Irina Popa – chimista care construiește imaginea ISU Neamț

pietricica turism

Are 41 de ani și ar fi putut face carieră în învățământ, ca profesoară de chimie, dacă nu s-ar fi descurajat după primul an, imediat ce a realizat că nu poate trăi dintr-un salariu de vreo 5 ori mai mic față de cât ar fi câștigat la o firmă privată. A optat pentru o societate comercială din Iași, care se ocupă cu distribuția de produse farmaceutice. Apoi soarta a adus-o la Piatra Neamț, unde și-a întemeiat o familie, a (re)făcut o casă și a adoptat un copil. De 4 luni, este purtătoarea de cuvânt a Inspectoratului pentru Situații de Urgență Neamț.

”I-am spus profesorului că nu pot să fiu așa ipocrită să-mi doresc titlul de doctor în chimie”

Irina Popa este un om cald și deschis, căruia îi pasă de părerile celor din jur și se străduiește să nu supere pe nimeni. Crede în Dumnezeu și consideră că, pentru ceea ce i-a dăruit, trebuie să trăiască într-un anumit fel și să respecte niște reguli. Ține toate posturile din an, face fapte bune și are gânduri frumoase pentru oamenii din viața ei.

Irina s-a născut la Iași, pe 7 august 1978, dar a copilărit în comuna Belcești, aproape de Cotnari, la bunici. A avut o copilărie extraordinară, pe care și-ar dori-o pentru orice copil: jocuri, mers desculț prin iarbă, scăldat, furat fructe din copaci, niciodată treabă. Are o singură soră, cu un an mai mică, acum economistă la o firmă de producere a energiei eoliene. Tata era maistru tâmplar, iar astăzi are fabrica lui de mobilă, mama a lucrat la magazinul Moldova, iar după ce s-a pensionat a plecat să lucreze în Italia. Părinții ei sunt despărțiți.

Irina a învățat la Liceul industrial Victoria, profilul chimie-biologie, și a descoperit că-i place chimia, așa că a urmat facultatea de profil la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza”.

Am fost o studentă fără viață de cămin, pentru că locuiam în Iași, dar, în rest, m-am încadrat în parametrii obișnuiți: am avut și bursă, am avut și restanțe. În anul II, s-a legat prietenia cu nașa mea de cununie, Claudia Ghineț”.

A venit la Piatra Neamț, inițial în vizită, după ce un fost coleg de liceu, cu care a avut o relație de 9 ani, i-a spus că încă nu este pregătit pentru viața de familie. Claudia Ghineț i-a făcut cunoștință cu viitorul soț, Cătălin Popa, care atunci era ofițer în armată. Peste puțin timp, s-a mutat cu totul și a continuat să lucreze la aceeași firmă de distribuție de produse farmaceutice, care avea punct de lucru și în Piatra Neamț. După un an, s-a căsătorit și s-a implicat cu totul în renovarea casei pe care soțul a primit-o de la bunica lui. Împreună, soții Popa au refăcut parterul și au construit etajul. Între timp, Cătălin Popa a dat examen și s-a mutat la ISU Neamț, unde răspunde de întreaga logistică, începând cu mașinile și încheind cu echipamentul și clădirile pompierilor din tot județul. La rându-i, Irina a renunțat la serviciul de la firma de produse farmaceutice, care implica multe deplasări la Iași și delegații prin țară, și s-a angajat la Plantavorel.

Am făcut masterul în chimie, am avut noroc și am intrat și la doctorat, dar nu puteam să fac față și cu serviciul, așa că m-am dus la facultate și i-am spus profesorului că nu pot să fiu așa ipocrită să-mi doresc titlul de doctor în chimie, când eu nu știu cât știe el. Am fost doi ani și am renunțat. Salariul la Plantavorel era foarte mic, așa că am plecat și mi-am deschis o florărie. Cătălin muncea la pompieri și aducea salariul la florărie, nu mai reușeam să ne echilibrăm. Când s-au scos posturi la concurs la ISU, prima dată am picat examenul, pentru că m-am împiedicat pe bârnă. Am căzut în genunchi, m-am ridicat și am continuat, dar n-am mai scos timpul. Nu s-a ocupat postul, s-a reluat procedura, m-am antrenat, am mers mult pe jos, am făcut abdomene și a doua oară am luat. Am lucrat la Serviciul pentru pregătire pentru intervenții și reziliența comunităților, pregătirea populației de fapt, și am obținut rezultate extraordinar de frumoase. Aveam 120 de cercuri de elevi care participau la concursurile «Cu viața mea apăr viața». Am fost în școli și le-am explicat copiilor de ce sunt importante aceste activități și am trecut peste situațiile când s-au ridicat profesorii care n-au fost așa interesați de concurs pentru că nu primeau nimic – doar o diplomă și o cupă. Eu i-am motivat pe copii întotdeauna după ce terminam etapa județeană și ne pregăteam pentru cea națională, nu m-am dus niciodată cu mâna goală la ei, deși nu aveam finanțare de nicăieri, iar când am fost în Elveția, totul s-a întâmplat datorită oamenilor inimoși. Îmi plăcea foarte mult ce făceam înainte, dar funcția de purtător de cuvânt a fost o provocare pentru mine. Sigur mai am de învățat, voi merge la cursuri de comunicatori, am trac în fața camerei încă, dar dl. general Nițică este oarecum mulțumit de mine, vede că este o colaborare mai bună cu presa, vede că răspund tot timpul, nu m-a întors de foarte multe ori cu adresele și planificările pe care le fac. În plus, am susținerea d-lui colonel Mitrea, pentru că el este cel care s-a gândit să mă propună purtător de cuvânt. Cătălin n-a fost de acord, mi-a spus că va fi greu, că n-o să am liniște, dar nici înainte nu aveam, pentru că șefii de servicii voluntare mă sunau tot timpul. Și acum mă sună când au vreo problemă”.

 ”Sunt mamă de copil adoptat și sunt foarte mândră de asta”

Când a fost prezentată într-o conferință de presă, în calitate de nou purtător de cuvânt al ISU Neamț, Irina Popa n-a vorbit despre realizările ei din ultimii 10 ani, nici despre concursuri, nici despre copiii pe care i-a învățat cum să se comporte în situații de urgență. S-a gândit la Ștefan și a spus simplu: ”Sunt mamă de copil adoptat și sunt foarte mândră de asta”. Ștefan, care împlinește 8 ani pe 29 ianuarie și este născut în aceeași zi cu Cătălin Popa, este cea mai mare bucurie a părinților lui. Până să ajungă să-l adopte, soții Popa au făcut tot felul de eforturi, au căutat o fetiță, au studiat legile, au bătut drumul la Protecția Copilului, la maternitate și la secția de pediatrie. Și, la un moment dat, au reușit.

M-am dus la spital să spun că aș vrea un copil. La etajul 3 de la pediatrie, asistenta șefă mi-a arătat cât de mulți sunt părăsiți, dar mi-a spus că e grea procedura. După un timp, m-a sunat și mi-a spus: dacă vrei să-ți vezi feciorul, într-un sfert de oră ești aici, cu un bax de pampers și o cutie de lapte praf Nan 1. L-am cunoscut când avea o săptămână, ni l-a dat acasă când avea 3 săptămâni, am intrat în monitorizare lunară, l-am luat în plasament de urgență, apoi în plasament permanent în vederea adopției, iar certificatul de naștere l-am primit când avea 2 ani și 4 luni. Am convins și alte familii să adopte, chiar nașii noștri au adoptat un copil. Ștefan știe că este adoptat, nu i-am ascuns niciodată. I-am spus că eu am burtica bolnavă și Doamne Doamne l-a pus în burtica altei femei, iar când s-a născut, m-am dus la spital și l-am luat. Asta este povestea pe care o știe el.

Sunt un om fericit și împlinit, dar toate astea s-au întâmplat cu ajutorul lui Dumnezeu, nimic fără El nu se poate face. Când a fost icoana Umilenie din Ucraina la biserica pe stil vechi de lângă noi, ne-am trezit la 5 dimineață și ne-am dus să ne rugăm. Am spus doar «Doamne, îți mulțumesc pentru tot și te rog să faci așa cum crezi Tu că este mai bine!». Nu i-am cerut nimic. Și, după câteva zile, s-a născut Ștefan, iar în maximum o lună am avut copil acasă”.

Ștefan este un copil iubit și răsfățat de toată familia, chiar dacă, la început, doar tatăl Irinei și mama lui Cătălin Popa au fost de acord cu ideea adopției. Toată lumea petrece timp cu el, știe ce mâncare preferă și ce lucruri îl fac fericit. Ștefan merge cu bicicleta, cu rolele, cu patinele, prinde repede orice joc, înoată singur, a fost la fotbal, la tobe, la dans și la karate, iar acum vrea tenis. Mama l-a luat cu ea în fiecare delegație, iar tatăl își rezervă timp în fiecare zi pentru el. Orice activitate, de la petrecut o oră la patinoar sau la bazin, până la o plimbare cu trenul sau un joc oarecare, are rolul de a construi o relație sănătoasă tată – fiu. Iar Cătălin Popa, pasionat de mașini de epocă și de obiecte vechi, are o mulțime de lucruri de împărtășit cu fiul lui. Dar mai important decât orice este felul în care își va privi Ștefan viața și părinții în ziua în care-și va conștientiza ce presupune, în mod real, cuvântul ”adoptat”, mai ales că este al 12-lea copil din familia lui biologică. Crezul soților Popa este că va reacționa senin și va spune ”Și ce dacă?”.

Cristina MIRCEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.