”Cel mai mare păcat al șoferului este aprecierea, complet greșită, că lui nu i se poate întâmpla nimic. Este aceeași poveste ca în aviație. Începătorii fac multe greșeli, iar următoarea categorie este a celor cei care au foarte multă experiență, deja cred că le știu pe toate şi sunt «imuni». Una este, totuşi, când eşti singur în maşină şi scrii SMS-uri în timp ce conduci şi alta este să fii la volanul unui microbz plin cu oameni şi să faci live pe Facebook . În fond, este vorba tot despre iresponsabilitate, dar în condiţii diferite. Când pui în pericol şi viaţa altora e mult mai grav”.
Comisarul şef Mihai Mavriş lucrează de 20 de ani în poliţie şi de 19 doar la formaţiuni rutiere. A fost mult timp a doua funcţie, dar, de anul trecut, a devenit numărul 1, pe bază de împuternicire. De luni, 17 septembrie, este şef al Serviciului Poliţie Rutieră, cu acte în regulă şi concurs promovat. Marţi, în ziua documentării noastre, încă răspundea SMS-urilor de felicitare. Şi era bucuros, mai ales pentru că-l felicitase mama lui, care acum are 80 de ani şi l-a iubit tot timpul un pic mai mult decât pe ceilalţi, pentru că el este cel mai mic dintre cei patru fraţi.
* ”Am învăţat meserie pe DN2”
Mihai Mavriș s-a născut pe 12 octombrie 1974, la Andrieșeni, Iași. Mama, o femeie simplă, care a prășit toate dealurile pe la CAP, nu și-a pus copiii la treabă, ci i-a trimis, tot timpul, la învățat. Tatăl muncea și el, la căi ferate. Acum are 85 de ani. Din cei 4 copii, 3 sunt ofiţeri şi doar cel mai mare inginer. A avut de tânăr o problemă de sănătate, care nu i-a permis o carieră militară. Ofiţerii lucrează în armată, unul la Iaşi şi celălalt la Bucureşti.
Mezinul familiei Mavriş a învăţat la şcoala din sat în primii ani, după care mama – aflată tot timpul în căutarea a ceva mai bun pentru copiii ei – a găsit o școală cu internat în Iași. Acum zâmbeşte când îşi aminteşte că a fost nevoit să plece de acasă de mic copil. Spune că aşa s-a ”vaccinat” şi a devenit soldăţel. Peste ani, a urmat Liceul energetic tot în Iași, dar a picat la prima admitere la Academia de Poliție. A învățat încă un an și a doua oară a intrat fără emoţii, deşi concurenţa, la nivelul anului 1994, era foarte mare.
”A fost cumva o dorință a noastră, a tuturor, să purtăm uniformă. Singura discuție era legată de forma de învățământ. Nu știam dacă să mă duc la subofițeri sau la ofițeri, dar, având în vedere că aveam doi frați ofițeri deja, ar fi fost ca și cum m-aș fi așezat voit pe un loc inferior. Ei au fost un fel de modele de urmat pentru mine. După 4 ani de Academie, în care m-am specializat în poliție rutieră, am ajuns la Piatra Neamț, direct la Biroul de ordine publică. Acum se ține cont de profil, atunci te trimitea unde era nevoie. Răspundeam de agenți, stabileam trasee de patrulare, lucruri din astea. Nu era deloc interesant și, în plus, lucram mai mult schimbul III. După un an, am plecat la Biroul rutier Roman, unde apăruse un loc. Era anul 1999, iar pe DN 2, care nu era modernizat, am învățat eu meserie. Pe acest drum european circulau căruțe, motoare, tractoare, tot ce vrei. Curgeau accidentele de la Secuieni până la Hanul Ancuței! Când s-a modernizat drumul, eu am fost primul beneficiar, pentru că mai ajungeam și pe acasă. La vremea aia, se mergea la fața locului și pentru o contuzie, nu doar la accidente grave sau mortale. Eu am fost funcţia a doua după Adrian Acozmei, care era șef de birou, până în anul 2006, când s-a produs un val de schimbări la nivelul serviciului rutier și au plecat la pensie mai mulți ofițeri. Atunci m-am mutat la Serviciul Poliţiei Rutiere, la Piatra Neamț, am făcut un pas înainte și am lucrat cu garda veche – Ioniță, Bîrsan, Adiaconiței, Catană – de la care am avut ce învăța. În 2009, când s-a înființat funcția de șef de Birou drumuri naționale, m-am înscris la concurs şi am câştigat. Şi aşa au trecut 12 ani de poliţie rutieră la Piatra Neamţ şi 20 de ani de carieră, pe care i-am împlinit în iulie vara aceasta”.
Deşi statutul de poliţist rutier format în condiţiile traficului de pe DN2 (drumul E 85, supranumit şoseaua morţii tocmai din cauza numărului mare de accidente) nu este cel mai confortabil psihic, Mihai Mavriş e un om luminos. Zâmbeşte des, are umor, îi place uneori să facă jocuri de cuvinte. De altfel, el, care a văzut morţi aproape în fiecare zi, cel puţin în perioada în care a lucrat la Roman, pe DN 2, se descrie ca fiind o fire romantică. Scrie poezii din timpul facultății, mai mult de ”inimă albastră”, cu tendinţe de melancolie. Îi place Nichita Stănescu, la fel ca prietenului lui Teo Sandu, pe care îl admiră.
”Eu nu sunt la nivelul lui Teo Sandu. El probabil că, dacă ar fi fost doar poet, chiar putea să trăiască din asta. Eu sigur nu. Însă, după ce mă voi pensiona, voi încerca să public şi aşa vor vorbi cuvintele scrise de mine”.
* ”La podul de la Preluca, s-a greşit momentul”
Lui Mihai Mavriş câştigarea concursului pentru funcţia de şef de serviciu nu i-a schimbat cu nimic atribuţiile sau responsabilităţile, ci doar l-a ”stabilizat” profesional. Problemele au rămas aceleaşi, oamenii cu care lucrează sunt aceiaşi, drumurile din judeţ sunt aceleaşi, iar accidentele – la ordinea zilei.
”Probleme sunt multe și complexe, iar rezolvarea lor ține de colectiv, ține de oameni. Tocmai pe asta contez. Știu cât poate fiecare să facă, cred că de asta am și aplicat pentru post. Am secondat toți șefii de serviciu din ultimii 10 ani, eu fiind a doua funcție, deci chiar ştiu despre ce vorbesc. Sigur, din afară, se vede întotdeauna altfel. Iar poliţistul care-ţi dă amendă nu are cum să-ţi placă. Însă amenda aceea poate salva o viaţă. A doua oară te gândeşti şi nu mai faci aceeaşi greşeală. Amenzile nu se dau pentru că există un plan. Astea sunt inepţii. Amenzile se dau pentru că există accidente şi trebuie să faci ceva să corectezi comportamente în trafic. Dacă nu ar fi accidente cu pietoni, credeţi că eu aș trimite agenții în stradă, să amendeze oamenii care traversează neregulamentar?”.
Combinaţia pietoni care traversează pe unde li se pare lor mai la îndemână – şoferi vitezomani este cea care generează majoritatea accidentelor rutiere din Neamţ. Bineînţeles, starea drumurilor contribuie foarte mult la numărul şi frecvenţa accidentelor. Modernizarea DN 2 a condus, imediat, la scăderea accidentelor, la fel ca noul covor asfaltic de pe tronsonul pe care se află curba de le Feleşti. A apărut, însă, un nou punct nevralgic: intersecţia în cruce de la Căciuleşti. Și asta după modernizare.
”Acolo, ideal ar fi fost un sens giratoriu, dar s-ar fi încălcat nişte proprietăţi şi s-a optat pentru varianta actuală. Există semnalizare, există iluminat pe timpul nopţii şi, totuşi, se întâmplă accidente, mai ales cu şoferi aflaţi în tranzit. Cei din Neamţ cunosc deja locul. Soluţia nu ţine de noi, posibilităţile noastre sunt limitate, noi putem face doar propuneri către administratorul drumului. Dacă se întâmplă în continuare accidente, e clar că nu e suficient ce s-a făcut până acum. La podul de la Preluca, un alt subiect despre care se discută mult, inclusiv eu am dat din mâini într-o duminică seara. Acolo s-a greşit momentul. Acum ar fi trebuit începută lucrarea, nu în plin sezon turistic, când au fost şi foarte multe sărbători şi au venit în concediu cei care muncesc afară. Bine, mai este şi aspectul că, la noi, toate lucrările durează extrem de mult. Dacă eram în altă țară, ar fi fost gata în câteva zile. Dar eu mă bucur că se face. De fiecare dată când se lucrează la un drum, mă bucur. Mă gândesc că vor fi mai puţine accidente”.
* ”Nu am rolul lui Kovesi”
Cu tendinţa de a vorbi mai puţin despre el însuşi şi mai mult despre ce face la serviciu, Mihai Mavriş se declară un om împlinit pe toate planurile. Are o familie, un copil de 5 ani, pe care l-a aşteptat foarte mult, a reuşit să-şi facă o casă în Piatra Neamţ şi are cariera pe care şi-a dorit-o. Timpul liber e cam puţin, dar cât este are grijă să-l dedice oamenilor care contează cel mai mult în viaţa lui. Săptămânal duce copilul la Roman, la bunicii materni, pentru că este primul lor nepot şi nu rezistă să nu-l vadă des. Apoi trebuie să se mai ocupe şi cu treburile prin curte, chiar dacă nu are mult teren, şi pune mâna pe sapă şi pe hârleţ, când este nevoie. Câteodată, în weekend, îi rămâne timp şi pentru un film bun.
Cât despre valorile în care crede, toate se înscriu în sfera sănătoasă, construită de părinţi în copilărie: ”În primul rând, cred în Dumnezeu și cred în familie. Cariera contează, locul de muncă poziția pe care o ai în comunitate și în colectiv și, desigur respectul. Eu nu-i pot cere unui om să facă un lucru, dacă nu-l respect. Şi, apropo de oamenii cu care lucrez, poliţia oferă destule specializări şi, atunci, cred că toţi cei care sunt la Serviciul Poliţiei Rutiere asta vor să facă. Fiecare cât de bine şi cât de corect poate. Sunt structuri ale statului, abilitate să se ocupe cu aspectele de corupție, nu eu trebuie să fac asta. Nu am rolul lui Kovesi. Dar, desigur, din punctul meu de vedere, toleranță zero față de astfel de practici. Cred că, din tot ceea ce s-a întâmplat la Neamţ, s-au tras nişte învăţăminte”.
Cristina MIRCEA