Doamna costumelor populare

Am găsit-o pe doamna Tincuța Ciubotaru la atelierul său, de la Fundația Filantropică ”Omenia” din Târgu Neamț, alături de colaboratoarele sale, în timpul lucrului. În acel moment, venise și o viceprimăriță dintr-o comună suceveană, să-și ia un palton brodat. Modestă, întotdeauna elegantă și cu o prezență care impune respect, Tincuța Ciubotaru este, fără doar și poate, doamna costumului popular, cel autentic, se înțelege.

* ”La Volvatir, am făcut școala vieții”

– Doamna Tincuța, cum v-ați defini, într-o frază?

Sunt un om al orașului Târgu Neamț. De ce? Nu-mi este indiferent ce se întâmplă în acest oraș și ce aș putea să fac pentru acest oraș. Soțul spune altfel. El spune că Târgu Neamț este un oraș al lui. S-a născut aici, iar eu am devenit târgnemțeancă prin adopție.

– Cum ați ajuns la Târgu Neamț?

Am ajuns aici, în anul 1971, după ce am terminat Facultatea de Industrie Ușoară de la Iași. Am primit post aici, când s-a înființat fabrica Volvatir. Dorința mea nu a fost de la început să fac textile, fapt pentru care am făcut întâi matematică. După doi ani la Facultatea de Matematică, m-am retras, la dorința mamei, și am dorit să fac arhitectură. Am dat la Arhitectură, la București, am luat primele două probe și, când trebuia să mă prezint și la ultima, părinții mi-au zis să vin acasă. Mi-au sugerat să fac textile, să rămân la Iași, orașul meu natal. La Volvatir, am făcut școala vieții, alături de dl. Serafim Lungu. La Volvatir, am fost o familie. După ce am ajuns la Târgu Neamț, l-am adus aici și pe soțul meu, băștinaș. El a terminat Arte Plastice și a fost șef de promoție. Fiind pictor, recunosc că i-am închis viitorul și cariera aducându-l aici. O perioadă am fost și președinte la Cooperativa Unirea, unde am avut rezultate foarte bune, ajungând prima pe țară. După ce am ajuns la pensie, mi-am pus problema că trebuie să fac ceva pe cont propriu. Așa am ajuns să fac confecții, cu încă două fete. După 1989, mi-am deschis, pentru o perioadă, și o societate pe confecții, dar era prea mic târgul pentru o asemenea activitate. Fiind și mamă a două fete, a trebuit să mă ocup și de ele, la București, și a trebuit să renunț la societate. O fată a terminat Istoria Religiilor și a Culturii Universale, cealaltă a terminat Arte Plastice. Ambele sunt căsătorite și au cariere.

* ”Am văzut-o pe bunica spălând cânepa și pe mama brodând”

– Cum ați ajuns să înființați fundația și să vă ocupați de această activitate?

Prin dna Agripina Munteanu și un grup de fete. Ideea înființării fundației filantropice a venit prin 1995, când am funcționat la trapeza Bisericii ”Sf. Ilie”, dar, practic, ea a apărut în 1997. Facem, deci, 20 de ani de când funcționăm. Cât timp am lucrat și la Fundația Speranța, am făcut multe proiecte, în turism, și, timp de trei ani la rând, am fost finanțați și de Fundația Principesei Margareta. ONG-urile și societatea civilă sunt foarte importante și autoritățile trebuie să țină cont de vocile societății civile. Târgu Neamț apare în multe publicații naționale și internaționale. Într-o zi, am găsit într-o revistă un anunț, care spunea că o fundație olandeză finanțează proiecte sociale. Și m-am orientat spre această clădire, unde funcționăm și acum, am făcut o cerere la primărie să-mi dea clădirea în administrare, că era a Liceului Ștefan cel Mare. Mi-a fost foarte greu, nu o să povestesc, dar, până la urmă, am reușit. Am primit bani de la olandezi și am tras gaz, să avem încălzire. Ne-au dat bani și de o mașină pentru aprovizionare, o utilitară. Am fost premiați și de Ambasada Olandei din România, unde am primit, și de acolo, niște bani. Am înființat Asociația Meșteșugarilor ”Nemțeanca”, printr-un proiect finanțat de americani. În 2003, am participat la un târg, TIPCO, cu o colecție de produse achiziționate din teren, pe care să le pot face și eu. Așa se face că, la prima noastră participare, am avut și prima comandă, dată de japonezi. Cu timpul, am găsit femei din zonă, din Topolița, Pipirig și alte comune, și am continuat activitatea. Dacă veți merge prin orașe mari din România și veți întreba de mine, sunt șanse să mă cunoască, dar, dacă întrebați de mine prin Târgu Neamț, s-ar putea să nu mă știe nimeni. Asta mi-au spus-o clienți de-ai mei, care au întrebat de mine prin Târgu Neamț. Chiar dacă, aici, în oraș, sunt mai puțin cunoscută, eu sunt mândră de ce am făcut. Nu sunt pe deplin împlinită, pentru că îmi doresc să fac mai mult. Ideea mea a fost să ajut copiii, dar am greșit că nu am început cu părinții lor, să-i conștientizăm de obligațiile care le au. Însă greșeala pornește de la stat, care le dă bani fără să muncească. Dacă eu am ales țesătoria, am făcut-o pentru că am văzut că bunica pregătea cânepa la baltă, iar mama broda. Din păcate, acești copii nu au părinți de la care să învețe ceva, în măsura în care părinții lor nu muncesc.

– Pentru cine sunt lucrările dvs.?

Până acum, am făcut cam 10.000 de costume populare. Cele mai renumite formații din Moldova, între care ”Rapsozii Botoșanilor” și Ansamblul ”Ciprian Porumbescu”, au costumele de la noi.

tincuta ciubotaru 1 - Doamna costumelor populare

tincuta ciubotaru 2 - Doamna costumelor populare

tincuta ciubotaru 3 - Doamna costumelor populare

tincuta ciubotaru 4 - Doamna costumelor populare

Când se lucrează manual, se pune și suflet, de unde derivă calitatea, și de aceea suntem solicitați. Suntem acreditați și primim controale peste controale care să ne licențieze. O altă absurditate! Am avut o perioadă când am trimis costume populare și la ambasadele României din străinătate.

– Autoritățile, locale, județene, statul român, în general, vă sprijină, dat fiind că această activitate poate fi considerată o carte de vizită a României peste hotare?

Nu prea suntem sprijiniți și îmi pare rău că trebuie să spun asta. Sigur, faptul că mă lasă să funcționez în această clădire este un ajutor, trebuie să recunosc. Chiar dacă clădirea a fost pusă pe picioare de mine și i-am dat o utilitate, că, din 1971 până în 1999, nu s-a făcut nimic la această clădire. Primăria mă mai ajută, prin fondurile destinate special pentru asociații, dar, din banii aceia, nu am voie să plătesc utilitățile, salariile sau viramente. Sunt obligată să fac dotări. Însă nu dotările sunt oportunitatea. Am copii care nu știu ce e dincolo de oraș. Nu au mers niciodată cu autobuzul. Am făcut o excursie cu ei la Iași și s-au dus pe linia tramvaiului, să vadă dacă se dă deoparte tramvaiul! Am 26 de copii aici. Dacă Dumnezeu nu mi-a dat nepoți, poate mi-a dat în grijă acești copii. Cea mai mare satisfacție a mea e atunci când, după ani de zile, revin să ne viziteze din străinătate.

* ”Nu fac rabat de la calitate”

– Mai aveți timp liber? Ce alte pasiuni mai aveți?

Noroc că mai sunt sărbători! Îmi place arta populară, care este foarte expresivă. Ne vom întoarce la adevăratele valori, dar nu la aceleași ii. Important e să păstrezi esența. Merg foarte bine paltoanele brodate și mă preocupă tradiționalul modern. Există acea saturație, iar rolul nostru, al creatorilor, este să ieșim cu altceva. Eu nu fac niciun rabat de la calitate.

– Are viitor această artă, în România?

Trebuie să aibă viitor. Pentru aceste valori, suntem unici. Grav este că nu mai avem industrie textilă, nu se mai produce materie primă și suntem nevoiți să importăm. Pânza pentru ii și pentru cămăși o aduc din Italia. Ața cu care brodez o aduc din Ungaria, pentru că ața noastră nu stabilizează colorantul. Nu avem materie primă de calitate.

– Care este răsplata muncii dvs.?

Este o răsplată sufletească, în primul rând. Vreau să cred că, prin toată activitatea de aici, dăm o stare bună tuturor celor care ne contactează. Îmi doresc să continue activitatea și după ce nu voi mai fi. Faptul că am primit distincții de la Patriarhia României și de la Mitropolia Moldovei și Bucovinei este o altă mândrie de-a mea.

Ciprian Traian STURZU