Acasă Actual Ceata de Feciori – confreria sacră a colindătorilor

Ceata de Feciori – confreria sacră a colindătorilor

Ceata de Feciori sau Ceata Junilor reprezintă cea mai veche formă de organizare a colindătorilor. Se adună de Sfântul Nicolae, când se stabileşte gazda, se alege vătaful, se împart celelalte ”roluri” – Crâşmar, Colcer, Tăciunar etc. – şi se transmit regulile stricte de funcţionare. Apoi, Ceata de Feciori aduce doi brazi falnici la poarta gazdei, pentru a marca locul în care, începând din acel moment şi până la Sântion, va funcţiona cea mai importantă autoritate din comunitate.

Obligaţia principală a Feciorilor este să tocmească muzicanţii însoţitori ai Cetei, să colinde toate casele în Ajunul Crăciunului şi să organizeze jocul în sat în perioada sărbătorilor, asigurând în comunitate o stare de veselie, euforie şi fast până după Bobotează, când Ceata se sparge.

Colindatul începe noaptea, timp al iniţierii ceremoniale, iar mersul Cetei însoţită de muzicanţi pe uliţele satului, într-un adevărat parcurs magic, situează comunitatea sub cuprinderea unui cerc sacru, cu puternice valenţe apotropaice. Tot în cerc se aşează colindătorii în jurul mesei cu darurile ritualice – devenită, în acel moment, altar – şi, cu braţele petrecute pe după umeri, îl colindă pe cel mai tânăr din casă, introducându-i numele în textul augural. Apoi îl ridică la grindă. După numeroasele studiile de teren, făcute în perioada 1932-1938 în Ţara Făgăraşului, Traian Herseni arată că, în mentalitatea ţărănească arhaică, simpla amintire a numelui în colinde era considerată de săteni un fel de vrajă, de incantaţie, menită să se înfăptuiască.

Iar majoritatea colindelor de fată şi de băiat au texte de dragoste, cu puternice elemente ancestrale legate de ceremonialul căsătoriei:

Să crească Vasile mare

Soare!

Să-l văd vrâstă de voinic

Soare!

Pe bun cal încălecându-l,

Soare!

Călecându-l şi frângându-l

Soare!

Cum frâng junii fetele,

Soare!

Și le iau inelele…

(Colindă de băiat)

Intrând în Ceată, Feciorii sunt iniţiaţi. Fiind iniţiaţi, împrumută sacralitate în perioada confreriei şi, astfel, prin repetarea la fiecare casă – de cele mai multe ori mecanic – a unui text straniu, cu refrene uneori neinteligibile, împlinesc ritualul. Prin reiterarea colindei de zeci sau poate de sute de ori într-o noapte, feciorii activează forţa magică a cuvântului, devenind protectori supremi ai comunităţii, aducători de noroc şi belşug.

Cu toate că, odată cu venirea creştinismului, unele colinde au asimilat şi elemente religioase, îndeosebi legate de Naşterea Mântuitorului, majoritatea textelor sunt străvechi, adevărate relicve ale ritualurilor solare de sorginte precreştină. Aşa se explică faptul că atmosfera din Ceată este ludică, excesivă, tumultuoasă, amintind de veselia Saturnaliilor sau chiar de acel ”desfrâu sacru” al sărbătorilor dionisiace.

În această perioadă, străbunii noştri credeau că Zeul-An intră în agonie şi moare, iar pentru a renaşte se cereau înfăptuite numeroase ritualuri. Astfel, în casele în care sunt fete de măritat şi tinere neveste, desfăşurarea jocului imediat după colindat este obligatorie, femeia – ca simbol al fertilităţii – fiind asociată dintotdeauna cu riturile de reînviere simbolică. Iar divinitatea celebrată în vechime în această perioadă a anului nu era nemuritoare prin viaţa fără de moarte, ci prin moarte şi renaştere ciclică.

* Misterioasa ”Colindă a Leului”

Nenumărate sunt colindele românilor, tematica lor este de o mare diversitate, iar clasificările au ajuns să fie adevărate provocări pentru etnologi. Există colinde de gazdă, profesionale, de june, de fată, de peţit, familiale, cosmogonice, satirice, de doliu, de vânătoare şi multe altele. Sunt colinde de tip roman (agrare), colinde mithraice (solare), colinde creştine (pe teme biblice), colinde ”hibrid” mito-religioase…

Despre ”Colinda Leului” povestim astăzi.

Unii cercetători argumentează apariţia leului în colindele româneşti cu ipoteza că acest animal ar fi fost prezent în spaţiul balcanic până la sfârşitul mileniului I, iar imaginea lui ar fi fost păstrată din străvechime în memoria sacrală a oamenilor. La rândul lor, analiştii cultului mithraic – prezent în numeroase forme de manifestare la noi – demonstrează că feciorul în luptă cu leul este însuşi Mithra, în ipostaza sa războinică, de vânător. În acest sens, unii susţin că Mithra, la chemarea Atotputernicului, este ”singurul care ar fi fost în stare să învingă leul, să-l îmblânzească şi să-l folosească mai târziu ca ajutor în lupta cu taurul – Întunericul”, leul întruchipând focul, lumina Soarelui pe Pământ. Alți specialiști propun o posibilă derivare a Colindei Leului din mitul lui Hercule, în vreme ce alții sunt de părere că leul a fost preluat ca un topos din bestiarele şi folclorul Europei Medievale. Sunt destui și cei care exclud varianta că leul ar fi trăit în arealul carpato-danubian, ipoteză susţinută de reputatul folclorist Ion Taloş.

”Colinda Leului” povesteşte despre o vânătoare alegorică, în care feciorul caută leul, îl găseşte dormind, îl trezeşte, îl provoacă la luptă dreaptă şi îl învinge.

Pe foaia mălinului

Găsii urma leului,

Sub rechita mohorâtă

Găsi leul d’adormit.

Este o vânătoare neînfăptuită, deoarece feciorul nu omoară leul, ci îl leagă şi îl aduce în sat, spre mândria comunităţii şi a mamei lui:

Ferice, Doamne, de mine,

Ce-am băiat şi ce-am scăldat

Că-mi aduce leu legat,

Leu legat năvătămat.

Noi umblăm şi colindăm

Şi lui (numele celui colindat) i-o-nchinăm,

Să ne fie sănătos,

Pe cum îi nalt şi frumos.

Trăiască!

Toate textele întâlnite pe teren şi în culegeri se opresc aici. Din această perspectivă, prezenţa leului în colinde poate fi privită ca relicvă a vechilor rituri de iniţiere, când tinerii se identificau simbolic cu totemul, fie prin naştere, fie prin mimarea comportamentului animalului venerat. Iniţierea culmina cu vânătoarea ritualică, în care tânărul trebuia să se confrunte cu leul într-o luptă egală:

Nici cu arcu săgetatu

Numai cu lupta luptatu”.

Privită din această perspectivă, interdicţia omorârii leului se regăseşte în practicile arhaice în care animalul totemic era, de cele mai multe ori, prins de viu şi hrănit de trib. La acest lucru se referă şi Ion Taloş atunci când afirmă că, în străvechime, unele animale nu erau ucise, ci ”supuse de om, pentru ca acesta să le poată folosi puterea”.

Până când se va afla dacă leul a trăit sau nu pe aceste meleaguri, rămâne încă şansa de a asculta ”Colinda Leului”, atestată în sute de variante, în aproape toate zonele etnofolclorice de la noi.

Sursa: Calendarul popular al românilor

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here