Acasă Actual Cîteva gînduri la inaugurarea Catedralei Naţionale: Dumnezeu răsplăteşte vrednicia cu vrednicie

Cîteva gînduri la inaugurarea Catedralei Naţionale: Dumnezeu răsplăteşte vrednicia cu vrednicie

Catedrala Mîntuirii Neamului sau Catedrala Naţională nu este un deziderat apărut în aceşti ani, e mult mai vechi şi ţine de evoluţia Bisericii Noastre în relaţie cu naţia română, cu istoria noastră, cu tradiţia şi chiar cu cultura română. Mihai Eminescu a susţinut un asemenea deziderat, vorbind despre dimensiunea morală a unui asemenea edificiu, în acord cu celelalte catedrale din Europa. Avem nevoie de puncte, de locuri de convergență, de situări simbolice care să adune energiile, aspirațiile, care să ne exprime identitatea. Națiile așezate ale Europei au asemenea catedrale, nu e cazul să le enumerăm, sau să le amintim acum.

Am auzit opinii, în vremea din urmă, care susţineau că nu avem nevoie de o Catedrală Naţională, că este suficient să avem biserici mici, eventual de lemn, calde, pe măsura sufletului uman. Sunt de acord, pentru tine, ca persoană, pentru rugăciune, pentru interiorizare, e suficientă şi potrivită o biserică, mare sau mică, din sat sau din munţi. Dar printr-o catedrală te prezinţi, te reprezinţi, ca naţie. Nu te duci în Catedrală neapărat să te rogi, te duci în Catedrala Naţională să te simţi parte dintr-o istorie care are suferinţa şi măreţia ei şi care s-a sprijinit pe credinţa în Dumnezeu. Iar naţia română, a cărei istorie este expresie a istoriei Bisericii, are nevoie de o asemenea reprezentare simbolică.

Catedrala Naţională este, în esenţă, un monument dedicat memoriei lungului şir de eroi din istoria noastră. Ştiuţi sau neştiuţi, pomeniţi sau nu. De la eroii din războaiele unor Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, din războaiele de independenţă, din războaiele mondiale, pînă la eroii din închisorile comuniste, cei care au murit pentru demnitate şi conştiinţă naţională. Catedrala este un semn de respect pentru sacrificiu şi pentru demnitate.

Costurile Catedralei Naţionale, am aflat, sunt de o sută zece milioane de euro. Un calcul simplu, la o populaţie de 20 de milioane, cît suntem în statistici, ne arată că fiecare român contribuie la edificarea acestei catedrale cu aproximativ 5 euro. E o sumă derizorie, să recunoaştem, beneficiul de demnitate al fiecăruia valorează mult mai mult. Nu mai punem în balanţă preţul sîngelui vărsat pentru cauza naţională.

Am auzit, de asemenea, voci care spuneau că am fi putut face cu banii aceştia şcoli sau spitale, drumuri sau aducţiuni de apă. Îmi permit să spun că avem instituţii ale statului, altele, care au în bugetele şi în obligaţiile lor să facă şcoli sau spitale, drumuri sau aducţiuni de apă. Dacă toate aceste instituţii ar lua modelul din Biserica Ortodoxă Română, la nivelul determinării şi al patriotismului, al generozităţii şi al responsabilităţii, al eficienţei, azi am fi în elita ţărilor din Europa.

Am fost recent la Belgrad şi evident că am vizitat şi catedrala Sfîntul Sava, din inima capitalei sîrbeşti. Construcţia ei a început din anii ’80 şi încă mai sunt schele împrejur. La întrebarea mea mirată, cum de nu e finalizată, un scriitor al locului mi-a răspuns: ”Nu vrem să o finalizăm rapid, e mai bine ca mai multe generaţii să contribuie la edificarea ei, ca să conştientizeze valoarea ei”.

Catedrala sîrbilor e impresionantă, iar poveştile legate de existenţa ei sunt şi mai impresionante. Amintesc acum doar un singur moment. În 1999, cînd Serbia era atacată de forţele NATO, catedrala a funcţionat ca loc central, nodal, pentru sîrbi. În noaptea de Înviere a anului 1999, îmi povestea acelaşi scriitor sîrb, în Catedrală şi în jurul catedralei s-au adunat peste o sută de mii de oameni. Avioanele agresoare au trecut pe deasupra, dar nu au îndrăznit să atace. Şi îmi mai spunea scriitorul sîrb: ”Dacă ar fi lăsat cumva bombe deasupra mulţimii, la cît de încordaţi eram, la cît de hotărîţi eram, bombele s-ar fi întors în burta avioanelor agresoare”. Dar dacă nu ar fi avut această situare simbolică, Catedrala, unde s-ar fi concentrat acea populaţie hotărîtă şi luptătoare?

Aspiraţiile mici crează oameni mici; aspiraţiile mari, crează oameni mari. Acest lucru poate fi extins şi la popoare. O aspiraţie majoră a poporului nostru a fost, indiscutabil, aspiraţia spre unirea cea mare, parafată la 1 Decembrie 1918. Deşi cred că trebuie să facem cîteva corecturi fireşti.

Vorbim, în această perioadă, în acest an, de Centenarul României Mari, vorbim de o sută de ani de România Mare, vorbim de actul politic de la 1 Decembrie 1918 ca despre un act unic, major. Opinia mea este că exagerăm în minus, de astă dată.

România a fost egală cu ea însăși cu multe secole înainte. România şi românii au fost uniţi cu mult înainte. Glisările de teritorii într-o parte sau alta, cu reveniri la patria mamă, sunt parte din demonstraţia că ne-am trăit din plin istoria proprie, laolaltă cu tendinţele din istoria Europei. Dacă nu am fi fost uniţi în cuget, în tradiţie, în limbă şi în credinţă cu mult înainte, nu am fi reuşit nici unirea în fapt, cea politică, de la 1601, sub stindardul lui Mihai Viteazul. Dacă nu am fi rămas uniţi în cuget, în tradiţie, în limbă şi în credinţă, nu am fi reuşit unirea mică, de sub conducerea lui Cuza, nici cea majoră, de la 1918. Dar un lucru e sigur: biserica românească, instituţie şi stare, păstrătoare a tradiţiei şi a limbii, a fost liantul intim care a făcut posibilă unirea nu neapărat între provincii româneşti, ci între români, de la om la om.

Ce mai trebuie să fie Catedrala Naţională pentru noi? Cele cîteva mii de metri pătraţi trebuie să rămînă zonă liberă de ideologii, zonă liberă de meschinărie de orice fel, zonă ferită de orice fel de ură intre-etnică, o zonă în care iubirea de semen şi de neam să aibă rezonanţă, să vibreze, să impună.

Catedrala Naţională e impunătoare, fiindcă trebuie să adune laolată trecutul şi prezentul ca premize pentru perspectivă. Spunea, recent, preşedintele Academiei Române, bravul Ioan-Aurel Pop: ”Un om care-şi pierde amintirile devine un infirm, iar un popor care refuză să-şi cunoască dimensiunea vieţii numită convenţional trecut decade şi se stinge treptat. Fără conştiinţă istorică nu putem trăi în colectivităţi, inclusiv în acele colectivităţi numite popoare, naţiuni, state”. Nimic mai adevărat!

Să ne bucurăm, aşadar, că suntem contemporani cu această izbîndă, care nu este nici pe departe un act de grandoare, ci unul de onoare. Iar onoarea este, indiscutabil, a generaţiilor noastre care au făcut posibilă această realizare. Şi e dovedit, de altfel, în istorie, ca şi în viaţă, că Dumnezeu răsplăteşte vrednicia cu vrednicie.

Adrian ALUI GHEORGHE

25 noiembrie 2018

FOTO: Ziarul Lumina

3 COMENTARII

  1. Adevarat grait-a scriitorul….. ! Nimic mai adevarat. Ar trebui ca aceste rânduri să ajungă la cât mai mulți. Doamne, ajuta-i pe cei care iubesc poporul român!

  2. Dacă România era o țară ”normală”, în care totul să se întâmple firesc, cinstit șamd, de bună seamă nu ar fi existat atâta pornire anti-catedrală.
    Într-o țară în care sărăcia e ca o molimă, în care se fură în neștire, în care frate cu frate se urăsc, nu putem spune că suntem ”uniți în cuget”.
    Da, putem să spunem că acest edificiu este un simbol. Dar, atenție! Simbolurile sunt de multe feluri.

    Când la școală nu se învață istorie, când mici și mari habar nu au cine și de ce a dus România în războaie, când nu știm câți soldați români au murit pe fronturile din toată Europa, când mormintele eroilor sunt năpădite de buruieni, iar Ziua Eroilor e doar prilej de fanfaronadă cu mâna la piept, mimând versurile unui imn cunoscut pe sărite, SIMBOLUL NAȚIONAL e doar un simbol al mândriei: ”asta-i pohta ce-am pohtit!” Și, să nu uităm: mândria e prima pe lista păcatelor capitale.

    Și mai e ceva: asmuțirea unora împotriva altora. Asta ce să fie, oare?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here