„Trecătorule, mergi şi spune lumii că noi am murit aici apărând patria. Ne-am stins printre străini, departe de casă stând cu arma în mână. Ne-am prăbuşit loviţi de moarte, sub negru giulgiu de ţărână şi cum nici cruci n-avem la capul nostru, dragi urmaşi, în rugăciune măcar un gând, păstraţi-ne din când în când“.

Aceste cuvinte emoționante sunt dăltuite-n piatra unei coroane de la baza monumentului mic, dar impunător, de la o mănăstire ascunsă în codrii Munților Stânișoarei. Așezământul e o critorie de dată mai recentă, la fel ca cel de la Petru Vodă, în comparație cu secularele fortărețe ale credinței neamului din ținutul străjuit de masivul Ceahlău – Neamț, Sihăstria, Sihla, Secu, Agapia, Văratec, Bistrița, Horaița sau Durău, dar faima de loc binecuvântat este deja căpătată. Atât pentru stăruința celor ce s-au nevoit pentru a zidi un lăcaș de un pitoresc aparte, dar și pentru locul plin de încărcătură istorică, aspect din păcate prea puțin cunoscut, unde a fost construit în memoria miilor de soldați căzuți într-o cruntă bătălie. Rezumând, este vorba despre Mănăstirea Sfânta Cruce, căruia i se mai spune și Mănăstirea Eroilor.

Ca să ajungem la așezământul menționat, plecăm din Piatra Neamț spre orașul străjuit de fortăreața medievală de pe culmea Pleșu, facem stânga la Humulești, trecem de Braniște-Vânători Neamț și dreapta prin Nemțișor. Un sat micuț, atestat de prin 1640, cu oameni gospodari, lucru certificat de frumusețea caselor noi, care respectă stilul tradițional al zonei. După câțiva kilometri parcurși prin pădure, un pisoi, mergând agale pe drumul forestier și fără să se sinchisească de zgomotul mașinii, ne „semnalizează” că ne apropiem de o așezare. Și-n două minute ajungem la Mănăstirea Sfânta Cruce, fiind întâmpinați de starețul Sofian Munteanu.

„Bine ați venit la noi, la Mănăstirea Eroilor, după cum i se mai spune. După cum se știe, a fost ridicată pe locul unde a avut loc o mare bătălie din Al Doilea Război Mondial. Aici au dat jertfa supremă mii de soldați ai Armatei Române, în 1944. Datorită celor care au cunoscut istoria locului, printre care se numără doi mari duhovnici, încă nu-i avem în calendar, dar ei sunt sfinți la Dumnezeu și vor fi trecuți după canonizare, arhimandriții Ilarion Argatu, din Boroaia și Iustin Pârvu, de la Mănăstirea Petru Vodă, fost preot militar, s-a ridicat acest lăcaș, pentru a ne aduce aminte de cei care au apărat patria și credința străbună. În vremuri grele, duhovnicii au susținut, au promovat valorile naționale, patriotismul, credința, i-au făcut cunoscuți pe acești eroi. Mănăstirea s-a înființat și datorită lor”, spune, cu voce calmă, dar fermă, ieromonahul Sofian, privind spre monumentul din fața stăreției.

Continuă, afirmând că, în prezent, din păcate, generațiile tinere nu mai știu ce înseamnă patriotismul, trăirea românească, neamul, credința. Apreciază faptul că, în perioada 1-4 septembrie, chiar la intrarea în mănăstire a avut loc a doua ediție a unei tabere de istorie militară, la care au participat tineri de la unități ale Armatei Române. Locul de desfășurare n-a fost ales întâmplător, ci anume într-un fost teatru de război unde s-au desfășurat confruntări armate acerbe.

Patru ani de militărie, dar chemarea era alta

Din vorbă-n vorbă, aflăm că starețul de doar 34 de ani are un trecut militar. Nu-i nemțean, nici moldovean, ci dobrogean din Lumina, județul Constanța. În marele oraș de la malul Mării Negre a absolvit gimnaziul, liceul și facultatea de teologie.

Dar a avut și o perioadă cazonă, timp de 4 ani: „Am fost la unitatea militară din localitatea Mihail Kogălniceanu, actuala bază de aviație, la infanterie, după care la Poliția Militară”.

Dar „chemarea” era alta. În timpul liceului, venea împreună cu un unchi, militar și el, cu ranița în spate prin Neamț. Plecau de la Piatra Neamț, pe jos, spre Mănăstirea Almaș, urcau spre Horaița și Horăicioara și înoptau acolo. A doua zi, itinerariul cuprindea traseele montane către Văratec, Agapia, Sihla, Sihăstria, Secu. Destăinuie că la aceste așezăminte din Munții Stânișoarei se simte și a simțit harul Duhului Sfânt, pilde fiind călugării care s-au nevoit pe aceste meleaguri și L-au „agonisit” pe Dumnezeu în inima lor.

„Am fost și eu atins în suflet de această chemare sfântă a monahismului. Am activat la Constanța, la Mănăstirea Sfântul Ioan Casian, am făcut parte și din Asociația Tinerilor Ortodocși din România, organizație de care mă leagă amintiri de neuitat. Apoi am urmat cursurile superioare teologice la Universitatea Constanța, dar dorul meu a rămas la mănăstire.

L-am cunoscut și pe părintele Iustin Pârvu, la Mănăstirea Petru Vodă, apoi la Mănăstirea Poarta Albă, pe care tot el a ctitorit-o. La aceasta din urmă am primit binecuvântarea dânsului și i-am spus: părinte aș vrea să merg la mănăstire, dar parcă m-aș și însura. Și mi-a spus: măi băiete, las’ că ai să vezi tu! Am fost la multe activități religioase, în pelerinaje, la Iași, de Sfânta Parascheva, la Sihla, la peștera Sfintei Teodora. Dar inima mea era seacă”.

Reamintindu-și de părintele Iustin și-a dat seama că mesajul era că o să aibă parte de bucurii. Starețul mărturisește că, în călătoriile prin Munții Neamțului, a simțit prezența altui mare duhovnic, părintele Cleopa de la Sihăstria, iar citirea predicilor acestuia l-au entuziasmat sufletește, fiind ca o chemare către monahism. O chemare către Mănăstirea Sihăstria. Acolo s-a închinoviat (stabilirea într-o mănăstire cu viață de obște) în 2015, după care a fost trimis la ascultare la Schitul Codrii Pașcanilor. Anul acesta, în luna martie, avea să aducă o schimbare majoră în viața monahului. A fost chemat de IPS Tofan, mitropolitul Moldovei, și trimis la Mănăstirea Eroilor.

Muzeu dedicat miilor de eroi căzuți în luptele din 1944

„Ulterior, aflându-se că am fost militar au spus ia uite cum l-a rânduit Dumnezeu acolo, la soldații lui (cu referire la militarii decedați în confruntările din zona lăcașului – n.r.). Nu am vrut să vin, am spus că nu era de mine, m-am plâns că sunt nepriceput, că sunt tânăr, dar dacă așa a fost pronia dumnezească, așa a fost voia și ascultarea dată de către Preasfințitul Teofan a trebuit să o împlinesc. De acum Dumnezeu va purta grijă. Chiar este în popor o zicală: La barza chioară îi face Dumnezeu cuib. Poate Dumnezeu a rânduit așa, Sfântul Gheorghe, care e aici ocrotitor, sfânt militar, ne-a ajutat”.

La Sfânta Cruce, grație arhimandritului Siluan Antoci, fost stareț timp de 10 ani (de anul trecut conduce Mănăstirea Almaș), ființează un muzeu care adăpostește obiecte militare și personale care au aparținut ostașilor care și-au pierdut viața în sângeroasele confruntări din luna mai a anului 1944. Slujba de binecuvântare a memorialului a fost oficiată acum doi ani de mitropolitul Teofan, prilej cu care a fost dezvelit un mic monument pe care au fost inscripționate peste 700 de nume descoperite în arhivele statului, ele aparținând unor soldați decedați în bătăliile din zona Nemțișor – Poiana – Brusturi.

„Le-am moștenit, sunt lucruri frumoase, toate fiind parte din istoria locului. Suntem datori să le întreținem măcar, dar și să ducem mai departe proiectul început de arhimandritul Siluan. Cei ce s-au jertfit aici au fost prea puțin cunoscuți. Au fost lăsați sub tăcere, s-a scris foarte puțin despre ce a fost”, spune părintele Sofian.

La vizitarea muzeului ce are mii de exponate, ghid extrem de documentat ne-a fost fratele Marian, retras la lăcașul din codrii Neamțului, pentru a uita de tumultul codian al unui mare oraș din țară. Explicând contextul în care trupele româno-germane aflate în retragere după înfrângerile de la Staligrad și Cotu Donului au ajuns, urmărite de Armata Roșie, în arealul unde-i acum mănăstirea, întărește și el faptul că de luptele de aici sunt puține consemnări, nestudiindu-se la școală subiectul.

Necesitatea înființării muzeului

Întrebat fiind dacă vreodată istoria bătăliei va fi în vreun manual, răspunde că alții le fac, dar dacă Dumnezeu va dori, se va cunoaște și povestea locurilor la nivel de manual școlar:

„Pentru că golul există, așa cum bine precizați, s-a simțit nevoia inițierii, edificării acestui muzeu cu materialele care s-au aflat în aceste locuri în urma bătăliilor și cu materiale aduse tot de unde a fost frontul, din Basarabia, din Bucovina, acolo unde s-au desfășurat ostilități. Inițiatorul acestui proiect și realizatorul proiectului este starețul Siluan Antoci, care a păstorit această mănăstire din 2015 și până în 2025. Așezământul cu hramul Înălțarea Sfântei Cruci ar cuprinde două componente complementare.

Pe de-o parte, partea religioasă, formată din Biserica Mare, Paraclisul de Iarnă, Altarul de Vară și componenta istorică, care vine să completeze istoria locului, să dea o formă aproape de adevărul celor întâmplate aici. Slavă Domnului că există oameni precum părintele Siluan, care au luat această inițiativă, înțelegând care este spiritul locului. Iar spiritul locului îți cere să faci ceva”.

Între exponatele din acest memorial se află și unele cu o mare încărcătură simbolică, între ele două urne în care se află pământ din Basarabia și din Bucovina, din zone unde a fost frontul, sau o porțiune din pavajul de pe strada principală din orașul Roman, pe care a defilat Armata Română și în Primul Război Mondial, și în al doilea. În prezent, acea stradă este asfaltată, dar se păstrează această mostră în amintirea celor care au trecut acolo și dintre care mulți nu s-au mai întors.

Lângă monumentul din incinta mănăstirii este și o placă de marmură pe care au fost gravate numele celor 32 de soldaților români decedați după 1990 în teatrele de operații din Irak și Afganistan.

Exponate extrem de interesante

În parte dintre vitrine sunt obiecte militare din perioada 1850-1950, cumva de la începuturile oștirii române până spre zilele noastre. Mai este și o valiză din lemn a sergentului major Vasile Rogoz, de loc din Humulești, care a ajuns la Cotu Donului. A avut zile, s-a întors acasă, decedând în 2004.

Atrag atenția vizitatorului diverse echipamente militare, uniforme, articole de încălțăminte, de supravedere – binocluri de urmărire a frontului, de orientare în teren – busole, marmide pentru mâncare și benzină, măști de gaze, grade și distincții militare ale Armate Regale, etc. Expus este și un obiect ciudat, care făcea parte din „arsenalul” ofițerilor de odinioară, pentru că ei trebuiau să aibă o anumită prestanță. E vorba despre un încălzitor pentru cleștii de ondulat mustața. Fratele Marian dă detalii și despre truda starețului Siluan în edificarea muzeului.

„A fost o străbuință deosebită în a aduna aceste exponate de la donatori, de la fața locului, dar și din Cernăuți, Chișinău, de pe unde a fost frontul. Chiar din București, de la consignații, uneori cu banii părintelui, cum este cazul unor icoane pe care le-a cumpărat. Este vorba și de o corespondență intensă, de nenumărate telefoane date, de insistență, de convingere, de lămurire, de prezentarea proiectului, așa încât oamenii, cei care dețineau aceste obiecte, să le dăruiască. S-a implicat total, a avut ajutor de la Domnul, dar și de la obștea pe care a păstorit-o”.

Inițiativei sale i-au răspuns și localnicii din zona mănăstirii, care aveau acasă anumite obiecte de mai mică sau de mai mare valoare, donându-le altruist. Aflăm că turiștii sau credincioșii ajunși la acest așezământ sunt uimiți când văd exponatele, sunt interesați, pun întrebări, mai ales cei care au o cultură adecvată, o cultură războiului, a înțelegerii unui cataclism care a schimbat destinul a zeci de milioane de oameni în doar câțiva ani.

Ctitorul mănăstirii, urmărit vreme îndelungată de Securitate

Mănăstirea Sfânta Cruce este a ctitorie a marelui duhovnic Ilarion Argatu şi a fiul său, Alexandru. Așa cum spuneam, locul nu a fost ales întâmplător, ci în zona unde au sfârșit mii de soldaţi români, nemţi, ruşi şi maghiari. Iniţial, exista doar un mormânt străjuit de o cruce de piatră, în care fuseseră îngopate osemintele unor ostaşi necunoscuţi. S-a făcut apoi o troiţă de lemn, care amintea despre jertfa militarilor, iar în 1992 s-a pus piatra de temelie a schitului, lăcaşul având hramul de Înălţarea Sfintei Cruci, sărbătoare prăznuită pe 14 septembrie.

Părintele Ilarion avea o afinitate faţă de tot ce era legat de armată, deoarece după terminarea Seminarului din Dorohoi și a Facultăţii de Teologie Cernăuţi a urmat cursurile Şcolii Militare Bacău, obținând gradul de sublocotenent. De aici probabil şi dorinţa de a face mai mult pentru pomenirea eroilor care au transformat pădurile din zona de nord a Neamțului într-un imens cimitir întins prin păduri.

Ctitorul s-a născut pe 2 august 1913 în satul Valea Glodului, comuna Vultureşti, judeţul Suceava, într-o familie ai căror înaintaşi fuseseră siliţi să se refugieze din Maramureş, în secolul al XVIII-lea, pentru a-şi păstra credinţa ortodoxă. Ioan Argatu, după absolvirea școlii militare, s-a înrolat în armată, activând în cadrul unităţii de grăniceri de la Careii Mari, la graniţa cu Ungaria. După căsătorie, renunţă la cariera sub arme şi este hirotonit preot la Parohia Oniceni, iar în 1946 este trimis de mitropolitul Moldovei, Irineu Mihălcescu, la Parohia Boroaia – Suceava, pentru a ridica biserica din acel sat, a cărei construcţie stagnase de 22 ani.

Devine incomod pentru regim, autorităţile i-au interzis să mai primească lume, i s-a impus să scurteze slujbele, să se prezinte la şedinţele de partid şi să îndemne oamenii să meargă la muncile câmpului. Deoarece nu a ţinut cont de aceste „sfaturi“, autorităţile l-au declarat potrivnic regimului şi duşman al poporului. A fost la un pas să fie arestat, dar preotul a reuşit să fugă şi să se ascundă la părinţi, în Valea Glodului, într-o magazie căreia i-a construit un perete fals, trăind ani de zile fără sobă, fără pat, ieșind foarte rar să vadă lumina zilei. A urmat o condamnare pe viaţă în urma acuzaţiei că ar fi fost „organizator de complot contra statului“.

În 1964 a fost graţiat, iar pe 13 februarie 1965 Miliţia îl descoperă, după ce 16 ani a stat ascuns, dar a refuzat să se înscrie în PCR. În 1972, părintele Argatu a rămas văduv şi, în anul următor, în ianuarie, s-a călugărit la Mănăstirea Antim din Bucureşti, luând numele de Ilarion. A petrecut, apoi, cîţiva ani la Mănăstirea Căldăruşani, iar ultimii 19 ani din viaţă i-a trăit la Mănăstirea Cernica, unde a fost duhovnicul obștei. A trecut la cele veşnice pe 11 mai 1999, la 86 ani, cerând să fie înmormântat la Boroaia.

Dan Sofronia