Tradiții la mijloc de Aprilie

Etnologul Tudor Pamfile, care s-a ocupat şi el de mitul ielelor, a descoperit o legendă străveche în care se povestea că ielele au fost cele trei fete ale lui Alexandru Machedon, pe nume Catrina, Zaina şi Marina. Acestea au băut din apa vie şi au devenit creaturi supranaturale. Bogdan Petriceicu Haşdeu a considerat că originea numelui are de-a face cu sanscritul ”vel” care duce cu gândul la vânt, mișcare şi moarte. Dimitrie Cantemir amintește şi el de iele în ”Descrierea Moldovei”. El a numit ielele „nimfe ale aerului, îndrăgostite cel mai des de tinerii mai frumoși”.

Îndulcite, Joimărițe, Lucruri necurate, Mari, Mahvistre, Măiastre, Milostive, Miruite, Mândre, Muma-pădurii, Mușate, Nagade, Năluci, Nemuritoare, Oarbe, Păpuși sfinte, Puternice, Rusale, Rusalii, Samovile, Surori năzdrăvane, Sfinte, Sfinte de noapte, Sfinte făcătoare de rău, Sfinte necurate, Sfinte nevăzute, Sfinte rele, Slugile lui Alexandru Macedon care au băut din apa vie și nu vor muri niciodată, Spirite de draci care ies din pământ, Spirite rele, Stăpânele vântului, Strigoaice, Șchioape, Șoimane tari, Todorusale, Umbre închipuite, Ursitori, Vitne, Vietăți trimise de Dumnezeu să lovească pe cineva de boală, Viteze, Vâlve, Vântoase, Vânt rău, Vânturi, Vânturi de vară, Vânturi locuite de vânturi rele, Vânturi puternice care umblă pe timpul nopții, Vânturi rele, Vânturi rele cu boli, Vânturi rele și turbate, Vârtecușuri de vară, Vârtecușuri de vânt, Vârteje care fac stricăciuni, Zeițe, Zeițele florilor, Zâne, Zâne foarte rele, Zâne pricinuitoare de reumatism, Zâne rele, Zânioare sunt o parte din numele pe care oamenii de altădată le-au dat Ielelor pe tot cuprinsul țării. În multe dintre legendele și poveștile populare ielele sunt descrise că ar umbla în grupuri de câte 3, 7 sau 12, iar într-un caz, câte 5.

În tradiția populară a rămas data de 16 aprilie, o zi specială a Ielelor. Cunoscătorii de altădată ai mersului timpului și ai lumii magice spuneau că în această zi ielele se prind în horă ne-ncheiată și joacă pe verdeață. Iar iarba pe unde au jucat ielele se topește ca și cum ar fi arsă de foc. Apoi, mai târziu, răsare iarăși iarbă în acel loc, de o frumusețe rară, dar care nu este mâncată de nici un animal. Se mai povesteau nepoților că ielele beau noaptea apă din fântâni și cine va bea după ele va fi pocit, schilodit, schimonosit. Pentru a nu se întâmpla aceasta, acela care dimineața vrea să bea apă din vreo fântână, să lase acolo un obiect al său, pentru ca poceala să cadă pe acel lucru. Prin unele sate exista credința să nu se lucreze în toate zilele săptămânii de după Paște (Săptămâna Luminată) și nici în ziua de luni după amiaza în a opta zi după Rusalii, pentru ca ielele să nu le facă rău oamenilor. O superstiție întâlnită în mai multe zone din țară spunea că îi piere glasul celui care spune altora că a văzut ielele jucând și cântând noaptea prin poiene. Se spunea că Frumușelele sunt niște femei care ies trecătorilor în cale și îi cheamă: „Haide, haide, haide!” și îi duc după ele, prin spini, prin ciulini, prin uscături, de se rănesc rău de tot, ori sunt mușcați de câini, încât pot boli îndelung și chiar pot muri. În unele sate oamenii erau atenți în zilele din preajma Rusaliilor. Ei spuneau că aceste zile trebuie respectate, fiindcă șoimanele sunt periculoase, fac rău omului. Iar vătafii și călușarii au influență asupra lor și le pot îmblânzi, când cineva este „luat din căluș”. Ritualul călușarilor avea rolul de a-l exorciza pe cel afectat de iele, ele părăsind persoana afectată de boală și pleacă.

Cum să primești ajutor de la ursitoare

În noaptea din 16 spre 17 aprilie, exista obiceiul de a „buciuma” ursitoarele. Se credea că ele aduc spor și noroc la casa omului. Din bătrânii cunoaștem că ursitoarele sunt trei fete mari, asemuite cu îngerii: una mai bătrână și două mai tinere. Se credea că ce spun ele, totul se întâmplă. Ursitoarele sunt trimise de Dumnezeu precum Îngerii. Ele vin și intră pe ușa casei, la cântatul cocoșilor de la miezul nopții, numai că nu trebuie nimeni din casă să fie treaz, toți trebuind să doarmă. Astfel, în cea de a treia noapte de la nașterea copilului, moașa pregătește masa pentru ursitoare, așezând pe ea o cingătoare și o basma, apoi culcându-se lângă copil. Iar toți ai casei trebuie să doarmă. Alte legende afirmă că ursitoarele apar când femeia este în chinurile facerii și vizitează copilul până ce împlinește un an. Astfel, mamele de altădată îngrijeau copilul în mod deosebit până ce acesta împlinea un an, deoarece, în mentalitatea tradițională, această perioadă era considerată hotărâtoare pentru evoluția ulterioară a copilului.

Cum să ne comportăm cu ursitoarele

În lumea străbunilor noștri, ursitoarele „se puneau” în cea de a treia noapte de la nașterea copilului. Ele reprezintă trei etape importante ale vieții omului: copilăria, tinerețea și bătrânețea. În acest scop se pregăteau pentru Ursitoare trei turtițe din făină de porumb, unse cu miere și așezate pe o măsuță la capul copilului. Pe măsuță se mai puneau trei pahare cu apă, trei pahare cu vin, trei oglinjoare și trei linguri noi din lemn. Dimineața, toate lucrurile de pe masă se împărțeau la copii. Dacă pruncul era băiat, lucrurile se împărțeau la două fete și un băiat, iar, dacă era fată, lucrurile se împărțeau la doi băieți și o fată. Viitorul copilului era hotărât de trei ursitoare în cea de a treia noapte de la nașterea sa. Moașa pregătea „turta de ursitori”, sare, zahăr, apă, o cană cu vin, o strachină cu făină, boabe de cereale și diverse legume specifice acelei perioade a anului. Se crede că, noaptea, mama copilului visează ceea ce ursitoarele prevestesc și, în funcție de aceste preziceri, îndrumă ulterior viața copilului ei. Prin alte sate, ritualul ursitoarelor era diferit. Încă înainte de naștere, se așeza pe o masă pâine, miere de albine, rachiu, bani și un mănunchi de busuioc, pentru a îmbuna pe cele șapte ursitoare. Se credea că ele vin în noaptea aceea, pentru a hotărî soarta noului-născut.

Tradiții pierdute din Sâmbăta Ursului

Sâmbăta Ursului este o sărbătoare mobilă în Calendarul popular. Adică, această sărbătoare este ținută în fiecare an, cu o săptămână înainte de Moșii de Florii. Din bătrâni se spunea că în această zi urșii se puiesc, adică urmează ritualul de împerechere. Un obicei cel puțin straniu, rămas peste timp, face referire la jucatul ursului. Se credea că în Sâmbăta Ursului, gospodarii trebuie să primească un țigan cu ursul. Ursul era pus să joace, crezând că așa e bine pentru sănătatea animalelor și în special a boilor și a vacilor, ca să nu mai zacă datorită bolilor. Un alt obicei era călcatul celor pe care îi doare spatele. Oamenii pe care-i durea mijlocul, se culcau cu fața la pământ, lungiți, și-i calcă ursul pe corp. Credeau astfel că se fac sănătoși. Această călcare a ursului se plătea cu mălai (făină de porumb) și bani. Printre femei se spunea că cine nu serbează Ziua Ursului, se vor uita oamenii la ea „ca la urs”. Mamele respectau această zi pentru a le crește copiii sănătoși și grași ca ursul.

Buciumul magic

În noaptea de 21 spre 22 Prier, femeile de altădată care cunoșteau farmece, ieșeau în câmp spre a lua sporul laptelui și mana holdelor. Ritualul păgân le obliga pe acele femei să fie total dezbrăcate și să poarte un țest (obiect din lut cu care se acoperea mâncarea) pe cap spre a lua sporul mâncării. Pe umere aveau atârnate unelte agricole spre a lua sporul holdelor, iar în mână țineau o găleată spre a lua sporul laptelui. Unele dintre femei mai țineau în spate un sul spre a lua sporul țesutului. Oamenii, spre a se apăra de aceste farmece, suflau din bucium în noaptea din 21 spre 22 aprilie. Exista credința că vrăjitorii își bagă capul între perne să nu audă buciumul. Să ne amintim că imediat vine 23 aprilie, praznicul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care în Calendarul popular este marcat ca o zi magică. Atunci când se cânta din bucium se spunea că nouă sate sunt apărate.