Aduceri-aminte: ”Noi, cei de pe Lăpușneanu”

Jurnalistul-scriitor Eugen Verman a lansat, de curând, la Piatra Neamț, volumul ”Noi, cei de pe Lăpușneanu”, carte de amintiri apărută cu ajutorul prietenilor săi din Piatra și Bacău: Ioana Mărgărint, Petru Botez, Dimitrie Liciu, Dumitru Croitoru, Nicolae Barcan, Mircea Rusu și Emil Munteanu. Fost redactor-șef la Steagul Roșu, Eugen Verman a absolvit Liceul ”Petru Rareș”, în urmă cu 64 de ani. A plecat din Piatra Neamț acum 55 de ani și s-a stabilit la Bacău. ”Noi, cei de pe Lăpușneanu” este despre binecunoscuta stradă din Piatra Neamț, care, după ce s-a mai chemat Speranței sau 13 Decembrie, poartă și astăzi acest nume. Eugen Verman a locuit la numărul 42, ”într-o casă veche, cocoșată de bătrânețe, cu o cameră și un antreu… pierdută, undeva, în spatele crucilor creștine și monumentelor evreiești din partea de ogradă dinspre stradă a fraților italieni Roberto și Rugero Mella, pietrari renumiți”.

* Farmacia ”Papa Sotir”, Țuca Lefter și atelierul lui nea Ciurea

Și atunci, ca și acum, ”strada începea din colț, unde se întretăia cu Maiacovski (actuala Mihail Sadoveanu – n.red.), aceasta din urmă urcând, la dreapta, spre Ștefan cel Mare, iar la stânga, spre Roznovanu (actualul bd. Decebal – n.red). De aici, urma ca o linie șerpuitoare, printre casele scunde, cu două sau trei odăi și un singur cat, dar cele mai multe cu ogradă în față, cu flori și livezi mai tinere sau bătrâne de unde, primăverile, când cerul era albastru, fără urmă de nor, parfumul lor învăluia totul, oameni și case și strada însăși ne aducea în suflete tainică și binecuvântată bucurie… În dreapta se înălța, făcând excepție de la regulă, farmacia lui Papa Sotir, clădire cu zidurile roase și vechi și cu oblonul acela de tablă, care acoperea, de seara și până dimineața, geamul uriaș și nespălat… Gard în gard, locuia familia Itu, părinții și cei cinci copii, unul fiind Gelu, coleg de clasă cu Didi, fratele meu, și prieten de hârjoană, apoi urma casa albă, îngrijită, cu cerdac mare și uși înalte, unde locuia Țuca Lefter, una din frumusețile spre care, ceva mai târziu, priveam cu tot mai mare interes, speranțe și încântare… Treceam, mai departe, prin dreptul casei scunde a nașilor, nașa, ca de obicei, era în curte, la pompă, spălând nu mai știu cu ce, iar nașul era la restaurantul unde muncea ca bucătar-șef, cum o vedeam intram și-i sărutam mâna, că așa mă învățase mama – «nașii care te-au încreștinat sunt părinții tăi de suflet»… Imediat, strada se intersecta cu o alta, Constantiniu (actuala Liliacului – n.red.) care, tot ca Maiacovski, mergea la deal, spre Ștefan cel Mare, sau invers, spre Roznovanu, ce să spun, două copii fidele. Aproape că și casele erau la fel, numai stăpânii alții… Aici, în colț, pe stânga, trona, falnică, locuința, mare, uriaș de mare, în care se afla, de fapt, și atelierul lui nea Ciurea, bărbat înalt, cam crăcănat, cu un cap mare și, cum îl vedeam eu, foarte țuguiat sub părul rar, netuns, pe fața căruia era înfipt un nas uriaș și roșu. În atelier, se produceau toate minunățiile din lume, de la mingi din gumă până la mingi de fotbal adevărate, aici se reparau cam de toate – biciclete, trotinete, lămpi de gaz, se lipeau oale și tigăi, se puneau arcuri la paturi și câte altele”.

* Borzoghean și vila lui Clement Pompiliu…

În colțul din dreapta, o casă și mai mare, cu pereți albi și geamuri mari și luminoase; locuia aici un domn destul de «misterios», se spunea despre el că-i «mare mahăr» – asta o ziceau mai ales băieții mai mari, ca Mitică și Costică Mitroi sau Lică și Gică Nechita – ,adică director, n-avea copii dar, mai târziu, aveau să-l aducă pe un nepot de la țară (…) După aceste căsoaie, drumul devenea, parcă, mai îngust, treceam prin fața casei noastre și, pe stânga, a familiei Munteanu, familie mare, în care erau o mulțime de copii, unii de-o seamă cu mine sau cu Didi… Mai ales din această parte a drumului, din toate părțile năvăleau, peste garduri, copacii din care mâncam dude, sau mere și pere, și zarzăre, și prune, pentru ca, imediat, să apară cele două vile înalte, cea din deal a domnului Clement Pompiliu, sculptor renumit, care păreau niște armăsari de rasă pierduți între măgăruși mulți și bicisnici și cuminți. Cele două construcții albe și înalte flancau ulița ce se ducea spre Borzoghean, mai întâi spre râpa pe care ne cățăram să ajungem la terenul de fotbal al orașului și la cimitir, după pomeni, străduță insipidă, fără nume la acea vreme, dar care devenea, iarna, derdelușul nostru vesel și gălăgios, săniuțele zburând până în gardul lui Gelu Marin, licean și mare amator de «fete», cum spunea mama pe un ton foarte critic… Aici, la baza uliței, era casa lui Mițu Mărgărint; tatăl lui era cizmar de lux, toată ziua intrau, pe ușa largă ce se deschidea cu un scârțâit prelung și ascuțit ca sirena făbricuței lui Isaczon, bărbați și femei aduși cu trăsura domnului Roșu, pentru a-și comanda pantofi sau a-și repara cizmele și bocancii (…) Chiar acum mi-am amintit că, spre capătul ei dinspre Roznovanu, pe dreapta, era cârciuma unuia Iorgu Ionescu, unde se buluceau, când luau lefurile, muncitorii de la Mucava – mare fabrică de hârtie -, de la Foresta – gateriștii sau circulariști -, ori plutașii care aduceau plutele de pe la Farcașa sau Neagra, pe Bistrița, pentru fabrica de cherestea și o țineau în chiolhanuri până îi aduceau acasă nevestele sau copiii mai mari sau, cei de la munte, se trezeau, dimineața, din beție în vreun colț de stradă, cu buzunarele goale… Ceva mai încolo, în stânga, strada era «împunsă» de ulița care pornea din Constantiniu și unde, pe latura ei sudică, erau gospodăriile în care locuiau doi buni prieteni de-ai mei, Petrică și Toader Plăcintă, case mari, frumoase, cu fața spre soare, iar pe latura cealaltă se întindea gardul livezii domnului Chelsoi, livadă pe care am «vizitat-o» nu o dată, deși niște dulăi cât vițeii de mari o păzeau, cu strășnicie, fără încetare, zi și noapte… Chiar aici, unde ulița se înfingea în strada noastră, pe colț, era căsoaia domnului Oțet, un omuleț agil și harnic, deși, la vârsta lui, care nouă ni se pare foarte mare, ar fi trebuit să stea «după sobă» (…) Ei bine, puțin mai încoace, era casa unde locuiau alți doi buni prieteni de-ai mei și ai lui Didi, fratele meu – Lulucă și Nelu Otavă, la care mergeam aproape zilnic, mai ales vara, în vacanțe”.

  • Profesorul Constantin Borș a fost una dintre icoanele mele la Liceul «Petru Rareș». Păcat că eu nu m-am ridicat la nivelul lui, pentru că, la matematică, am fost unul dintre cei mai «idioți», dar, în schimb, am compensat cu limba română. Pe timpul meu, se făcea gramatică până în ultimul an de liceu. Singura noastră distracție de aici, din mahala, era cititul. Mi-aduc aminte când a venit instalatorul și ne-a pus difuzorul în casă, prin 1949, și ne uitam la el ca la o minune, ca la o chestiune extraterestră și ne gândeam oare nu o să se întâmple vreodată să apară, să-l vedem și noi pe cel care vorbește, care cântă și uitați-vă că, peste ani, visul ni s-a împlinit”.

* ”Eu am plecat acum 55 de ani din Piatra Neamț, pentru că am fost numit redactor-șef la ziarul din Onești. Am plecat vara. Terminasem un curs de doi ani de ziaristică, la București, la Ștefan Gheorghiu. Eu sunt pietrean, născut și crescut aici. Aveam 25 de ani când am plecat și, vă rog să mă credeți, am plâns după orașul meu două săptămâni. M-am despărțit de oraș de atunci, dar nu l-am pierdut. Stă aici, în sufletul meu”.

  • Bucuria noastră era cititul cărților, circulau Colecția Enigma, Colecția 15 lei. Le citeam cu nesaț. S-a aflat, la școala care acum găzduiește Muzeul de Artă, că ne-am făcut o bibliotecă într-o șură. Am așezat cărțile pe rafturi și tare ne mai mândream. Luam cotizație un leu, citeau din mahala și oamenii maturi, nu numai copiii. Se numea Biblioteca Enigma. Dirigintele, profesorul de geografie Butnaru, ne-a anunțat că vine să vadă ce aveam noi acolo și ne-a propus să ducem biblioteca la școală. Am botezat-o Biblioteca Pionerul. După ce citeam doxurile, toți voiam să ne facem marinari. Petru (Tuță) Botez este cel mai bun prieten al meu din Piatra Neamț. Cei mai tineri nu gustă cu aceeași plăcere copilăria noastră”.

Ana MOISE

pietricica turism

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.