Distrusă și jefuită, mina de uraniu de la Grințieș nu crede în promisiunea redeschiderii

Redeschiderea minei de la Grințieș a fost, ani de-a rândul, ideea de bază a campaniilor electorale din comună, cu promisiuni implicite de revigorare economică și de (re)creare a unor locuri de muncă. Până acum niciunul din anunțuri n-a trecut de etapa studiilor obligatorii pentru un astfel de demers. Studii extrem de costisitoare și extrem de profitabile strict pentru firmele care le-au întocmit. Un exemplu elocvent datează de acum 10 ani și a fost relatat de ziarul Profit. Conform sursei citate, în anul 2011, Ministerul Energiei a plătit peste 10 milioane lei pentru un studiu de fezabilitate comandat de Compania Națională a Uraniului, în vederea deschiderii unei noi exploatări miniere de uraniu. Studiul s-a dovedit inutil, pentru că n-au fost găsite surse de finanțare pentru demararea investiției şi era necesară refacerea PUZ-ului amplasamentului, în condițiile în care o bună parte din suprafața perimetrului minier fusese retrocedată  familiei Sturdza. Compania Naţională a Uraniului a acţionat în instanţă firma Green Hidrofor SRL din Baia Sprie, pentru a mai recupera din banii cheltuiți pentru studiu.

„Green Hidrofor este controlată de Mircea Coza, unul dintre cei mai bogați oameni de afaceri din Maramureș, prezent și în topurile de profil, căreia contractul cu CNU i-a majorat în 2011 de 55 (cinzeci și cinci) de ori profitul față de anul anterior. Pe de altă parte, atât CNU, cât și Ministerul Energiei, susțin că proiectul deschiderii noii exploatări de uraniu din județul Neamț nu a fost abandonat, compania obținând certificat de urbanism în acest sens în iunie 2016, se precizează în textul publicat de ziarul Profit.

Mina de la Grințieș a rămas închisă, iar cel mai recent anunț despre reluarea exploatării a fost făcut în martie 2021 de Mugur Cozmanciuc, deputat PNL de Neamț, care îl cita pe Virgil Popescu, ministrul Energiei.

„Absolut toţi directorii de la mină erau puși, numiți, de la Bucureşti, şi n-au avut niciun interes să tragă pentru Neamţ”

Despre uraniul din mina de la Grințieș părerile sunt împărțite. În timp ce diverse studii încă vorbesc despre cel mai mare zăcământ din România, oamenii care au lucrat la exploatare cred că ”smântâna s-a scos și a rămas doar zerul”. Inginerul Ion Mărcănașu și artificierul Costică Curcă au nostalgia vremurilor când comuna era un furnicar și la 6,30 în fiecare dimineață, 7 autobuze, în care se adunau oameni din toate satele, plecau spre mină. Erau peste 20 şi ceva de galerii, dar se lucra și la sondele de foraj, împânzite pe toate dealurile.

Ing. Ion Mărcănașu

Când s-a început iniţial munca în galerie, s-a început cu rangă simplă, cu radiometre, cu şanţuri de suprafaţă – partea de prospecțiuni. După aia, în faza a doua, de explorare, când se stabilește cât se întinde zăcământul şi cam ce volum are, se fac lucrările de galerii de coastă, cu foraje de adâncime. Eu, ca electromecanic, trebuia să asigur începând de la staţia de compresoare – aerul comprimat pentru lucru, până la rețelele de apă, adică acele conducte de apă care vin la perforatoare. Se dădeau găuri la un metru, un metru şi ceva, se punea dinamită, se puşca şi după aia se porneau instalaţiile de ventilaţie şi trebuia controlat dacă a ieşit praful. Fiind zonă radioactivă, primul iese gazul radioactiv – radonul – în momentul în care spargi roca. Aveam norme stricte, nu trebuia să intre nimeni acolo până nu se ventila şi nu se controla să nu fi rămas vreo bucată de dinamită. Radonul atacă laringele, bombardează celulele și provoacă cancer. Și se duce pe ficat, pe plămâni, la testicule. Cei care n-au respectat normele de protecția muncii au cam murit. Cercetarea în marele zăcământ a început în 1963 în zona Grinţieş, iar la Crucea, în Suceava, a început în 1965. Când au venit de la București să caute sediu, nu s-au înțeles cu primarul de Grințieș, dar în schimb au găsit la Tulgheș clădire și au făcut acolo. Deci din plata impozitelor şi taxelor câștigă Harghita. Un ghinion pentru județul nostru. Un alt ghinion a fost că absolut toţi directorii de la mină erau puși, numiți, de la Bucureşti, şi n-au avut niciun interes să tragă pentru Neamţ. În 1997, prin februarie, a preluat Crucea mina de la Grințieș și a dus-o până aproape de 2000, când au venit iar chestii politice, ceva mâncătorii, porcării din astea, au fost câțiva băieți deștepți cu legături la foști securiști și a fost scandal, i-a preluat sub comanda Bucureștiului și Bucureștiul a reușit să-i închidă de tot. Dar până atunci s-a cărat masiv, deci practic ce-a fost smântâna s-a luat, a rămas zerul, spune inginerul Ion Mărcănașu, care a lucrat la mina Grințieș din 1986, de când a absolvit facultatea.

„Galeriile sunt prăbuşite, înăuntru trebuie refăcut tot, numai un mare patron, cu foarte mulţi bani, ar putea să redeschidă”

În perioada de glorie, mina de la Grințieș avea 10 galerii pe Prisecani, 27 pe Primatar și 6 pe Pintec. Minereul ajungea la Feldioara, împreună cu cel de la Crucea, Suceava, și acolo se trecea în stații, se prepara și se ducea la reactor la Pitești, unde se făceau barele pentru Cernavodă. Era un lanț care funcționa: partea de exploatare, partea de preparare – unde se curăța sterilul și se alegea uraniul – la Feldioara și după aceea se trecea la Pitești unde se făceau barele. Lanțul s-a rupt, însă, iar Compania Națională a Uraniului a devenit o sursă de venit pentru diverse firme. Subiectul redeschiderii minelor, nu doar a celei din Neamț, ci și a celor din Banat și Bihor, s-a transformat în afaceri pe studii de fezabilitate.

În 2012, Compania Națională a Uraniului a ajuns în ancheta Parchetului General pentru:

angajarea efectuării de cheltuieli de investiții fără ca acestea să fie aprobate prin hotărâri de guvern, efectuarea de cheltuieli din fonduri publice pentru studii de scoatere din circuitul silvic a unor suprafețe de teren neincluse în fondul forestier, achiziția de servicii pentru elaborarea bilanțurilor de mediu și a studiilor de amplasament fără ca acestea să fie solicitate de autoritățile competente, achiziția de studii și obținerea de avize care nu fac parte din conținutul cadru al studiului de fezabilitate, aprobarea, contractarea și acceptarea la plată a unor studii pentru alt amplasament decât cel stabilit”.

Și de fiecare dată când s-a vorbit despre redeschiderea vreunei mine, bani au fost doar pentru studii, niciodată și pentru reluarea efectivă a activității.

Astăzi, majoritatea intrărilor în galeriile de la Grințieș sunt surpate. Pe Prisecani, însoțiți de inginerul Mărcănașu și de artificierul Costică Curcă, am găsit o gură de intrare pe lângă care poate trece oricine fără să știe că acolo era, nu de multă vreme, un furnicar. Un fir de apă ruginie, care spală componentele din metal ce asigurau rezistența galeriei iese din pământ şi este singurul indiciu că acolo era gură de galerie. Una din zecile de galerii care găuresc munții. Cea mai extinsă este galeria 26 din Primatar, care are 3 kilometri lungime. Și pe laterale, la fel ca toate celelalte, sunt galerii secundare.

Costică Curcă, mândru de vârsta lui pe care n-o arată, mai are 4 luni până să împlinească 74 de ani. Nu mai are splină, nici fiere, a stat 6 luni internat la Bisericani şi a ținut regim strict 6 ani ca să scape de o pungă de apă la plămânul stâng. Toate problemele de sănătate i s-au tras de la munca în mină.

Costică Curcă, artificier

Am lucrat în abataj, am lucrat în suitoare în primul rând, am lucrat cu mașinile de încărcat, am luat-o de la bază, de la vagonetar. Echipa tip avea vagonetar, miner și șef de brigadă. Pe urmă am fost șef de echipă, 9-12 oameni, și pe urmă m-am dus și am făcut școala de artificier şi am obţinut aviz de port armă, că nu puteai lucra fără el. Trebuia şi aviz, şi autorizare pentru pușcare, altfel nu se putea, lucram cu muniție, vă dați seama. Pușcam cu 5,6 sau 10 kilograme de dinamită după cum era roca de tare. Erau locuri în care  cu 200, 300 de grame sau maxim un kilogram de dinamită puteai puşca, dar unde era roca masivă geologul știa şi dădea dispoziție ce cantitate de dinamită sau de astralită este necesară. La noi, mai mult se lucra cu dinamită. Am 22 de ani lucrați, cum era atunci decretul că eu am ieșit după revoluție, în 1992. De la o anumită vechime, se mai punea o jumătate de an și aşa am ajuns la 36 de ani în câmpul muncii, mie jumătățile alea mi s-au adăugat. Pe mine m-au salvat cei 16 ani în care am fost artificier, că nu era o muncă brutală, ca vagonetar era greu, mergeam afară cu vagonul plin și veneam înapoi cu el încărcat cu lemn și ce mai trebuia pentru galerie. După ce-am ieșit artificier am dus-o mai bine, dar trebuia atenție mare, am fost foarte «legist». Duceam dinamita în lăzi de carton mari și trebuia însoțitor, iar capsele transportate separat. Eu aș vrea cât de degrabă să se redeschidă mina, să aibă tinerii ce lucra, că au plecat mai toţi, e satul gol. Dar nu cred că voi mai prinde asta. Galeriile sunt prăbuşite, înăuntru trebuie refăcut tot, numai un mare patron, cu foarte mulţi bani, ar putea să redeschidă.

Mai direct sau mai voalat, foştii mineri spun că ideea redeschiderii minei a prins bine în campaniile electorale, dar la fel de bine şi firmelor care fac studii de fezabilitate. În rest, Compania Naţională a Uraniului a practicat un mare jaf şi de aceea costurile de producţie a uraniului au sărit cu mult peste cele de pe piaţa internaţională. În decembrie 2015, Nuclearelectrica, compania care operează centrala nucleară de la Cernavodă a reziliat contractul de achiziție de materie primă, deoarece prețul ofertat de CNU a fost mult mai mare decât prețul de piață și cu 76% mai mare decât prețul agreat prin contract în 2014. Astăzi, CNU este la un pas de lichidare, dar personalul de la sediul central din Bucureşti, sediu aflat în plin centrul Capitalei, lângă Ambasada Elveţiei, primeşte spor de radiaţii, după cum spune inginerul Mărcănaşu. Şi beneficiază de concediu prelungit de Paşte, pentru că toată săptămâna trecută n-a răspuns decât un paznic la telefon, care ne-a spus că activitatea se va relua peste câteva zile.

Depozitul de dinamită a ajuns adăpost pentru braconieri

După atâţia ani de când n-au mai fost la serviciu pe drumurile pe care le ştiau şi noaptea, foştilor mineri le este greu să se orienteze prin munţii Grinţieşului. N-au mai găsit intrări în galerii care au căzut şi au crescut copaci peste ele, deşi drumurile se mai văd, iar la baza unuia din ele încă este un rezervor de apă, turtit şi ruginit.

În minele de uraniu trebuie să ai apa pentru perforat obligatoriu din afară, din sursă externă, pentru că apa care spală zăcământul ia tot radonul și dacă o bagi la perforator, când se evaporă, este doza mărită, deci un pericol imens pentru muncitor. Rezervorul care a rămas aici era umplut permanent din pârâu, cu nişte pompe. Tot jos era stația de compresoare și venea rețeaua de aer comprimat. Se lucra greu. Noi căram minereul din vârf de  munte cu un TAF, care avea o remorcă monoax. Iarna îi puneam 4 lanțuri, potcoave și piloți. Uraniul este greu, îl aduceam până jos la o platformă în carieră și când se umplea platforma veneau băieții de la Crucea și-l încărcam în bascule de 16 tone, cu prelată. Șoferii care au cărat primele transporturi n-au mai fost buni de nimic două zile. Explicabil. Şi când intri într-o zonă radioactivă ai o senzație de moleșeală, de somn, și buzele dulci și uscate, d-apăi când transporţi minereul şi stai lângă el atâtea ore. Ca să rămână zona curată, ar fi trebuit exploatat şi scos tot ce era de scos. Acum s-au fracturat galeriile, mai spală apa câte una, Bistricioara se duce în Bistriţa, Bistriţa în lac, dar cine mai măsoară apele? Iar uraniul e cumulativ, nu-l elimini din organism, se adună doza și tot crește, spune inginerul Mărcănaşu.

Prin munţii Grinţieşului, urmele fostelor galerii sunt trădate de arinii care au crescut abundent pe haldele de steril. Iar mici păduri de arin, prin care se văd dese urme de căprioare, au crescut pe văile pâraielor, peste tot pe unde au fost exploatări.

Depozitul de dinamită este singura „galerie” în care se poate intra în siguranţă. Tunelul principal şi spaţiile de depozitare sunt betonate, iar în capăt, la 50 de metri în adâncul pământului este un suitor armat, care iese la suprafaţă şi asigură ventilaţia. În interior, pe partea dreaptă, într-un spaţiu protejat cu un grilaj metalic, totdeauna încuiat, se ţinea dinamita, iar pe partea stângă, într-un alt spaţiu erau capsele. Erau rasteluri din lemn, cu pâslă, ca să fie uscat, iar depozitul era aerisit natural în permanenţă. Era pază militarizată 24 de ore din 24, militarii având o gheretă, cu telefon, peste pârâu, chiar în dreptul intrării în depozit. Acum, locul a ajuns un perfect adăpost pentru braconieri. Este ferit, sigur, şi se poate face liniştit foc în interior, pentru că suitorul iese departe, în pădure, şi fumul nu se vede printre copaci. Înăuntru sunt şi lemne, de altfel, duse din timp în caz de nevoie. Şi mai sunt traversele, care susţineau şinele pe care mergeau vagonetele, şi placa rotativă, salvată de o valorificare rapidă la fier vechi de faptul că a înţepenit. Şinele nu au avut noroc, ca de altfel nici grilajele, din care se păstrează doar unul.

Când s-a sistat exploatarea de la Grinţieş, întâi au daţi afară paznicii, apoi închis depozitul. Dinamita a ajuns inclusiv acasă la mineri, unii o păstrau în beci, şi recuperată parţial după ce-au fost prinşi nişte băieţi la pescuit, folosind muniţie.

Istoricul exploatării de uraniu de la Grinţieş se vede, fidel, în soarta galeriilor, a depozitului şi a clădirilor părăsite, de lângă postul de poliţie. Terenul pe care se află construcţiile a fost pus gratuit la dispoziţia CNU, de către primărie şi, surprinzător, compania falimentară este cu plata impozitelor la zi. Clădirile, însă, arată ca şi cum se îndreaptă spre un singur deznodământ: demolarea. În schimbul de 6 ore, minerii nu aveau voie să mănânce şi să bea apă, pentru că orice ar fi ţinut în galerie se contamina. Când ieşeau din tură, erau transportaţi la „cămine”, locul în care făceau duş – era o centrală termică din care n-a mai rămas decât coşul -, mâncau (mina avea gospodărie anexă şi crescătorie de porci ca să asigure materia primă pentru cantină) după care mergeau să se odihnească. Cei care nu locuiau în Grinţieş, aveau cazarea asigurată în două imobile din cărămidă, fiecare cu câte 20 de dormitoare. Astăzi, cele două cămine nu mai sobe, nici uşi, iar majoritatea ferestrelor sun sparte. În clădirea unde au fost duşurile, cineva a închiriat spaţiul şi a avut până de curând o hală de confecţii metalice. Bucătăria şi cantina nu mai au nimic în interior, iar ușa principală, încuiată cu un lacăt, n-a mai fost deschisă de ani de zile, suficient timp ca să crească doi copăcei exact lângă trepte. Beciul, făcut sănătos, jumătate sub pământ, cu un fel de jgheab din lemn pe care se rostogoleau cartofii puşi la păstrare peste iarnă, se prăbuşeşte, iar singura construcţie care a rămas intactă este puţul din curte, care are apă şi acum. Vremurile când Grinţieşul era un furnicar, minerii organizau întreceri între brigăzi şi se băteau la gura transversalului pentru vagonete, au apus. Nuclearelectrica foloseşte uraniu importat din Canada, iar dacă se închide Compania Naţională a Uraniului, probabil că stocurile de la Crucea, lăsate de ani de zile sub cerul liber, să le spele ploile, şi cele de la Argestru vor fi luate în contul datoriilor.

Într-un răspuns către Primăria Grinţieş, directorul CNU a spus că nu mai are nevoie de clădirile de la cămine, nici în eventualitatea redeschiderii minei, pentru că are deja sediu pentru birouri la Tulgheş. Şi toată lumea ştie că primul pas pentru o eventuală şi extrem de incertă redeschidere a exploatării este… un nou studiu de fezabilitate.

Agenţia de Protecţia Mediului Neamţ are un program special de monitorizare a zonei Tulgheş-Grinţieş

Din 1996, prin programe speciale dispuse de ANPM, Staţia de Supraveghere a Radioactivităţii Mediului Piatra-Neamţ recoltează şi analizează anual probe de apă de suprafaţă şi subterană, sol şi vegetaţie spontană din zonele Bicazu Ardelean – Telec şi Tulgheş – Grinţieş, aflate sub impactul activităţilor de explorare-exploatare a zăcământului uranifer. Se determină radioactivitatea beta-globală după 5 zile de la colectare, iar pentru măsurători gamma-spectometrice şi/sau radiochimice probele sunt pregătite şi expediate la ANPM Bucureşti – Serviciul Laborator de Radioactivitate, conform programului dispus, ne-a declarat Iulian Jugan, directorul APM Neamţ.

Probele supuse analizelor sunt recoltate din pâraiele Primatar, Bradu, Grinţieşul Mare şi Prisecani, precum şi din râul Bistricioara, dar şi din fântâni situate în Grinţieş şi în Grinţieşul Mare, precum şi din sol din zonele în care au fost galerii. Vegetaţia spontană pentru analize este recoltată de la pepiniera silvică din Primatar, din satul Grinţieş, în vecinătatea şcolii generale şi din zona Prisecani, la confluenţa pârâului Prisecani cu Pârâul cu Uluci. Rezultatele măsurătorilor din 2020, pentru apele de suprafaţă, arată că în pârâul Primatar s-a înregistrat valoarea de 228,6 Bq/m3 şi 263,2 Bq/m3 în râul Bicaz, în restul punctelor valorile fiind sub limita de detecţie a echipamentelor de măsurare. Limita de atenţionare conform Ordinului 1978/2010 este de 2000 Bq/m3. Valorile măsurate pentru sol, vegetaţie şi apă freatică se situează în limita de variaţie a fondului natural, în ordinul citat nefiind prevăzute limite de atenţionare.

Cristina MIRCEA

*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 489, săptămâna 13-19 mai.

One comment

  • Bicajanu Constantin

    mai 17, 2021 at 10:29 pm

    Remarcabilă dorința de a prezenta informații despre chestiunea zăcământului de Uraniu de la Grinties doar că aș dori să clarificăm un lucru:din 1967 și până în 2004 la Grinties nu au avut loc decât lucrări de explorare a zăcământului și nu de exploatare propriu-zisă a acestuia iar cantitățile extrase și trimise la uzina de prelucrare a minereului de Uraniu de la Feldioara sunt nesemnificative din punct de vedere cantitativ.
    In 2019 a fost elaborat ultimul studiu de fezabilitate pentru deschidere exploatație la zi Tulghes-Grinties acesta fiin una din etapele prevazute în strategia de restructurare a CNU SA.
    Exploatația minieră la zi se va deschide la un moment dat, zăcământul de la Grinties fiind cel mai important din România odată cu închiderea exploatații Crucea-Botusana, jud. Suceava, doar că situația este puțin mai complicată și trebuie parcurse obligatoriu câteva etape pentru ca în final să avem cea mai importantă investiție la nivelul jud. Neamț, investiție care vizează o componenta a politicilor de asigurare a securității energetice a României.

    Răspuns

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *