Profesorul Alexandru Kramer este binecunosut în Roman ca dascăl de mare valoare. I-au trecut pe sub priviri și pe sub îndrumarea extrem de profesională zeci de promoții de elevi. Și în fiecare promoție a avut câțiva elevi care au prins drag de limba română sau care au prins gustul cititului ori care și-au descoperit talente literare datorită profesorului Kramer.
Mai puțini îl cunosc în calitate de colecționar. Pasiunea l-a prins în urmă cu o jumătate de secol și nu i-a mai dat drumul. Are, în prezent, câteva mii de piese în colecțiile sale, toate valoroase, toate speciale.
Profesorul Kramer își amintește cu mare plăcere de prima piesă achiziționată, cea care a dezlănțuit pasiunea: ”Eram în clasa aXI-a și, pe vremea aceea, toți foștii, cum li se spunea celor care activaseră în vreun fel în structurile statului de dinainte de comunism, erau dacă nu închiși ori pe la Canalul Dunăre-Marea Neagră, atunci măcar marginalizați și pauperizați. Era și cazul vecinului nostru, colonelul Tebinca, fost ofițer în armata regală, care se distinsese încă din luptele din primul război mondial. O ducea foarte greu și nu arareori era nevoit să mai vândă ceva de prin casă, pentru a-și putea procura medicamente și hrană. Într-o zi, m-a abordat, spunându-mi că ar vrea să-și vândă sabia de ofițer. M-a captivat ideea de a avea o sabie din oțel de Toledo și l-am convins pe tata să-mi subvenționeze investiția. Este prima mea achiziție și obiectul care stă la originea colecțiilor mele”.
Practic, de acolo a pornit totul; era cumva predestinat să se întâmple așa, trebuia doar ”scânteia”… Pe parcursul anilor, ori de câte ori a avut ocazia, profesorul Alexandru Kramer a adunat alte și alte piese colecției sale. Și, dacă până în 1990, aria căutărilor de obiecte rare ori unicate sau fie măcar valoroase se limitase în general la România, după revoluție, călătoriile în străinătate i-au permis domnului Kramer extinderea cercetărilor.
”Când am găsit obiecte care mi-au atras atenția în vreun fel, prin aspect, prin formă, ca idee originală, ca tehnică de realizare, în fine… le-am luat. Multe din ele sunt de la «ruginoasa»; așa numesc eu târgurile acestea de tip talcioc, pe care le întâlnești în mai toate orașele: la Roman, dar și la Bacău, la Iași, la Piatra Neamț, unde poți găsi obiecte de care te miri cum de-ai dat peste ele, obiecte despre care, de foarte multe ori, cei ce le vând nu știu mai nimic; cu atât mai puțin cât valorează… Iar, în cazuri mai rare, când vânzătorii știu exact ce oferă, este evident că ei sunt siliți de împrejurări să le înstrăineze”.
Cu ceva timp în urmă, profesorul Kramer a împrumutat administratorilor Castelului de la Miclăușeni obiecte de panoplie, pentru a fi expuse în sala armelor, cu ocazia manifestărilor organizate acolo. În zilele manifestării, profesorul a expus, în nume personal, câte ceva din colecția sa, prilej cu care a constatat că există mult mai mulți amatori de astfel de obiecte de cât credea dânsul. Dacă, până atunci, îmbogățirea colecției era singur scop, un scop în sine, domnul profesor descoperea, cu acel prilej, potențialul ”pieței de antique”, fiindcă multe dintre exponatele sale au fost achiziționate de amatori de artă sau de obiecte rare. De aici, se deschide o dilemă a existenței colecționarului: a valorifica sau a păstra?
Sigur, dacă, inițial, achizițiile s-au făcut numai și numai dintr-o nevoie intrinsecă, dintr-un impuls lăuntric, din dorința de nestăpânită de a poseda și acest obiect, și celălalt, și altul, și încă altul, după o vreme, piesele înmulțindu-se, unele având chiar ”dubluri” sau ”tripluri”, apărând și cererea din partea unor amatori, sigur că logic este să vinzi, să valorifici. Da, numai că, de regulă, un colecționar este pasionat de colecția lui, iar unde există pasiune logica nu prea mai are loc. Așa se face că sunt în colecție elemente pe care colecționarul nu poate să le valorifice, să le înstrăineze; nu poate efectiv, oricât ar vrea. Există un ”ceva” interior, care nu-l lasă. ”Sunt obiecte de care te atașezi în asemenea mod, încât nu concepi că ai putea să rămâi fără ele în vreun fel sau altul, indiferent de conjuctură…”
* ”Mai întâi de toate, colecționarul are nevoie de fler”
Alexandru Kramer, spre deosebire de alți colecționari, ia tot ce îi place, indiferent de material, epocă, stil. Are o cerință mai întâi de toate, înainte de valoarea estetică, de valoarea istorică: obiectul să fie handmade. Ori, dacă e cumva uzinat, să fi fost o serie foarte mică. La el, pasiunea pentru tablouri se îmbină cu pasiunea pentru arta lemnului, cu cea pentru arta africană ori pentru art nouveau în metal.
Dar, înainte de a avea o cultură generală apreciabilă, noțiuni temeinice de istoria artei, de istorie, de etnografie și câte altele, mai întâi de toate, deci, colecționarul are nevoie de fler. El trebuie să simtă obiectul, să-l vadă, chiar sub un morman de vechituri, chiar ruginit, murdar, deformat ori deteriorat. El, colecționarul, nu se poate baza numai pe informații luate de pe net, referințe date de unii sau de alții ori pe ce spune cel care oferă obiectul. El trebuie ”să aibă nas”, întocmai ca un detectiv care caută arma crimei…
”Prin «ruginoasa», mă intersectam adesea de persoane cunoscute, interesate și ele de tot felul de obiecte. Într-o vreme, erau și niște colegi de cancelarie… Sigur, fiecare mergea la târg cu mașina proprie, într-o explorare individuală. Ei, nu de puține ori, întâlnindu-ne în cancelarie după vreo «incursiune», le arătam ce găsisem. Reacția lor era una de stupefacție: «Dar unde le-ai găsit tu, că noi am trecut de mai multe ori pe acolo și eram mai multe perechi de ochi și nu le-am văzut?» Iar eu le spuneam adevărul: «Nici eu nu le-am văzut, dar le-am simțit că sunt acolo…»”.
Este pasionat de arta africană. Are papirusuri – unele egiptene, altele din Siracuza ori Franța -, o colecție bogată de podoabe din fildeș, mai multe sculpturi în fildeș din Kenya, multe obiecte de artă sculptate în lemn de tek, în mahon și abanos, sculpturi traforate – sculpturi reprezentând animale, de obicei, care conțin în interior alte animale, mai mici, lucrările fiind executate ”dintr-o singură bucată și nu asamblate – în pietre semiprețioase, măști africane din mai multe zone ale continentului, lucrări de artă lucrate din piele.
A călătorit mult, și înainte de 1990, dar mai ales după. Înainte, mergea cu ONT-ul (Oficiul Național de Turism, pentru cine nu știe) sau cu mașina, prin ACR (Automobil Club România). Cu mașina a renunțat destul de repede, și-a dat seama că acela care conduce nu vede mai nimic din peisaje și devine cumva ”robul” mașinii… ”Și e și mai scump. Vă dau un exemplu: când am făcut turul țărilor scandinave, am avut șapte traversări cu feribotul, într-una am și dormit o noapte pe un feribot. Păi, m-ar fi costat enorm să fi fost cu mașina doar urcarea pe feribot, nu mai spun de noaptea aceea, când se plătea la oră staționată, ca să nu mai spun de taxe, de benzină… Nu, mulțumesc! Am găsit o firmă de turism la București, care dovedește seriozitate și competență și, de ani de zile, numai prin acea firmă călătoresc. Și să vă dau iarăși un exemplu: la un moment dat, într-o călătorie în China, aveam 4 ghizi! Aveam ghidul român cu care plecasem din București, aveam ghidul chinez care ne preluase de la Shanghai, apoi mai erau ghidul local și ghidul obiectivului… Și, dacă tot vorbim de China, acolo am văzut un lucru foarte interesant. Am avut două deplasări cu trenul, pe distanțe foarte mari, pe care le parcurgeam noaptea. Într-o dimineață, când m-am uitat pe geam, am văzut, de-a lungul căii ferate, grămezi de pietre, și mai mari, și mai mici, și, lângă ele, chinezi cu ciocane, cu baroase, spărgeau manual pietrele acelea. Pe când până și cei care strângeau chiștoacele de pe trotuare se deplasau cu niște scutere electrice! Am întrebat ghidul chinez de ce sparg oamenii aceia piatră manual. Răspunsul a fost halucinant: «Cum altfel am putea să le asigurăm echivalentul în yuani a unui dolar pe zi pentru trai?» Și în China, mai mult ca în altă parte, se vede diferența între miliardari și cei care trăiesc cu un dolar pe zi”.
Vorbind despre hobby-ul său, Alexandru Kramer nu-l denumește nici pasiune, nici microb, nici boală… îi spune ”dambla”. Când se întâlnesc mai mulți colecționari pe la vreun târg, Sandu Kramer zice ”Am venit să ne facem damblaua…”
Pe măsură ce trec anii, piesele colecțiilor sale se înmulțesc la număr și, cum băieții nu par atinși de ”dambla” – mai degrabă nora este cea care remarcă vreo nouă achiziție a profesorului -, Alexandru se gândește că tot ce a adunat el într-o viață o să aibă aceeași destinație pe care au avut-o câteva sute de cărți din biblioteca familiei: biblioteca liceului. O donație apreciabilă și ca volum, dar mai ales ca valoare.
Dan AILINCĂI
Parteneri
Mesagerul Bacău Video/Acte de vandalism în noile autobuze electrice din Bacău. Primarul Viziteu anunță amenzi drastice: „Nesimțirea se va plăti scump!” 
ZCH Început victorios pentru România la Campionatele Mondiale de Canotaj 
NewsEdge Prințul Harry revine în Marea Britanie. Întoarcerea sa pune familia regală în fața unei noi dileme 
BusinessEdge Visual Fan dezvoltă o platformă proprie pentru gestionarea sistemelor de stocare. Allview Certus este deja utilizată în proiecte BESS 
