În zbuciumata noastră istorie sunt consemnate destule pagini cenușii, triste. Dintr-o astfel de filă întunecată, am aflat că, în Epoca de Aur, televiziunea națională română funcționa doar două ore pe seară, fără publicitatea exagerată de astăzi. Aproximativ de la 20 la 22. Timp suficient pentru oamenii muncii din scumpa RSR să admire, cu emoție și viu interes, vizitele de lucru ale Tovarășului pe plaiurile mioritice, să-i asculte cuvântările kilometrice, care se terminau cu politica externă și principiul neamestecului în treburile interne. După această baie de mulțime, dacă timpul mai permitea, erau prezentate, fragmentar, ”Cântarea României”, Cenaclul Flacăra, Tezaurul Folcloric și Reflecții rutiere. Sâmbăta se dădea un film serial, model ”Pe aripile vântului”, care glorifica lupta pentru eliberarea sclavilor de sub jugul imperialist al asupritorilor americani.
Poporenii rătăciți prin glorioasa Epocă de Aur s-au descurcat onorabil, pretind ei. Mai ales dacă nu se abăteau de la linia partidului. Dacă recitau cu patos poezii cu grâne, holde, munți, sonde, fabrici, uzine… Recitau frumos, băteau vârtos din palme și iluzia de libertate supraviețuia, deși, între cele două noțiuni – iluzia și libertatea adevărată – există mari deosebiri. Cum se menține iluzia? Glumind permanent, luând viața la mișto.
De pildă, la Piatra Neamț, decrețeii deja maturizați urcau cu mașina pe Cârlomanu și Pietricica, să-i prindă pe ”bulgari” sau pe frații noștri de peste Prut. Ajunși pe munte seara, alegeau un loc strategic, așezau pe mașină televizorul alb-negru și fixau antena după indicațiile telespectatorilor din paionă: ”O idee mai sus!”, ”Un pic mai la dreapta!”, ”E bine așa!”. Și începea vizionarea, care dura toată noaptea, cu megieșii din cartierele Țărăncuța și Ciritei. Se bea bere și tării, se fuma BT, se mai scăpa câte o mașină la vale, din neatenție. Era distracție mare!
Curios, Miliția poporului nu intervenea. Se spunea că unii din temerarii organizatori erau fiii nomenclaturiștilor de la 4001 și aveau legături directe cu Ambasada Bulgariei, care le oferea cu dărnicie cele mai distractice programe artistice prezentate și la Sofia. Povești vânătorești? Cine să bănuiască, în anii luminoși ai socialismului, că, peste ceva timp, n-o să mai umblăm pe coclauri să vedem și noi meciul de fotbal… Că o să avem în dotare video și DVD, televizor HD și LCD, mp3, PSP și Nintendo Wii și Ebook Reader?
După ’80, pe vremea demolărilor masive, și-a făcut apariția în urbea noastră de sub Cozla o sculă deșteaptă, numită aparatul video; milițienii îi ziceau ”videa”. ”Scoate, bă, videa, că te duc la secție!”. Aparatul a fost adus în România de vaporeni. Cine a stat la mare, în gazdă la aceștia, știe despre ce vorbim. Dar tot atât de implicați în aducerea lor au fost și muncitorii români care munceau la arabi.
Era un aparat sofisticat, scump la vedere. Îl plimba numai proprietarul, într-o valiză obișnuită. De obicei, scula minune se închiria de stăpân pe 24 de ore, contracost, după negocieri financiare dure. Cel care organiza vizionarea acasă la el achita suma cerută, apoi își scotea banii de la invitați: puștani de școală, studenți, muncitori curioși, hahalerele cartierului. Erau proiectate filme cu Rambo-Rocky, Bruce Lee și Cichicean, cum îi zicea toată lumea lui Jackie Chan. Nu absentau comediile lui Mel Brooks, filmele ”Terminator”, ”Return of the Jedi”, ”Pasărea Spin”, care dura vreo șase ore. ”Cinefilii” de ocazie din Piatra Neamț mai puteau viziona filme western și filme de acțiune ”Karate Kid” și, de ce nu, ”Dirty Dancing”, un film bombă cu o fată mortală, cu un tricou scurt și blugi mulați. Copiii amărâți și desculți din mahalaua Precista, care era demolată dușmănos, rămâneau ca la dentist când vedeau asemenea minune. Se dădeau și filme cu Van Damme, dar și filme horror, precum ”Comando pentru fiica mea”, cu două ore de bombe și mitraliere.
Cum în societatea socialistă multilateral dezvoltată nu existau internet, telefon mobil sau filme americane necenzurate, aparatul video a constituit o adevărată ”revelație” pentru mulți români. De multe ori, la aceste vizionări neautorizate, telespectatorii se manifestau zgomotos, mai ales că se putea fuma și bea la discreție. Să nu uităm un lucru: și în comunism, băieții erau chipeși și fetele frumoase, dar trăiau diferit. Una era să fii progenitură de prim secretar, alta fiul truditorului care venea pe jos de la Agârcia la Piatra, că nu avea doi lei de autobuz. Când un vecin se inflama din cauza scandalagiilor veniți la video, se plângea la Miliție, dar totul se termina în coadă de pește. Milițienii veniți la fața locului constatau că, de fapt, niște cetățeni civilizați urmăresc la un televizor sovietic un spectacol de balet de la ”Bolșoi Teatr” din Moscova. Poți să-i deranjezi? Evident că nu. În consecință, proprietarul apartamentului reclamat scotea o sticlă de coniac ”Miorița”, de 30 de lei suta, îi servea pe cei doi musafiri îmbrăcați în albastru și toți trei conveneau ca povestea să fie uitată. Și se uita, mai ales că proprietarul avea un unchi la Miliție și se cunoaștea bine cu odrasla lui Cutare de la Partid.
Copiii de la țară, care nu aveau decât horele din sat și serbările de la Căminul cultural, stăteau prost cu distracția în comunism. Erau dornici să meargă în drumeții, să-și cunoască țara, cultura și neamurile mai îndepărtate. Apelau la diriginți: ”Tovarășa dirigintă, haideți să facem și noi o excursie până la Bicaz, să vedem colosul ăla de Baraj, la care au muncit și păriniții mei în tinerețe. Sau la Durău, unde a pictat Tonitza, sau la Borsec să bem apă minerală de la sursă…”. Dacă diriginta își iubea copiii, pleca în lume cu ei…. Dacă, însă, era devotată partidului unic și citea Scânteia cap-coadă, cu sublinieri, răspunde clar: ”Ce, televizorul nu vă ajunge? Bazaconii! Draci în cap de imperialiști!”. (v. lucrarea lui Dan Lungu, ”Cărți, filme și muzicii… din comunism”, Ed. Polirom, 2014).
Diriginta care slujea cu devotament partidul se încrunta și când auzea joia tineretului, unde se băga muzică de junglă pe șestache, iar băieții ciripeau în surdină bancuri antisistem. Câțiva puștani mahalagiști erau atât de impertinenți, încât se adresau colegelor cam așa: ”Domnișoară, vă invit la un blues imperialist! Dansați?”.
Prof. Dumitru RUSU
