OMUL CETĂŢII (crochiuri nemţene). Viorel Nicolau: Fac ce vreau, când vreau şi cum vreau eu

Când mai ajung prin Centru, obligatoriu, intru la prima librărie particulară postdecembristă  din Piatra, ”Cetatea Doamnei’’, din buricul târgului. Librarul, Viorel Nicolau, este prietenul meu, iar Doamna Bia, minunata lui mamă este Doamna pe care şi acum, în clipa asta, o pup pe obraji de dragă. Ieri, trecând pe la el, mi-a dăruit o carte de pandemie care mirosea frumos a cerneală de tipar: Dumitru Almaş, „Acolo, în Filioara”, roman, Editura „Cetatea Doamnei”, Piatra-Neamţ 2020. Ediţie îngrijită de Mihai Emilian Mancaş, toată Piatra îl ştie pe domn’ Profesor Mancaş. O carte frumoasă, elegantă, bine făcută din toate punctele de vedere: grafică, hârtie de calitate, text cu literă uşor de parcurs, prefaţă scrisă de fiica autorului, o carte plăcută mâinilor şi ochilor iubitorilor de carte. Din prima, frunzărind-o, citesc la final, într-un glosar cu moldovenisme, definiţia cuvântului ciolac-ciung. Habar nu aveam, iar nemţeanul Dumitru Almaş ne-a fost profesor de istorie pentru câteva generaţii.

L-am cunoscut pe Viorel (or’ Reli, cum îi spune Lenuşa, soţia lui, o distinsă doamnă profesoară îndrăgostită de profesorat) acum 22 de ani, când m-am mutat la Piatra, m-am oprit la librăria lui fiindcă acolo, în vitrină, am văzut primul meu roman apărut la Bucureşti, iar de atunci ne leagă o prietenie pe viaţă. El, atunci, în spatele tejghelei pline de noutăţi editoriale, scria o rubrică la un ziar local. La a doua vizită acolo, m-a întrebat dacă am timp, mi-a spus că are ceva treabă şi m-a lăsat librar. Cu tot ce era acolo, inclusiv cutia în care ţinea banii. Am vândut două, trei cărţi, m-am achitat de inedita sarcină cum am putut mai bine.

Domnul ing. Viorel Nicolau este un căpos. Un om cu vocaţia prieteniei şi încrederii în ceilalţi, dar şi un încăpăţânat pentru care termenul de libertate are consistenţă, e un crez, un mod de a fi. Spun asta pentru cei mai tineri, pentru cei care ne urmează. Sunt puţine modele reale de reuşită în viaţă, de împlinire a unor existenţe. Nu banii, poate şi ei, dar nu banii, nu averea, nu momentele trecătoare de vagă celebritate, nu relaţiile parazite, nu un post, o funcţie, un titlu, ci consecvenţa şi pasiunea, îndârjirea de a fi tu însuţi, bucuria de a construi ceva cu mâinile tale, de a clădi ceva, de a lăsa ceva în urmă, în acest caz de a lăsa ceva din istoria, tradiţiile şi frumuseţea nemţenilor şi Neamţului. Şi îmi cântăresc bine vorbele, el chiar se simte liber şi fericit făcând toate astea.

Obligă-l să facă ceva care să nu-i convină şi ţi-l faci duşman. Când îl cauţi, de multe ori abia dacă are semnal, e pe munte, pe la vreo mănăstire, bătând judeţul, pe la biserici, prin cimitire ale eroilor, fotografiind monumente, scormonind arhive, închegând monografii, ghiduri, albume sau cărţi despre tot ce înseamnă istoria Neamţului. Îl cauţi la telefon: Ce faci, unde eşti? Fac ce vreau eu!

Are doi copii frumoşi, la locul lor, Codruţ şi Crenguţa, este bunic, dar, în continuare, nu uită cine vrea să fie el: un om liber.

Are câteva pasiuni care îi marchează definitiv existenţa: cartea, cartofilia (are o colecţie fabuloasă de cărţi poştale, multe unicat), filatelia, colecţiile de tot felul, dar mai ales locul lui de baştină, tărâmul Neamţului, nemţenii, valorile pe care a pus el mâna şi ochii în viaţa lui. Îşi iubeşte pământul pe care calcă de parcă el ar fi moşierul acestui teritoriu, şi chiar este, într-un fel, în felul lui generos de a fi.

Numai el ştie cum Dumnezeu reuşeşte, pe foamea asta, să tot scoată cărţi despre Neamţ, pe genunchi, acolo, la el, la librăria „Cetatea Doamnei”, la Editura „Cetatea Doamnei” Piatra Neamţ, din centrul Pietrei, acasă, unde vrea el, că editura nu are un sediu de sine stătător, editura este el şi ambiţia lui de a scoate cărţi despre oamenii din Neamţ. Şi a scos multe, foarte multe, monografii, albume, ghiduri, au fost ani în care mergeam cu el la Bucureşti, la Gaudeamus, avea stand acolo, la Iaşi, or’ cam pe unde era vorba de Târg de carte. Este un împătimit, un rob al cărţii, dar şi cartofil, filatelist, colecţionar cu acte în regulă, organizator de tradiţionale târguri ale colecţionarilor aici, la Piatra.

Dacă a făcut şi politică, treaba lui, dar i-a trecut. Partea bună a fost că mi-a dat titlul acestei rubrici despre prietenii mei nemţeni. El candida sub sloganul „Votaţi omul cetăţii!” Şi chiar a fost votat, apoi i-a trecut. Acum face ce vrea şi face ce ştie el cel mai bine: face cărţi. Şi, normal, rămâne acelaşi căpos, acelaşi ciufut generos, în jurul căruia zilnic, de mulţi, mulţi ani încoace, parcă dintotdeauna, roiesc prietenii acolo, la „Cetatea Doamnei”.

Cristian TIMOFTE

Odă la Nicolau

Nu mai ştiu când l-am cunoscut pe Viorel Nicolau. El zice că îi place teatrul şi că se strecura, încă de când era elev, în barul „Şase saşi” din subsolul TT-ului, loc de pierzanie moderată şi de întâlniri memorabile. Nu atât cu trupa, pe care o citează toată lumea, cât cu oameni ai artelor, de la maestrul Ciulei la imberbul Dabija, de la Nichita la Sorescu, de la Ulici la Manolescu, şi de la Ana la Caiafa…

Nu-mi aduc aminte de Viorel din acea perioadă, dar m-am săturat de el mai apoi, intersectându-ne prin săli de expoziţie, saloane de carte, concerte de percuţie, lansări de filme, premiere teatrale, diverse crâşme.

Am constatat că aveam prieteni comuni (unii, care nu agreau umorul necuantificabil al personajului, sunt deja foști), lecturi comune, o scară apropiată de gusturi şi valori.

Nu-mi place de el pentru că se copilărește şi (crede) că e secretos. De fapt se alintă, fiind un histrion care abia aşteaptă întâlnirea cu publicul – un prieten sau de un cititor amărât, pentru a se da în spectacol.

Oricum, e un om pe care te poţi baza, un companion adevărat, mai ales pe timp de pandemie. Prietenii ştiu de ce. Viorel şi al său „Palat al Culturii” rămân de neocolit.

Mircea ZAHARIA

Viorel, castelanul de la ”Cetatea Doamnei”

Sunt oameni care se lipesc de oraș ca marca de scrisoare. Sunt ca ferestrele, ca zidurile, ca orizonturile. Este și cazul lui Viorel Nicolau, librarul care îți deschide fereastra spre tine însuți, editorul care te lasă să vezi prin teancul de cărămizi lumea de fantasme care se ascunde în cărți, prietenul care este un orizont la care tinzi cu înfrigurarea celui care străbate deșertul unei lumi greu de înțeles.

Când Viorel Nicolau a inventat librăria ”Cetatea Doamnei”, la Piatra Neamț, am știut că numai cei care au sentimentul deriziunii realității își pot re-întemia propria viață pe realitatea iluzorie din cărți. Și a făcut din ”Cetatea Doamnei” o intersecție la care se întâlnesc toate ilimitările vieții noastre de zi cu zi.

Mă gândeam cândva, îmi imaginam, ce s-ar întâmpla dacă un librar ar deschide brusc ferestrele acelei cetăți de cărți pe care o stăpânește și lumea de cărți, din cărți, ar năvăli în lumea noastră? Vă dați seama, ce ar însemna să trăim laolaltă cu personajele lui Dostoievski, Shakespeare, Kafka sau Goethe? Deși, dacă e să ne gândim bine, sunt convins că librarii asta fac de fapt, domesticesc lumea din cărți, o pregătesc ca să fie întâlnirile noastre cu eternitatea foșnitoare a cărților cât mai suportabilă.

Oamenii care trăiesc între cărți nu pot fi decât tineri, de asta nu știu câți ani reali poate să adune prietenul nostru Viorel, deși cred că suma anilor pe care îi adună personajele din librăria sa dă o medie care este, firește, tinerețe fără bătrânețe. Ceea ce merită cu prisosință!

Adrian ALUI GHEORGHE

Omul cu un oraş de prieteni

Cineva spunea că un sfat, dat chiar și cu cele mai bune intenții se aseamănă cu o haină de mâna a doua: fie nu ți se potrivește, fie e peste măsură de ponosită. Pe parcursul vieții am primit și sfaturi folositoare, bune de  urmat. Din toate  mai utilă mi-a fost cea cu prieteniile. Tata-mi spunea: Dacă dorești să ai prieteni adevărați, caută-i printre oamenii care citesc cărți (bune). Într-un fel anume, aceștia discută cu cei mai inteligenți oameni ai planetei. Să te ferești de intelectualii care nu citesc literatură artistică, spunea el, mai în glumă mai în serios. Acum  20 de ani, când mă stabilisem cu traiul la Piatra Neamț, nu cunoșteam pe nimeni în urbe. Treptat, însă, urmând acel sfat m-am ales cu un număr aș zice confortabil de prieteni. Printre primii l-am avut pe domnul Viorel Nicolau, editorul și librarul de la „Cetatea Doamnei” din centru. Uneori mă gândesc că doamna Nicolau, mama dumnealui, o personalitate remarcabilă, stimată de toată lumea cultă din oraș,  i-o fi dat același sfat pe care-l primisem eu cândva. Bănuiesc că profesia de editor sau de librar te obligă să citești cât mai mult. A fost o alegere bună. Nu întâmplător are din câte știu un oraș de prieteni.

Arcadie RĂILEANU

Material apărut în ediția tipărită a săptămânalului Mesagerul de Neamț din 10.-16 decembrie 2020