Amintiri din epoca de aur – Politică antipartid (II)

pietricica turism

Povesteam, în ediția trecută (adică aici), cum am fost exmatriculat din facultate, cu declarație scrisă că accept să fiu dat afară. Decizia era luată și decanul s-a străduit să mă convingă să semnez declarația aia, că exmatricularea mea se va face cât mai discret cu putință. Am semnat.

Maiorul Dima

m-a primit la Comisariatul Militar județean, două săptămâni mai târziu, cu ostilitate. Fusesem convocat pentru ”luarea în evidență”.

Va să zică tu ești… anarhistul”. Se uita la mine nemulțumit. A deschis dosarul pe care îl avea pe birou și păru că citește câteva momente. ”Mda, aici pare totul clar… dar nu prea arăți”. După încă o pauză: ”Uite cum stă treaba, eu vreau să știu exact ce-ai făcut; dar exact, să nu-mi umbli cu gargară, cu vrăjeală studențească, ne-am înțeles? Că la mine nu ține; am un băiat student și cam știu ce vă poate pielea. Hai, stai jos și povestește-mi”.

I-am povestit, pe scurt. Din motive pe care nici astăzi nu mi le explic, m-a crezut. ”Măi băiatule, se întâmplă câteodată în viață și spui ce nu trebuie când nu trebuie și cui nu trebuie, se întâmplă, ce să-i faci? Cu tine n-o să fie bine… Și știi de ce? Fiindcă uite ce scrie aici”. A așezat ambele mâini peste coala de hârtie, ca eu să pot citi doar un fragment și a întors dosarul spre mine: ”Element deosebit de periculos, este convingător cu cei din jur, putând să-i determine să-l urmeze. (…) Instigator în masă. (…) politică antipartid”.

Gavriluț”, am spus, aproape fără să vreau. Maiorul aprobă din cap și apoi: ”Dacă spui cuiva că ți-am arătat asta…”

L-am asigurat că nu am să spun nimănui, iar el mi-a mai spus: ”Încerc să te ajut, deși nu am prea multe posibilități. În mod normal, cu o caracterizare ca a ta te trimiteam la Diribau (unități aparținând de arma geniu, dar care lucrau, efectiv, în construcții; militarii de la Diribau construiseră în anii aceia sute de obiective industriale, chiar blocuri de locuințe, și nu era ciclu de instrucție în care să nu moară măcar un militar în accidente de șantier). Am să încerc să te dau la geniu operativ, poate că nu te vor urmări chiar așa strict”.

Pe 25 octombrie, de Ziua Armatei Române, intram, alături de alți 30 și ceva de tineri, pe porțile unei cazărmi vechi din Craiova. A doua zi, tunși, îmbăiați și îmbrăcați în uniforme, eram adunați în fața unui comandament care ne repartiza la subunități. ”Cei cu liceul, treceți în partea asta”, a răcnit un maior gras. Ne-am separat vreo 10.

Ne-a preluat un colonel și ne-a introdus într-o sală de pregătire. Acolo era deja un maior (aveam să aflu că era șeful de Stat Major) și doi căpitani. Pe masă, era un vraf de dosare. Cei patru ofițeri luau câte un dosar și făceau un mic interviu respectivului ostaș, dacă știe să conducă tractor sau camion, dacă știe să bată la mașină, dacă știe vreo limbă străină ”la perfecție”, dacă bea, dacă fumează, câte surori are… Întrebări aparent fără legătură cu situația dată, dar pe baza cărora se făcea repartiția: ”Compania a II-a”. Când mi-a venit rândul, colonelul i-a arătat maiorului ceva în dosarul meu, iar șeful de Stat Major a început să bată darabana cu degetele mâinii drepte pe hârtii. După câteva secunde, maiorul a spus ”Plutonul cercetare, grupa a III-a, scafandri”. Direct, fără interviu. Și tuturor le spuseseră doar compania, mie mi-au indicat nu numai plutonul, dar și grupa. Scafandri în Craiova? Dar mi-am amintit că trecea Jiul pe aproape. ”Dar eu nu știu să înot”, zic. Toți m-au mitraliat cu privirile, iar colonelul a zbierat: ”Soldat! Ține minte ce-ți spun eu acum: în Armata Română soldatul nu vorbește neîntrebat. Soldatul, numai și numai dacă este întrebat, raportează, nu vorbește. Clar?” ”Da”, fac eu. ”Nu «Da», «Am înțeles», soldat!”.

În perioada de instrucție,

care dura atunci 45 de zile, în fiecare zi, mai puțin sâmbetele și duminicile, eu nu am făcut instrucție și după-amiaza, ca restul. Grupa de scafandri era comandată de un țigan (chiar așa îi plăcea lui se să recomande), Emil Rostaș. De la el am primit prima lecție de viață din armată.

Într-una din primele zile de instrucție, eram adunați pe platou toți cei 398 de militari din regiment și așteptam să intrăm la masă. Fruntașul Rostaș a ieșit în fața regimentului și m-a chemat la el: ”Soldat Ailincăi, la mine fuga marș!” Am alergat în fața formației și m-am prezentat regulamentar (mă învățase cineva să citesc regulamentele militare și să refuz să execut ordine care nu se găsesc în ele). Rostaș s-a apropiat de mine, mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus: ”Vezi, măi Dane, ce e viața asta? Tu ai învățat o mulțime, ai liceul, ai și doi ani de facultate, dar uite că aici te comandă un țigan. Care nu are decât 4 clase și un curs de șoferi și ăla făcut în armată. Ei, ce zici cât de curvă e viața asta? Eu comand și tu ești obligat să execuți. Culcat!

Tovarășe fruntaș, permiteți să raportez, în regulamentele militare nu este prevăzut să se execute culcaturi decât la orele de instrucție de front, așa încât am dreptul să refuz să execut fără a suporta consecințe”. S-a blocat, fiindcă nu înțelesese toate cuvintele, dar s-a răzbunat în alt fel. Însă, atunci, el, țiganul cu doar 4 clase, a realizat în ce posturi ne pune viața uneori și a și ținut o lecție pe tema asta.

În după-amiaza primei zile de instrucție, când ne pregăteam să mergem pe baza sportivă, la pregătire fizică, a venit un sergent cu banderola SSR (sergent de serviciu pe regiment)  pe braț și mi-a zis: ”Tu ești Ailincăi? Hai, că te cheamă CI-stul”. ”Ce-i ăla?” am întrebat. ”Ofițerul de contrainformații”.

Am intrat într-o încăpere mică unde, la, un birou, era așezat un locotenent-colonel cu o figură ștearsă, oarecare. Pe birou erau două cești mari, din care ieșeau aburi și care aveau așezate în torți câte o țigară lungă. ”Bună ziua”, mi-a răspuns la salut lt. colonelul. Avea o voce mica și vorbea cald, ceva absolut neașteptat acolo, în mediul în care toți țipau, lătrau ordine, iar soldații urlau cât îi țineau plămânii ”Am înțeles, să trăiți!

Ia loc”, mi-a spus. ”Hai să bem mai întâi o cafea și să fumăm o țigară”. Blând, calm, încet, cu oarecare căldură chiar, îți inspira imediat încredere. Mai mult decât atât, aveai sentimentul că, fiind în preajma lui, nimic rău nu ți se poate întâmpla… Omul era clar un profesionist. Am băut o cafea nemaipomenită – naturală, nu ”nechezol”, cum se găsea în comerț -, am fumat un Kent lung, timp în care m-a întrebat, așa, ca într-o conversație dintr-un compartiment de tren, de unde sunt, cum sunt locurile prin Neamț, dacă se mai poate vizita Casa memorială Sadoveanu la Vovidenia, dacă mai am frați…

Apoi a ajuns la chestiune: ”Tu ai un dosar. Dosarul ăsta cuprinde mai multe elemente disparate care, analizate și asamblate, vor da, la un moment dat, întregul. Adică întregul adevăr de care avem nevoie”. La fel, blând, cu voce joasă, amical. ”Acum te rog să-mi povestești cum s-a întâmplat în ședința aceea nenorocită”.

I-am povestit. Pe parcurs, mă întrerupea cu întrebări care nu aveau nicio legătură cu faptele de atunci. De plidă: ”Eu de câte ori văd imaginea rectoratului Politehnicii din București, mă aștept ca, dintr-o clipă în alta, să decoleze farfuria aia zburătoare” sau ”Tot Suzana Gâdea e prorector?” ori ”L-ai avut pe Jean Maurer asistent? Ce fel de om e?

Mi-am dat seama că întreruperile erau menite să-mi rupă șirul unei eventuale minciuni pe care mi-aș fi pregătit-o.

Când terminam de povestit, îmi punea niște coli de hârtie în față: ”Ei, acum scrie tot ce mi-ai spus mie. Și numește-i pe toți cei care au asistat și ar putea avea o părere despre ce s-a întâmplat acolo”. Și se apuca de citit. Citea o carte nou-nouță – ”Un pod prea îndepărtat” de Cornelius Ryan. El citea și eu scriam. Când terminam, îi predam foile și mă lăsa să plec.

Am dat 33 de declarații

în perioada de instrucție. Pregătirea de specialitate, care se făcea după-amiaza și de la care eu lipseam, trebuia să o facă un sergent, seara, numai cu mine; bineînțeles că el nu se obosea decât să-mi dea diverse manuale, din care eu luam notițe.

După-amiezile mele cu lt. colonelul de contrainformații se derulau exasperant de la fel. Parcă era o singură după-amiază multiplicată de zeci de ori. Același tipic: cafeaua și țigara – aici mai variau temele de discuție, mai vorbeam despre vreo carte, despre vreun film -, după care eu povesteam cum a fost ședința aceea – ofițerul întrerupându-mă din când în când -, după care scriam declarația… Probabil ofițerul credea că eu, confecționându-mi o variantă proprie a incidentului, tot repetând declarație după declarație, fie aveam să mă contrazic undeva, fie aveam să cedez și să recunosc… nici măcar nu știu ce spera el să recunosc. După un timp, ajunsesem să intuiesc momentele de întrerupere, chiar și întrebările fără legătură…

În ultima zi din perioadă, CI-stul mă aștepta cu alt mise-en-place: ibricul cu cafea în mijlocul biroului, ceștile goale și două pachete de Kent lung desfăcute. De ce făcuse toate astea nu aveam  să aflu; pot doar specula că se învățase cu mine, că îi făcea chiar plăcere să discute cu mine, dar pe alte subiecte decât cele ”profesionale” și că se convinsese că nu eram nici anarhist, nici conspiraționist, nici ”instigator în masă”.

Ia loc”, mi-a zis, ”Azi nu mai povestim, nu mai scriem. Azi bem cafea și fumăm ca doi amici. Și spun amici fiindcă, sunt sigur, nu ai accepta niciodată că noi am fi putut fi, în alte conjucturi, prieteni. Am făcut verificările noastre și tot ce ai declarat tu s-a confirmat. Așadar, ești exonerat de orice acuzație de… instigație în masă… O să-ți dăm de altfel un certificat de reabilitare”.

Ne-am despărțit repede, stingheriți, ca doi complici într-o infracțiune de care le e rușine și vor să scape cât mai repede. Am refuzat – nu știu de ce – pachetul de Kent pe care mi l-a oferit.

Dan AILINCĂI

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.