”Teatrul nu-i o meserie de intelectuali, e o meserie de maximă empatie”

pietricica turism

L-am așteptat pe actorul Paul Chiribuță cu emoție. Îl văzusem în copilărie, în ”Bună seara, domnule Wilde”, interpetând rolul titular. Se întâmpla pe finalul stagiunii 1986/1987. N-am știut atunci că avea să fie unul din ultimele spectacole în care juca pe scena Teatrului Tineretului. Paul Chiribuță este un neliniștit al creației, având dorința unei autoperfecționări continue. Consideră că, în această profesie, singura competiție valabilă e cu sine. S-a întors acasă cu inima plină de bucurie, iar prietenii săi au venit să-l revadă…

– Bine ați revenit acasă, dle Paul Chiribuță!

  • Bine v-am găsit! Cu siguranță, e mai mult decât acasă. E o bună parte din ceea ce sunt. Aici m-am format, aici m-am îndrăgostit, aici m-am însurat, aici am divorțat, aici am trăit viața, așa cum a fost ea, cu bune și uneori și cu rele. Am foarte mulți prieteni și chiar m-am văzut cu ei înainte de spectacol: dr. Iorgulescu, Vasile Roban, Vasile Scutaru, Vlad Stănescu, Mircea Zaharia… Am păstrat legătura cu o bună parte, am fost prieteni, colegi de echipă, colegi la teatru, colegi de prostii în tinerețe și o să ne mai întâlnim, pentru că, în luna iunie, o să sărbătorim jumătate de secol de la terminarea liceului. Eu, o perioadă, chiar când a apărut ziarul Ceahlăul, în 1968, am fost colaborator la acest cotidian și-mi amintesc că era o atmosferă foarte plăcută în redacție, cu Tudose, Tureschi, Stupcanu, Bostan, Livescu… Îmi revine acum în minte chiar un articol pe care l-am scris, despre profesorul Eugen Baru Munteanu, ”Michi” cum era alintat de noi, cu telegrafia viteză. El era fratele mai mare al unei colege de-ale mele de școală, Carmen. Mergeam cu el la schi, la concursuri, un om extraordinar…

* ”Piatra Neamț era o bucurie de oraș, cu o climă absolut senzațională, pe care au distrus-o cu toate lacurile astea din aval de Bicaz. Toamna ploua de pe 7 pe 15 noiembrie, atât!, după care ningea și așa rămânea până în martie. Era o splendoare! De asta se chema Perla Moldovei, pentru că beneficia de un microclimat formidabil”.

– Schiul mai reprezintă o pasiune pentru dvs.?

  • Bineînțeles. Și acuma am profitat de faptul că am avut zăpadă și am mers la Azuga, că-i mai liniște decât la Sinaia. Mă pregătesc în această lună să plec în Alpi, cu nepoata mea, să o pun pe schiuri. Are trei ani, e un argint viu și de asta îndrăznesc să o pun la trei ani pe schiuri, pentru că, de obicei, la 4-5 ani ar fi vârsta normală, dar ea, fiind așa, un copil făcut din reziduri atomice, o să reziste. Mergeam des la schi cu profesorii Lașcu, Teodorescu, Săvinescu, Terbescu, Țoc, Brânzei, cu Dorinel Buruiană, care era mai tânăr decât noi. Seniorul Vladimir Lașcu a fost un mare boier și un om deosebit. Bafta noastră a reprezentat-o faptul că Școală Sportivă n-a fost, pur și simplu, numai o școală de performanță, ci au existat și oameni extraordinari, care au înnobilat-o. Am primit și educație, de fapt, am câștigat foarte mult în toate planurile, într-o perioadă în care, dacă nu aveai o preocupare de genul acesta, era puțin mai greu.

– Cum arată orașul Piatra Neamț în urmă cu 40-50 de ani?

  • Aici am deschis ochi, cum se spune, adus fiind de părinții mei, la vârsta de 4 luni. Eu arunc, de obicei, o privire subiectivă asupra acestui oraș. În locul ăsta am sărutat prima oară o fată, aici am făcut o boacănă, am alte repere… Era o splendoare de oraș și a fost, într-un fel, mutilat de blocurile care s-au construit, dar rămâne un reper afectiv pentru mine. Aici sunt ai mei îngropați și fiecare piatră de pe Ștefan cel Mare, Liceul ”Petru Rareș” – unde am învățat din clasa I și până într-a XI-a, zona gării cu vechiul drum, sunt amintiri dragi. La ”Petru Rareș”, am avut profesori eminenți: Savin, Zămoșteanu, Dumitreasa… Profesorul Mircea Dan. care a fost și director pe vremuri, semăna pe undeva cu Sadoveanu. așa, un tip înalt de doi metri, cu o coamă leonină albă, frumoasă, o splendoare de om, și ne întreba pe noi, niște puști: ”Domnule elev, cum ți se pare sau ce nu ai înțeles?” Am avut parte de o educație cu totul deosebită. De altfel, toți profesorii erau veniți de la Universitatea din Iași. Cum avea câte unul vreo tinichea de coadă, îl trimitea aici. A fost ghinionul lor și șansa noastră, că am făcut carte adevărată.

– După mai bine de 30 de ani, veți urca din nou pe scena Teatrului Tineretului, de care v-ați despărțit în 1987. Veți apărea în spectacolul ”Un stejar”, despre care nu știți absolut nimic.

  • Faptul că te lansezi într-o aventură de acest fel mie mi se pare o provocare frumoasă, interesantă, mai ales că eu am exercițiu acesta la facultate, unde fac cu studenții multă improvizație. Se pare că sunt, ca la slalom, niște jaloane fixe, prin care va trebui să trecem. Soția mea, Ana Ciontea, care a jucat în reprezentația trecută, nu mi-a divulgat nimic. E bucuria mea, de ce să mi-o răpesc știind, pentru că nu ar mai avea niciun farmec. E mult mai pasionant așa. Am jucat destule spectacole în care știam dinainte ce se întâmplă.

– Ion Cojar v-a format ca actor, iar dvs. ați format alți actori…

  • E o profesie splendidă, frumoasă. Ca actor, satisfacțiile pe care le ai sunt imediate. Ca profesor, e mai complicat. Satisfacțiile vin în 5-10 ani, dacă vin, în sensul în care tu o să vezi evoluția cuiva. Că el va recunoaște sau nu vreodată că și tu ai contribuit la acea evoluție, asta-i partea a doua, dar, de obicei, nu trebuie să te aștepți. Anatoli Vasiliev zicea: ”Profesorul trebuie să se stingă în spatele elevului, el nu trebuie să se vadă”. Și Radu Penciulescu avea o vorbă înțeleaptă: ”Cine nu poate să fie mamă, nu poate să fie profesor”. Adică îți trebuie acea dragoste pe care numai o mamă poate să o aibă pentru copilul ei, indiferent ce porcării face. Chiar dacă sunt bărbat, încerc și eu acum să fiu mamă.

– Ce simte un actor la ridicarea cortinei?

  • Se pot scrie poeme și romane întregi. Nu există, însă, o regulă generală, pentru că, fiind niște oameni vii, în fiecare zi suntem altfel. Nu poți să spui ”așa simt de fiecare dată”. Există, într-adevăr, niște constante, dar ele sunt, de fiecare dată, modificate de starea ta de atunci, de importanță, de circumstanțe, de conjunctură… Dacă, la început, problema numărul unu este să placi într-un fel, cu vârsta chestiunea se estompează și nu rămâne decât dorința de a mai afla ceva despre tine într-o anumită situație, de a sonda în tine mai mult.

– Ați declarat că exercitarea, chiar continuă, a profesiei nu înseamnă obligatoriu evoluție…

  • Pentru că depinde cum o faci. Adică dacă o faci, pur și simplu, ca un meseriaș, care știe din ce în ce mai bine să tencuiască un zid, atunci sigur că ajungi la o anumită performanță și te limitezi acolo. Profesia asta nu-i așa. De fapt, dacă e făcută cum trebuie, e un drum inițiatic, în care descoperi raporturile tale cu lumea, descoperi raporturile tale cu tine în diverse etape. Singura competiție valabilă e cu tine însuți.
FOTO: Mihaela Jipa

– Credeți că actorul își poate părăsi total personajul?

-Da. E ca și când mergi pe un drum și ce faci? Ții minte toate drumurile pe care le parcurgi? E un drum, după aceea mergi pe altul și tot așa. Sigur că există o continuitate în tine, pentru că tu ești pe drumul ăsta și, la un moment dat, sigur, drumul poate fi diferit, însă depinde cum te situezi față de profesie și față de persoana ta.

– Cineva spunea că de la teatru se iese pe gânduri, iar de la cinema se iese visând. Sunteți de acord?

  • Cred că și invers este foarte posibil. E o zicere mai mult poetică decât adevărată.

– Teatrul este superior filmului?

  • Nu cred că putem spune nici asta, pentru că sunt două arte diferite, care apelează la mijloace opuse, în care dificultățile sunt altele. Sunt lucruri care le deosebesc și nu aș face nicio ierarhie. Într-una din arte, valorează foarte mult spontaneitatea, capacitatea de a aștepta 10 ore și, după aceea, să fii extraordinar; la teatru, important este să-ți păstrezi o prospețime și la a suta reprezentație.

– Se poate descoperi ușor talentul în teatru?

  • Sigur. Îți dai seama imediat. E ca în sport. Nu trebuie să credem acuma că facem mari filosofii. Teatrul nu-i o meserie de intelectuali, nu, nu… Oricât ar părea de ciudat și oricât s-ar supăra pe mine colegii, nu e. E. în schimb. o meserie de maximă empatie, de flexibilitate interioară. pentru că toate personajele sunt în tine, n-ai unde să cauți în altă parte. Ori. acest eu amplificat al actorului, această personalitate extinsă pe care un actor trebuie să o aibă, se vede imediat.

– Vi s-a întâmplat să jucați într-un spectacol judecat aspru de critica de specialitate, dar iubit de public?

  • Chiar așa de mare discrepanță n-am trăit. Nici faptul că te laudă critica nu înseamnă neapărat că spectacolul este bun, nici faptul că te aplaudă spectatorii nu înseamnă că spectacolul este reușit. E adevărat că actul critic e un act sensibil. Poate e unul din principalele acte de creație.

– V-a fost teamă vreun moment de critică?

  • Absolut niciodată. Am și început într-un teatru în care, de obicei, toate spectacolele au fost lăudate. Avem o meserie publică, la vedere, inclusiv spectatorul se duce acasă și spune ”Mi-a plăcut”/ ”Nu mi-a plăcut” etc. Aici, la Teatrul Tineretului, am trăit o perioadă foarte bună, am prins o echipă nemaipomenită la toate compartimentele, de la directorat și până la ultimul mașinist. Erau oameni dedicați teatrului și am avut noroc că am început într-un loc care, timp de 25 de ani, a reprezentat locomotiva teatrului românesc. 25 de ani să ții ca această minune să existe e un lucru unic în teatrul românesc. Mi-a fost foarte greu să plec de aici și, pe undeva, am căutat întotdeauna atmosfera dată de colectivul care a existat la Piatra Neamț. Nu prea mai există, se pare că nici aici, darămite în alte părți.

Ana MOISE

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.