Duța Rotariu - Viața în pași de dans popular

”Eu sunt moldoveancă

Și-s fată cu noroc,

Am ieșit la horă

Și-acum știu să joc” (o strofă cântată pe o horă moldovenească)

Într-o toamnă din alt veac, Duța, pe numele ei întreg Virginia Rotariu, din satul Davideni, comuna Țibucani, s-a hotărât să scrie o carte despre viața ei. Așa cum a fost, cu bune și cu rele. N-a descurajat-o că semenii noștri, de ceva vreme, citesc din ce în ce mai puțin. Proiectul a devenit realitate, a apărut cartea. Se numește ”Prin Europa cu folclorul”, Editura Nona, 2016 și are 298 de pagini. Volumul e structurat pe trei capitole și e plăcut de citit.

* Davideni, satul copilăriei

Autoarea cărții este o molodoveancă get-beget, o femeie de ispravă, harnică, cinstită, infestată zdravăn cu microbul dansului popular.

Ghițișor și Elena Bortescu, părinții viitoarei dansatoare, au fost oameni gospodari, iubitori de pământ. Au arat și semănat în fiecare an 15 hectare de pământ, au îngrijit două hectare de pădure cu boii și caii din dotare. Aveau pluguri, grape, semănători, batoze. Pe-atunci ,românii nu mergeau la căpșuni în Spania, scormoneau cu hărnicie pământul mioritic, îl munceau cu religiozitate. N-o cain pe Duța, în familia țăranului Bortescu toți munceau. Și cel mic, și cel matur, și cel împovărat de ani. Capul familiei, tata, era pildă. A ridicat în sat 10 fântâni și 5 troițe, era exemplu de gospodar. Aia mică, băiețoasă, declara mândră: ”În copilărie, m-am spetit muncind la toate cele”. Mama Duței a născut 14 copii, boteza și cununa pe oricine.

Satul Davideni, de pe apa Moldovei mustea de muncă și credință. Zbaterea aceasta permanentă făcea parte din viață. În cartea ”Prin Europa cu folclorul”, se află interesante informații despre școala românească din societatea socialistă multilateral dezvoltată. Se află oamenii școlii, îndrăgiți de elevi (cazul învățătoarei Elena Cotfas), dar și profesorii antipatici (ex-directorul școlii, care urmărea ce copii merg la Înviere). Cu același prilej, aflăm cum, iarna, autoarea împreună cu cea mai bună amică și vecină, Monica Tofan, se dădeau pe derdeluș, pe dealul mătușei Ilinca. Iar cea mai mare bucurie a școlarilor era când ningea și viscolea tare și, bineînțeles, stăteau acasă, după sobă. Cum a mâncat turte coapte pe plită, umplute cu magiun, și cum mergea cu vitele la păscut duminica, pe suhat, vă spun cu altă ocazie.

* Viața în pas de dans

La 18 ani, în ’70, băiețoasa Duța s-a angajat la UFS Săvinești (Uzina de Fire Sintatice), care, mai târziu, va deveni Combinatul de Fire Sintetice (CFS). A locuit în Căminul Tineretului, din colonia Săvinești, ridicată special pentru chimiști. De fapt, în colonia Săvinești, la acea vreme, se făceau de toate: școală, cămin pentru copii, grădiniță, cinematograf (”Arta” – condus de tov. Ifrim), club muncitoresc, vile, barăci și celebra crâșmă ”Zorile noi”. Într-una din zile, un instructor de dansuri, Constantin Dragomir, a vizitat-o pe eroina noastră la locul de muncă, lângă mașina de dublat firele sintetice. A pus-o să facă ”așa și-așa” și a decretat-o ”dansatoare”, membră în Ansamblul folcloric ”Firicelul” CFS, devenit, din ’74, ”Doina Bistriței”. Au început turneele, în țară și străinătate, cu medalii, trofee și distincții. ”Artiștii” din ansamblu munceau 6 ore pe zi și făceau repetiții ”la sânge”.

Din ’70 până în ’95, ”condeiera” noastră de astăzi a bătut cu sârg cele mai importante scene din țară și de peste hotare. Cine vrea să descifreze mesajul dansului popular trebuie să posede o educație estetică. Mai pe șleau, consumatorul de artă trebuie să învețe să fie spectator. Prin fluierături sau părăsirea sălii, cum fac galeriile de la fotbal, nu se rezolvă nimic, mai mult se constată în cultura celor implicați.

Cum dansul popular e fantastic de frumos, dar și cumplit de greu de pătruns, dansatoarea noastră de la CFS Săvinești a privit lucrurile cu seriozitate de la început. L-a avut ca partener la joc pe Nae Rotariu, viitorul soț, vestit în felul său. Cuplul lor a devenit celebru și așa a rămas până când moartea i-a despărțit. Primul turneu ”afară” s-a consumat în ’71, în Cehoslovacia. Cum România lui Ceaușescu n-a participat la agresiunea sovieticilor din vara lui ’68 împotriva cehilor, românii veniți la Praga au fost primiți ca adevărați frați. Părerea dansatorilor români? Comunismul de la cehoslovaci a fost altfel, fără dictatură. De aceea, revoluția de lei ei a fost ”de catifea”.

Turneele dănțăușilor, de la Ansamblul Folcloric ”Firicelul” CFS Săvinești, în cele străinătăți, au fost adevărate sărbători pline de surprize și peripeții, unele plăcute, altele negustate. Vocabula ”dănțăuși” e folosită de maramureșeni și înseamnă oameni care se zghihuie mult. S-a dansat românește, vârtos și apăsat în fosta Iugoslavie, Italia, Austria, Finlanda, Turcia, Franța, Grecia, Belgia, și… și…

Dansatorii nemțeni s-au deplasat spre festivalurile internaționale cu trenul, la clasa a II-a, cu autocarul și cu ”ia-mă nene!”. Mâncarea au avut-o de la cantina partidului, conserve și triunghiuri de brânză, care nu se găseau în comerțul socialist. Deci, artiștii dansatori erau privilegiați. Diurna era mică și se plătea cu întârziere. Ajungea pentru un suc, o înghețată și o vedere trimisă acasă. Să crape vecinii de ciudă. Dacă dorea să-ți cumperi blugi Levi Strauss, din Italia, trebuia să împrumuți de la mulți colegi. Pentru a supraviețui economiei de piață din capitalism, dansatorii de hore și sârbe mai făceau șmecherii. Unele reușeau, altele nu. Trebuia să cunoști bine piața cu care veneai în contact. De pildă, doamnele mai în vârstă din societatea capitalistă solicitau dansatorilor și instrumentiștilor din ansamblu, cremă sau pastile Gerovital, născocite științific de dr. Ana Aslan pentru combaterea… știți dumneavoastră cui. Au găsit la vocaliștii de muzică populară Elena Pește și dl. dr. Octavian Huianu (v. pagina 39, rândul 6, numărând de sus). Să fim înțeleși, gura lumii nu poate fi oprită niciodată.

La 19 august 1985, Ansamblul Folcloric ”Floricică de la munte”, al Centrului Creației Populare Neamț, a plecat spre Grecia. Cum, în rândul dansatorilor, s-a răspândit zvonul că în Țara lui Pericle se caută corturi de campare, din alea rezistente și ușchite, tot românașul din ansamblu și-a cumpărat. Când au ajuns la Giurgiu, vameșii, unși cu toate alifiile, au zis la unison: ”Halt!” Corturile au rămas în vamă și a picat șmecheria.

Există, la români, un superb proverb, care zice așa: ”Boii ară și caii mănâncă”. Justețea acestui proverb s-a observat în vara anului ’92, când Ansamblul Folcloric ”Floricică de la munte” a fost invitat în Franța, pentru o Săptămână românească. Au plecat spre țara lui Voltaire două autocare: unul cu artiștii care duceau faima țării – ”boii care ară”, iar al doilea cu ”caii care…” În ultimul autocar, putea fi văzută toată nomenclatura județului Neamț: Constantin Alupului – șeful cultural, Ioan Onisei – șeful politic, Dumitru Luca – șeful sindical, Camelia Varvara Tudose – șeful propagandei. Ce au făcut dansatorii și cum și-a petrecut timpul liber ”galeria” e ușor de dedus.

În ’73, Ansamblul ”Firicelul” a dansat în Austria, în Salzburg, orașul marelui compozitor Mozart. Și, totuși, românii au plecat din Austria mâhniți. Austriecii i-au tratat cu deosebită atenție pe sașii dansatori de la Șura Mică (Sibiu), iar pe români i-au neglijat complet. ”Parcă erau ai nimănui”, a conchis Duța.

* În loc de concluzii

Duțica noastră – îmi permit s-o dezmierd, suntem vecini – fără muncă și dansul popular românesc n-ar fi ajuns niciodată să-și scrie memoriile. Pentru că ”Prin Europa cu folclorul” este o carte cu amintiri. Munca și talentul au făcut-o cunoscută. Secretul ei? Tenacitatea.

Înzestrată cu o putere de muncă de invidiat, a ieșit victorioasă din toate confruntările cu viața. A fost de admirat și la CFS Săvinești, la mașina de prelucrat firele sintetice, și pe scenele aerisite ale Europei. A fost muncitoare, cinstită, tandră și feroce cu neoamenii. Nu-i ierta pe cei leneși, nu avea înțelegere pentru dansatorii netalentați. A fost un OM puțin obișnuit. Și-a dorit reușita din prima. E regretabil că, astăzi, în democrație și deplină libertate, astfel de oameni sunt rari. Chiar foarte rari. Probabil de asta jucăm: ”Tot pe loc, pe loc, pe loc!”, cu strigături.

Prof. Dumitru RUSU