Tradiții românești – Sfinții Mucenici Foca

În tradiția populară românească, se spunea că ziua Sfântului Foca era o sărbătoare atât de mare, încât ardeau pietrele din apă și o țineau până și turcii. Se obișnuia să se lucreze numai până la prânz, iar cei care nu respectau această zi erau pedepsiți să se ardă pe trup, să se îmbolnăvească de friguri sau să le fie trăsnite vitele.

Cu acest prilej, nu era bine să se dea foc din casă, să se facă pâine în cuptor, să se toarcă ori să se scalde oamenii în râuri.

* Sărbătoarea lui Foca

sf-mc-focaSfinții Mucenici Foca, prăznuiți pe 22 septembrie, sunt, poate, cei mai temuți dintre sfinți dat fiind faptul că sunt considerați în popor patronii focului.

Primul, Sfântul Mucenic Foca, făcătorul de minuni, a fost fiul lui Pamfil și al Mariei, din cetatea Sinope, situată pe malul Mării Negre. Acest Sfânt Foca a trăit în primul veac după Hristos, iar din fragedă pruncie făcea minuni mari cu Darul Sfântului Duh. Și a viețuit făcând minuni până la sfârșitul vieții sale.

Dumnezeu i-a arătat și sfârșitul muceniciei Sfântului Foca, trimițând un porumbel, care a șezut pe capul lui și i-a pus cununa luminoasă. Numele acestui sfânt este asociat în tradiția populară cu focul devastator pe care-l poate trimite. De aceea, nu se lucrează în această zi, oamenii temându-se de incendii, de pârjolul ogoarelor.

Sfântul Foca grădinarul, cel de-al doilea cu acest nume prăznuit în această zi, era de loc din Sinope, cetate veche și vestită lângă Marea Neagră. El a trăit în veacurile III-IV d.H., viețuind peste 100 de ani. Cunoștea și îi plăcea grădinăria, la care ostenea și lucra zi de zi.

Tradiția ne spune că, atunci când au venit prigonitorii, Sf. Foca i-a primit în casa sa, i-a ospătat, el cunoscând cu ajutorul Harului cine sunt și de ce au venit la el. A doua zi, Sfântul Foca avea pregătit mormântul și le-a spus ostașilor să facă ce au de făcut. Acestora li s-a făcut milă de bătrân și au refuzat să-l chinuie, dar, la insistențele sfântului, i-au  tăiat capul.

* Sfântul Foca grădinarul, ocrotitorul marinarilor

protectorul-marinarilorCei care străbăteau mările aveau obicei a-l chema în ajutor pe sfântul Foca, pentru că, de multe ori, li se arăta lor aievea: uneori, noaptea, întâmplându-se să fie învăluire, îl deștepta pe cârmaciul dormind lângă cârmă, alteori se vedea că întinde singur pânzele, iară alteori se arăta stând pe partea dinainte a corăbiei și socotind trecerea mării ori se vedea umblând pe mare.

Numele Sfântului Foca era pomenit în rugăciuni din multe corăbii care pluteau pe Marea Neagră, pe Marea Adrianopolului și pe ocean. Și cântecele acelea, pe care obișnuiesc corăbierii a le cânta, le prefăcuseră ei în cântări de laudă sfântului Foca, așa încât, în tot ceasul, numele lui era în gurile oamenilor ce umblau pe mare în corăbii și făceau lucrări pe ape, și în odihna lor aveau pe sfântul Foca, cel ce era acolo mereu.

Marinarii de altădată aveau o rânduială ca aceasta: când ședeau la masă sau la vreun ospăț, deosebeau o parte din bucate și din băutură Sfântului Foca. Dar, de vreme ce nu putea să fie una ca aceea, adică să șadă cu dânșii sfântul la masă, să mănânce și să bea, fiind fără de trup și nevăzut, și nu-i trebuia hrană sau băutură, unul dintre dânșii cumpăra acea parte de hrană a sfântului Foca, iar prețul se punea într-un sipet anume. Și aceasta o făceau în toate zilele: o parte din masa lor o hărăzeau sfântului și, unul după altul, cumpărând acea parte, astăzi unul, mâine altul, începând de la cel dintâi, până la cel din urmă, partea aceea o cumpărau și adunau prețul ei.

Iar când soseau la un mal undeva, prețul acela, ce se aduna din părțile cele vândute ale sfântului Foca, îl împărțeau săracilor, neputincioșilor, sărmanilor și străinilor.

* Legende și tradiții ale mării

Poveștile din bătrâni spun că Soarele, după asfințit, își află odihna într-o luntre, cu care plutește pe mare, iar când ajunge la răsărit, urcă din nou pe cer. Și mai spun că Soarele se scaldă noaptea în apa mării, pentru a se

spăla de toate relele văzute peste zi, apoi merge la mama lui, ca să-i dea haine primenite, să strălucească a doua zi de curățenie și frumusețe.

Marea înseamnă și necunoscut, taină, întuneric, mormânt al corăbiilor scufundate. Se credea că pe mare pleacă sufletul morților, iar adâncul ei e sălașul unor entități monstruoase și malefice, care dau cârcei înotătorilor, găuresc bărcile și scufundă vapoarele.

Se mai crede că ”diavolul ăl mare” stă legat pe fundul mării și că toată ziua își roade lanțurile, ca să poată umbla liber pe pământ. Fierarii, făurarii, știu asta și în fiecare duminică – așa cum au primit învățătură de la moșii lor – ”bat o dată degeaba cu ciocanul pe ilău și atunci lanțurile diavolului se fac la loc”.

Tot pe fundul mării, se află niște făpturi uimitoare, cu corpul jumătate de femeie și jumătate de pește, care doar sâmbăta, când marea se odihnește, ies din apă și cântă neînchipuit de frumos. Li se spune ”faraoni” și se crede că știu toate poveștile și cântecele câte sunt în lume.

Oamenilor plăcuți lui Dumnezeu le e îngăduit să asculte cântecele lor, să le învețe și să le ducă mai departe. Alții cred că, dimpotrivă, cântecul faraonilor nu e bun: adoarme marinarii și scufundă corăbiile.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *