic, că are o populație îmbătrânită, că nu are forță de muncă tânără. Iar acești arabi găsesc acolo toate oportunitățile să trăiască civilizat și chiar să prospere. Asta înseamnă că există toate atuurile ca nu ei să facă terorism, ci mai degrabă să sprijine lupta împotriva terorismului. Deci, nu emigranții aduc terorismul, terorismul e adus de politica de amestec în treburile interne ale unor țări.

Dan AILINCĂI

* Tentativă de asasinat asupra lui Ceaușescu

În toamna anului 1983, s-a prevenit și prima, probabil și singura, tentativă de asasinat aupra lui Nicolae Ceaușescu. Grupul, constituit încă din 1981, era format dintr-un nucleu de intelectuali, profesori universitari din București, legați într-un fel s-au altul de Cluj: Tudor Bugnariu, primul primar al Clujului după 23 august 1944, fost decan al Facultății de Filosofie din Cluj, apoi profesor și adjunct al ministrului Învățământului; Mircea Stoica, șeful catedrei de Drept de la Academia de Științe Economice București, care predase și la Cluj (decedat ulterior, în urma unei căderi de la etaj, consemnată ca sinucidere); Simion Pop, fost decan la Facultatea de Drept din Cluj. Toți aceștia considerau că „suprimarea lui Ceaușescu era singura soluție de salvare”. Grupului i s-a alăturat apoi clujeanul Raul Volcinschi, fost deținut politic, Viorel Rovențu, Petre Năstase și Nicolae Stanciu, ultimii trei de profesie șoferi.

În noaptea de 8 spre 9 septembrie 1983, cei trei tineri – Rovențu, Năstase și Stanciu – au trecut la acțiune: au spart un post de Miliție mai izolat, din satul Osica de Sus, județul Olt. Au furat două pistoale mitralieră AKM cu pat rabatabil, 500 de cartușe și 8 încărcătoare. Conspiratorii aflaseră că, în ziua de 17 septembrie 1983, Ceaușescu urma să viziteze CAP-ul din comuna Gostinu, județul Giurgiu. Nicolae Stanciu, fiind localnic, cunoștea foarte bine zona, fapt pentru care au stabilit rapid locul ideal pentru atentat: o curbă de 90 de grade, între Braniștea și Gostinu. Drumul fiind în pantă, coloana oficială era obligată să reducă viteza până la 30-40 km pe oră. Mai mult, pe o distanță de 100-200 de metri, era o ridicătură de pământ, înaltă de un metru și jumătate, care ar fi permis atentatorilor să domine dispozitivul de gardă al președintelui. Spre disperarea atentatorilor, evenimentul nu s-a mai putut produce, întrucât, alertată de dispariția armelor din Osica, conducerea Securității l-a sfătuit pe Ceaușescu să-și amâne vizita.

În zilele următoare, până la 24 septembrie 1983, cei trei atentatori au fost prinși, după o urmărire ca în filme, în care grupul operativ de intervenție al USLA a folosit mașinile blindate și elicopterele.

Prin sentința nr. 63, în dosarul 391/1983, a Tribunalului Militar Teritorial București, Viorel Rovențu a fost condamnat la moarte. Petre Năstase și Stanciu au primit 20 de ani închisoare pentru „furt calificat, tâlhărie și nerespectarea regimului armelor și muniției”. După un an, pedeapsa lui Rovențu a fost comutată la 25 de ani temniță grea, iar patru ani mai târziu, în 1988, Decretul nr. 11 i-a redus cinci ani din pedeapsă.

Interesant că, la anchetă, nici unul din cei trei atentatori nu a făcut referire la intenția de a-l asasina pe președinte și nici despre cei care s-au aflat în spatele lor, respectiv grupul de profesori universitari și legătura lor cu Raul Volcinschi „creierul tentativei de atentat”. Acesta din urmă, absolvent a două facultăți – Academia de Înalte Studii Industriale și Comerciale și Dreptul, la București – era cunoscut „cu antecedente”. Între anii 1957-1964 fusese deținut politic, fiind cunoscută faimoasa sa tentativă de evadare din arestul Securității din Cluj, în mai 1957. În confesiunile făcute publice, Raul Volcinschi a menționat despre „înțelegerea” potrivit căreia „dacă vor fi prinși, atentatorii să spună că intenționau să spargă o agenție CEC”, și că făcuseră chiar un jurământ în acest sens. Oricum, atentatorii nu i-au deconspirat pe bucureșteni, dar nici structurile informative specializate ale Securității nu au reușit să stabilească vreo legătură. Dosarul de urmărire informativă instrumentat pentru acest caz conține o sumedenie de banalități – rude și prieteni verificați la sânge -, dar nimic despre atentat. Nu excludem nici posibilitatea ca dosarul să fi fost „aranjat” înainte de a fi clasat în arhivă, având în vedere că un ordin al lui Tudor Postelnicu interzicea ca în dosarele de securitate să apară numele secretarului general al partidului ori a membrilor familiei sale. (Pentru a pune în practică un astfel de ordin, unii ofițeri nici nu se mai sinchiseau să rescrie documentele, ci pur și simplu acopereau cu cerneală ori tuș, numele „iubitului conducător”, iar alții, și mai „inventivi”, îl decupau cu lama. Sunt multe dosare în Arhiva fostei Securități ce stau mărturie despre o asemenea practică. Munca fiind normată, probabil că nu mai aveau timp pentru astfel de „mărunțișuri”. Cu timpul se obișnuiseră, așa încât, pentru a nu avea probleme la clasarea dosarelor în Arhivă, injuriile la adresa familiei prezidențiale ori a regimului au fost înlocuite cu o propoziție standard: „manifestări dușmănoase datorate unor nemulțumiri personale”.)

Cristian Troncotă, Duplicitarii, Ed. Elion, 2003

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.