MESAGERUL 500 Oamenii care au făcut posibilă această performanță

Nu credeam că într-o lume nebună, în care informația sau pseudoformația – de mult mai multe ori – sunt la un click distanță, un săptămânal, așa cum este „Mesagerul de Neamț”, poate ajunge să sărbătorească 500 de apariții. N-au crezut nici alții, mai mult decât atât, au fost mulți care și-au adus contribuția neprecupețită să ne oprească din scris și de pe piață. Acum, după 10 ani, avem o arhivă cu mii de anchete, reportaje, interviuri, analize, știri, o oglindă a vieții unui județ, așa cum am văzut-o noi, ca jurnaliști.

Când am început aventura cu „Mesagerul de Neamț” alături mi-au fost câțiva oameni, care și-au lăsat vechile locuri de muncă și au devenit parte a proiectului. Dana Ostahie, Viorel Cosma, Gelu Amarinei, și aici trebuie să-l amintesc musai și pe Radu Nastasă, poate cel mai entuziast și talentat personaj din afara presei pe care l-am întâlnit în acele momente. Dana Ostahie, redactor șef de la primul număr până de curând, a asigurat rigoarea necesară unui asemenea ziar, cu o maturitate greu de intuit pentru cei care nu o cunoșteau. Fără contribuția ei, ziarul ar fi fost mai sărac, mai fad și fără o parte a farmecului său specific. Dacă ar fi să fac o comparație cu fotbalul, în momentul retragerii din presă am retras și noi tricoul cu numele ei.

Viorel este Viorel. Ceahlăul, Tele M, Radio M PLUS, Ochiul Public, Tele 7 ABC, cine știe ce am mai uitat, a rămas omul subiectelor mari și al analizelor chirurgicale. Îmi place să cred că la „Mesagerul” și-a găsit locul unde să poată scrie. Și a făcut-o foarte bine, în ciuda tuturor celor care au făcut totul să-l îndepărteze de ziar. Indiferent cine îl judecă sau îl analizează, el are un argument imbatabil: arhiva ziarului.

Privind în urmă, 10 ani au trecut foarte repede, iar în urmă rămân materialele publicate. Dincolo de ele, de zecile de mii de ore de muncă, „Mesagerul de Neamț” nu ar fi rezistat fără oamenii săi. Și sunt destui cei care, în cei 7 ani, au trecut pe la „Mesagerul de Neamț” și-au lăsat, mai mult sau mai puțin, amprenta în redacție.

Nu pot să scriu despre fiecare tot ceea ce merită, pot doar să mă înclin în fața lor și să le mulțumesc, atât celor care sunt acum în redacție, cât și celor care au plecat. Fiecare are un loc în ceea ce înseamnă pentru mine „Mesagerul de Neamț”. Pentru că ei sunt în primul rând jurnaliști, am ales să le public, unde s-a putut, gândurile sau texte din arhivă. Sper că n-am uitat pe nimeni și, dacă am făcut-o, îmi asum greșeala.

Marcel Constantinescu, Cristina Iordache, Cristina Mircea, Ciprian Sturzu, Dan Ailincăi, George Pătrăuceanu, Andreea Amariei, Oana Iosub Toma, Claudia Matei, Marian Teodorof, Ioana Hagi Stan, Angela Croitoru, Violeta Moşu, Gianina Buftea, Irina Ştefănescu, Dumitru Rusu, Gheorghe Țigău, Constantin Horia Alupului-Rus, Ioan Amironoaie, Gheorghe Radu, Raluca Pupăză Sanders, de la Hollywood, Manuela Soneț, din Italia, Ciprian Rădăvoi, la vremea când scria un cetățean al lumii, toți au îmbogățit zestrea „Mesagerului”. Și, ca o dorită predare-preluare de ștafetă, în ultima perioadă, Vlad Bălănescu.

Publicitarii Marius și Valentin Barna și-au făcut datoria cu vârf și îndesat, la fel și contabilii, tehnoredactorii și tipografii, în fața cărora fac o plecăciune adâncă.

Pentru că am atâtea de spus și nu găsesc cuvinte, mă opresc aici nu înainte de mulțumi cititorilor noștri, că ne-au suportat, corectat, informat și au rămas alături de noi.

Valentin BĂLĂNESCU

Nostalgia viitorului

Un obicei bine defect – nu-mi fac iluzii că vom scăpa de el!… – este specific aniversărilor care, datorită consistenței, semnificațiilor și particularităților, ies din rutina sărbătorească. Evocăm insistent trecutul, aducem omagii, colorăm și dăm viață amintirilor, le expandăm. Reevaluăm diverse întâmplări sau momente antologice, nu mai încăpem de bucurie. Revendicându-ne apoi de la urarea „La mai mare!”, eternizată parcă în ADN-ul nostru grație valențelor folclorice, proiectăm varii gânduri pașnic-generoase de viitor. Și gata.

De data asta, după 10 ani și 500 de ediții ale Mesagerului puse la colecție, zic să încercăm altfel. Este un exercițiu cu profil de model de bune practici. Pur și simplu, să lăsăm trecutul și să ne imaginăm viitorul. Cel de peste 10 ani.

În primăvara anului 2011, când ședeam pe un gard de peste drum de-o televizuină locală (ambele dispărute între timp) și-l ascultam pe Vali Bălănescu descriind nișa de presă vizată, n-aveam noi grija a cum vor arăta România și românii peste 10 ani. Dacă ne puneam mintea la contribuție, am fi nimerit destule de la bun început. Unora, pe parcurs, le-am făcut loc în pagini. Doar că, trăind noi în acest areal de la poalele Muntelui Sfânt al Dacilor, cu oameni care greu acceptă să le spui altceva decât ce cred și ce gândesc ei, era musai să ne adaptăm la mediu. Bunăoară, câți își amintesc de anticiparea crizei din Uniunea Europeană și argumentarea bazată pe amestecul nenorocit al caracterului de federație (supranațional) cu cel de confederație (interguvernamental)?

Că tot veni vorba, la prohodirea Uniunii Europene au contribuit decisiv ratarea Agendei Lisabona 2010 și degenerarea Comisiei Europene într-un monstru de birocrație și corupție. Agenda era anunțată în hohotele de râs nu ale euroscepticilor, ci ale eurolucizilor, drept cel mai important proiect european de dezvoltare, o reflectare a gândirii strategice pentru economie și societate la nivel comunitar, pentru a ajuta Europa să devină „cea mai competitivă economie bazată pe cunoaștere” până în 2010. Urlau propagandiștii vremii mai ceva ca arhanghelii vaxxinării de azi. Praf și pulbere s-a ales de agendă. Iar înainte de 2031, tare mi-i că tătă Uniunea o să aibă soarta Imperiului Roman de Apus.

Pe scurt, liber la anticipație! E o invitație. Nu-i greu.O condiție e obligatoriu de respectat: nu vă bazați în jocul de imaginație exclusiv pe extrapolarea dorințelor. De exemplu, este aiurea să te gândești la dispariția unui partid sau altul câtă vreme viața politică, dacă va mai fi așa ceva, nu cred să funcționeze cu partide în actuala lor înțelegere și formă. În România cel puțin, aceste instrumente constau în găști cu nume diverse care, de peste 30 de ani, capturează și exploatează ciclic, cinic statul și cetățenii. Ar lungi-o așa întru propria „prosperitate politică” încă 100 de ani, dacă schimbările nu s-ar rostogoli din exterior. Ceea ce nu înseamnă – și n-a însemnat vreo clipă nici măcar în drumul nostru spre NATO și Uniunea Europeană – că tot ce e generat de Lumea Vestului e sănătos și de folos.

Revenind la incredibila sărbătoare onorată, risc să afirm că peste 10 ani e foarte puțin probabil să mai vorbim de presă sub actualele ei forme de suport și conținut. Însuși gazetarul, dacă va continua să poarte acest nume, va semăna cu o regie de emisie ambulantă. Imaginile și cuvântul rostit nu vor depăși însă șabloanele oficiale impuse și autorizate. Cu scrisul va fi din ce în ce mai greu. Rețelele sociale (asta înseamnă social network, nu rețea de socializare – n.a.), în măsura în care nu-și vor fi încheiat misiunea de alienare a lumii, tot pe audiovizual se vor baza. Presa tipărită, ca și celelalte tipărituri, mai devreme ori mai târziu va fi jertfită pe altarul ecoterorismului global. Vorba unui prieten vechi, bun cunoscător al patrimoniului mondial de Science Fiction și Social Fiction, carnea fără carne și cartea netipărită sunt inevitabile. La fel vine căsăpirea libertății de exprimare, un concept inadecvat făuririi noului om global. E trist ce spun. E multă amărăciune.

În rândurile scrise la o mirabilă sărbătoare de 150 de ani, în 2019, mărturiseam că Liceul Petru Rareș a sădit în noi sămânța responsabilității, a cultivat îndrăzneala și a impus cultul performanței. Sunt trăsături ce încep să devină neconforme. Adăugam cum am ales gazetăria la câteva luni după Revoluție ca manifestare profesională a libertății, marcat fiind de experiența de revoluționar sincer într-o operațiune bine ticluită de alții. Astăzi n-aș face aceeași alegere. Beneficiarul final, cititorul, știe el de ce. Cu gazetăria m-am și jucat, deseori periculos, cu certuri, despărțiri și împăcări. Am lăsat-o, am regăsit-o. N-am trădat-o. Mă ajută să înțeleg ce va urma și nu putem schimba. O vorbă celebră spunea ceva despre necunoașterea trecutului și condamnarea la repetarea istoriei. E depășită. Astăzi, dacă vrei să înțelegi prezentul, trebuie să îți imaginezi viitorul.

Viorel COSMA

Mesagerul și eu, cu cărțile pe față

O aniversare e prilej de felicitări și urări de viață îndelungată și îmbelșugată. O aniversare a Mesagerului cu atât mai mult și știu ce vorbesc pentru că am prins 8 din ele, toate pline de vorbe dulci, deși nu întotdeauna sincere. Am mai spus-o: dacă a definit ceva Mesagerul în cei 10 ani de existență, a fost faptul că, oricât de plăcut, urât, detestat, căutat, agreat, așteptat a fost, niciodată nu a putut fi ignorat. Nici de ”mesageri”, nici de cititori, nici de oamenii buni, nici de politicienii f***ți, nici de competitori, de nimeni. Sinceri sau ipocriți, toți s-au înghesuit mereu să-i ureze de bine. Firesc. Oarecum…

Eu am făcut asta anul trecut, când am ales să-l părăsesc. A fost o decizie îndelung rumegată, nu mai puțin dureroasă, dar absolut necesară. Nu mai spun ce a însemnat pentru mine Mesagerul în cei 9 ani cât am fost împreună. Stă mărturie arhiva, pentru cine are curiozitatea. Am să spun, în schimb, ce a ajuns să însemne pentru mine Mesagerul: un șir de lecții.

Ani la rând, Mesagerul a fost pentru mine prioritate absolută, mai presus de mine, mai presus de copilul meu, uneori, mai presus de foame, de sete și de somn. Ani la rând, am plecat de acasă fără să știu exact ora când mă voi întoarce, i-am dat tot ce am știut, iar când n-am știut, m-am străduit să învăț, de la nopți petrecute în tipografie la tehnoredactare (pachetul basic, că, na, orice om e suma competențelor sale), de la prelucrat poze până la făcut machete publicitare, la scris, rescris, corectat, toată ”uzina” pe care o presupune facerea unui ziar. Eu nu am lucrat la Mesagerul, AM FĂCUT Mesagerul.

Ce a făcut Mesagerul pentru mine?

În primul rând, mi-a oferit scena potrivită să mă desfășor, cu toată creativitatea. Am putut fi ziarist în vremuri când presa mai bine murea de tot decât să ajungă în halul în care a ajuns. Mulțumesc!

În al doilea rând, mi-a oferit protecție, în fața grangurilor ajunși în poziții cheie, de forță, care, deranjați de scriiturile mele, nu s-au sfiit să mă amenințe, direct sau voalat, pe față sau prin telefon. Nu m-au putut atinge, deși, dacă n-ar fi fost Mesagerul, probabil aș fi fost strivită sau, mai rău, cumpărată. Slavă Domnului, m-a ferit de compromisuri și mi-a asigurat un somn liniștit noaptea, ceea ce e mai mult decât pot spune unii sau alții! Singurul compromis pe care l-am făcut a fost cu mine însămi, dar nu pentru că mi l-a cerut Mesagerul, ci pentru că așa am considerat că trebuie să fac. Mulțumesc!

Poate cea mai importantă lecție pe care mi-a dat-o Mesagerul a fost măsura inutilității mele. Am avut aroganța de a aștepta reciprocitate la devotamentul meu, de a crede că tot ceea ce fac contează, că pot schimba lucruri, că pot muta munții, că pot face bine. Mi-a luat destul de mult să mă vindec de această naivitate și de rana lăsată în urmă de acest gând: am făcut tot ce am știut și am putut eu mai bine cu, la și pentru Mesagerul și, cumva, nu a fost suficient. În final, tot ce mi-a rămas a fost o retragere despre care îmi place să cred că a fost plină de grație. Cu siguranță a fost benefică și, pentru asta, mulțumesc!

Acum, la un an și un pic de la despărțire, nu mai sunt răni, cicatricile s-au estompat, durerea a dispărut, umilința s-a șters și au rămas doar amintirile bune. Am crescut, și eu, și Mesagerul. Aproape un deceniu am crescut împreună, de-acum înainte creștem separat.

La mulți ani, Mesagerul! Și mulțumesc!

Dana OSTAHIE

”Nimic nu rezistă timpului”

Acum, când pensia îmi bate la ușă, am fost pus în situația de a scrie ceva. „Ce?”, am întrebat. Răspunsul a venit imediat: ”Orice! Împlinim 500 de numere”. Și dacă tot e, să fie!

Așadar, eram, prin anul 1976, elev de numai vreo 16 anișori împliniți, prin Copoul îmbălsămat cu miros de tei și vară și iarnă și care te îmbia la amor pe toate ulițele. Atunci am primit de la profesorul de Limbă română misiunea de a mă îngriji de gazeta școlii. Tot atunci am înțeles ce înseamnă să te prezinți în fața cititorului, cam tot așa cum te-ai așeza în fața unei oglinzi imense. De aceea, drept laudă pentru ceea ce făceam în afară orelor de curs, un domn profesor m-a lăudat astfel: ”Ai făcut și tu ceva bun în școala asta!…” Probabil așa era, pentru că tot în acea perioadă, cuprins de un fior al creației peste măsură, am scris un material, care a fost publicat în presa Iașului de atunci. În fond, o idioțenie de material, dar, atenție, a  apărut într-o publicație de mare tiraj. Ei, aici a fost tot chichirezul, cu toate că am fost încadrat la rubrica… „Tinere condeie”.

Și cam tot în acea perioadă, ghinionul dracului, am făcut și o boacănă în școală, dar despre care nu voi da detalii. Pus în discuția Consiliului profesoral, o domnișoară profesor, de vreo 30 de kile cu tot cu școală, a propus exmatricularea mea. Numai că, în acel moment, directorul liceului a sărit ca ars, s-a dus în birou și a adus fițuica, alb-negru, pe care i-a trântit-o domnișoarei: „Tu ai așa ceva?” Norocul meu a fost că nu avea, a înghițit în sec și nu a mai scos o vorbă. Pe acel director, pe acel OM nu l-am uitat și nici n-am să-l uit vreodată. Numele său – Constantin Ciobanu – va rămâne toată viața în inima mea. Cu siguranță, iubea enorm copiii, iar cât a fost directorul acelei școli niciun elev nu a primit vreo sancțiune. Cu siguranță, acum stă de-a dreapta Domnului, iar de astfel de profesori avem nevoie în toate școlile din țară. Cât despre ceea ce a urmat în cele mai bine de patru decenii, nu mai are sens să spun, poate doar să-mi amintesc de sutele și sutele de mii de ziare pe care le-am editat după 1990. ”În rest, vorba înțeleptului, nimic nu rezistă timpului”.

Gelu AMARINEI

Readucerea în atenţie a unui domeniu neglijat: fotbalul amator

„Mesagerul de Neamţ” şi-a propus, începând cu sezonul 2017/2018, să readucă în atenţia opiniei publice un domeniu neglijat, uitat: fotbalul amator. Ar fi prematur să tragem concluzii în privinţa reuşitei, de bine ce proiectul este încă în derulare, fiind doar pus pe pauză, de un sezon şi jumătate de acum, din cauza pandemiei. Trebuie scoase totuşi în evidenţă unele realităţi. Dincolo de zecile de informaţii şi declaraţii apărute săptămânal în „Mesagerul de Neamţ” în acest interval, este de reţinut că multe echipe din comunele judeţului au avut, pentru prima oară poate, posibilitatea de a avea o fotografie decentă de grup sau una cu terenul pe care joacă (în multe cazuri stadion e prea mult spus!). De asemenea, membrilor acestor grupări sportive li s-a oferit şansa de a se face cunoscuţi şi de a-şi exprima ideile, care, credeţi-ne!, de multe ori sunt de luat în seamă. În plus, crearea unui grup de Facebook şi a unui canal You Tube, ambele sub genericul L4&L5 NEAMŢ, a oferit posibilitatea unei mai bune comunicări la nivelul campionatelor judeţene de fotbal amator. În acest moment, nu ne mai rămâne decât să aşteptăm jumătatea lunii viitoare, când există promisiuni că vor reîncepe competiţiile de acest nivel.

M. CONSTANTINESCU

Doar păpușile s-au schimbat…

Au trecut deja 500 de numere din „Mesagerul de Neamț”, de când a început această frumoasă inițiativă de a face presă adevărată în județul nostru! În condițiile în care presa online a canibalizat presa scrisă, este o adevărată peformanță și o dovadă a calității cu care echipa „Mesagerul” și-a câștigat locul pe măsuța de cafea a nemțenilor, săptămână după săptămână.

Chiar dacă nu mai scriu de multă vreme în presă, am primit cu emoție vestea celor 500 de numere și am scos colecția primelor ziare tipărite pentru a rememora acea perioadă dragă mie. Textele de atunci sunt actuale și astăzi! Poate diferă unele personaje: în locul unui primar care lăuda poticnit, prin ședințe, “sângele din păsărica” Elenei Udrea, a venit altul, ecologist declarat, care a picat titularizarea și care-și parchează, se pare, mașina electrică pe iarbă. O fi progres? Unul a făcut proiecte pentru ștrand, celălalt a desființat Grădina Zoo, unul asfalta centura, celălalt vrea să mai desființeze din benzile de circulație și din parcări… Gurile rele spun că tot de pe Uranus se dă ora exactă în Piatra-Neamț. Vulturii politici nemțeni își ascut ghearele în timp ce așteaptă procesele lui Ionel în loc de procesele lui Gheorghe sau ale lui Culiță, din acea vreme. Galbenul e noul portocaliu, cu tentative de albastru (dar așteptăm alegerile interne să vedem dacă mai rămâne vreo pată). Roșul e plin de vopsiți, reevaluați și reinventați. Mihaela a devenit Daniela și tot ea taie și spânzură. Extremismul și-a făcut rebranding și s-a acoperit cu foiță de AUR, dar năravul e același. Drumul la Bacău are tot atâtea benzi. Pietrenii nu contează la vârf: romașcanii și/sau târgnemțenii conduc în continuare. CJ-ul trâmbițează tot redeschiderea axialului. La spital, acuzele de interese dau din GES în SOS, dar tot de pază și securitate țin. Campioni la incompatibilități stau în fotoliu prin CA-uri și/sau în funcții de consilier personal (de unde dau lecții de legalitate), statuile stradale ajung să dicteze-n cultura națională și o tonă de nepricepuți, noname-uri cu CV-uri goale, s-au cocoțat pe funcții blamând, tot ei, sinecurismul și lipsa de profesionalism…

În tot acest peisaj nemțean în care actualitatea lui Caragiale nu este pusă de nimeni la îndoială, am încercat să văd dacă pot schimba ceva. Am făcut management, administrație, presă și chiar am avut tentative de intrare în politică, dar nu am reușit decât să adun păr alb. Și l-aș fi adunat oricum, dacă îmi vedeam de pătrățica mea dar poate nu în cantități industriale. Singura decizie pe care o regret este aceea că am renunțat la a scrie în presă, mai ales că am avut șansa să o fac alături de echipa „Mesagerul”. Dar mă bucur că, în vremurile astea tulburi în care nu mai fac niciun efort de informare despre politic și administrativ, am în foștii colegi de presă un reper după care pot să mă ghidez cu toată încrederea. De la ei știu că doar păpușile s-au schimbat, iar păpușarii sunt, în continuare, la butoane. Și dacă îmi dedic mai mult timp familiei, pacienților și vânătorii, chiar nu pierd nimic!

Felicitări, „Mesagerul de Neamț”! Și la mai multe!

psih. Dumitru-Radu NASTASĂ

500

Privit din afară 500 este un număr mare. Unii îl asociază cu ce au prin conturi, buzunare sau coșnițe sau cât mai trebuie ca să ajungă undeva. Din interior sunt 500 de săptămâni, un cincinal și ceva sau un deceniu fără un sfert, hai, fără două zeci. O perioadă de vreme în care echipa sărbătorită săptămâna asta s-a ținut de capul democrației ce ne bântuie, nu în sensul curentului lansat de Cristoiu după `89, ci al unui demers mult mai echilibrat, menit să onoreze stamba de jurnalist, pe care nu-l pot impresiona foarte multe lucruri. Așadar fără găini cu apucături de mamifere și fantome așa de vii, de juri că-s oameni, „Mesagerul” a adus colectivității acel tip de presă ce se degustă lângă un fluid preferat și-o tihnă pe măsură, neuronii fiind puși la încercare pentru analize și interpretări personale. Altfel spus, „Mesagerul” provoacă.

În contextul în care a patra putere în stat a cam dat cu oiștea-n edificiu, pe motiv de credibilitate, imagine și conținut, peisajul media de la noi fiind destul de pestriț și ultra ornat cu valori îndoielnice, „Mesagerul” s-a detașat de plutonul senzaționalului cu orice chip, preferând realitatea la modul continuu, cu întreaga paletă de întâmplări mici, pentru unii, semnificative pentru alții, care pot oferi o frescă a realității nemțene dincolo de spațiul comod al urbanului. Am descoperit oameni frumoși, buni, capabili, geniali, performeri, competenți, dincolo de moda aducerii în față a lichelelor, scursurilor sau demimondelor. Lumea a aflat despre dascăli de excepție, discipoli de excepție, părinți de excepție. Modele.

Aici nu se scrie de dragul acestei manopere. Veți spune că nu-i mare lucru să scrii un articol. Dacă-i așa, de ce nu scrie toată lumea? Simplu. Nimeni nu vrea să-și asume cele scrise, dacă e să scrie. Ori în contextul echipei de față, asumarea celor emise este de căpătâi. Sigur, în jurul nostru sunt suficiente colțuri de clădire pentru răspândirea informațiilor nefiltrate, a se citi bârfe, însă ele rămân la stadiul cunoscut. De bârfe. Pariul „Mesagerului” cu cititorii săi este pe deplin câștigat, bârfa nefiind sursa primordială a materialelor publicate. Genul de presă abordat de „Mesagerul de Neamț” este cel al unui hebdomadar pur-sânge, care preferă să ofere o imagine cât mai puțin condiționată de factorul timp, dar atent filtrată ca și conținut pentru o informare corectă și nu pentru a ocupa un loc în față.

„Mesagerul” aduce povești reale, îndelung documentate, cu eroii de lângă noi. Dincolo de emoțiile, trăirile celor din prima linie al culegerii informațiilor, ceea ce citiți este produsul sedimentat al kilometrilor parcurși și al cafelelor băute, al serilor lungi și dimineților nesuferite, al insatisfacției de a fi la în altă parte, dar și al dorinței de a onora „blazonul“ semnăturii și pe cel al gazetei. Cu bune și rele, „Mesagerul” atinge borna 500, acroșat la prezentul continuu al traiului nostru de zi cu zi, care dincolo de noile maniere de expresie electronică, adoră să vă pigmenteze momentele de tihnă cu „ia să vedem ce mai zice gazeta“ la pachet cu damful de cerneală tipografică și foșnetul inconfundabil al hârtiei.

Drum bun înainte, cu putere, inteligență și inspirație!

GD PATRAUCEAN

Îi doresc Mesagerului să bucure oamenii, să aibă nerv, să schimbe lucrurile strâmbe și să meargă drept înainte!

Dincolo de a fi un ziar, Mesagerul de Neamț este o idee, un spirit, o forță. O demonstrează nu doar sutele de reportaje, interviuri, portrete, anchete, nu doar campaniile de presă pe care le-a inițiat și desfășurat de-a lungul celor 500 de ediții, ci și lucrurile sau mentalitățile pe care le-a schimbat. Și mă refer, în primul rând, la atitudinea față de patrimoniul cultural – domeniu în care am scris poate cel mai mult și cu acea strângere de inimă de fiecare dată când vedeam clădiri de o valoare inestimabilă lăsate de izbeliște. Oamenii au început să fie atenți, au realizat că o mănăstire de 200 de ani nu poate fi redusă doar la statutul de locaș de cult pe care-l are și o biserică de cartier, au început să pună întrebări și să ceară instituțiilor să intervină. Desigur, mai sunt mulți pași de făcut până ce monumentele istorice din județul Neamț să aibă aspectul și respectul care li se cuvine. Dar primul pas, cel de ”deschidere a ochilor” a fost făcut. Și cu cât forurile de decizie, indiferent de nivelul lor de autoritate, vor înțelege mai repede că o clădire de patrimoniu este o comoară care poate produce bunăstare (a se vedea modelul castelului Sturdza de la Miclăușeni, care atrage mii și mii de turiști deși n-a fost încă restaurat) cu atât lucrurile se vor schimba mai repede.

Dar Mesagerul nu este doar un avertizor, ci și un liant, care a adunat, de multe ori, oamenii în jurul unor cazuri așa-zis sociale, după denumirea standard, în fapt drame reale, deseori având drept protagoniști copii. Fie că a strâns fonduri pentru a construi case, fie că a ajutat copii să meargă la școală, fie că a alinat bătrâni, fie că a tras un semnal de alarmă care a mișcat autoritățile, Mesagerul s-a implicat, a rezolvat lucruri și chiar a schimbat destine.

Funcția de bază a ziarului – anchete, reportaje, știri, n-a fost, însă, niciodată neglijată, în favoarea implicării în cauze publice. Acel echilibru între rolul informativ și partea de implicare și descoperire este, probabil, cheia succesului de care se bucură ziarul. Și nu pot încheia fără să detaliez partea de descoperire – oameni din spatele funcțiilor sau oameni care nu se expun, dar sunt adevărate tezaure, prezentați într-o serie lungă de portrete cu mare priză la cititori. Doar simpla discuție cu astfel de oameni luminoși, extrem de energici și de productivi, mereu senini deși nu-i ocolesc greutățile, te face să constați că proverbul ”omul sfințește locul” are altă valoare într-o lume care abundă de ”second hand” și ”unică folosință”. Și mai frumos decât mine, a subliniat această parte de ”descoperire” preotul Mihai Bistriceanu, de la Pipirig, un adevărat păstrător de tradiții, care la aniversarea de 4 ani a Mesagerului spunea: ”Eu vă apreciez pentru tot ceea ce faceți și pentru că pătrundeți în locurile mai puțin pătrunse și scoateți la lumină știrile care-i bucură pe oameni”.

La 500 de ediții, îi doresc Mesagerului să bucure oamenii, să aibă nerv, să schimbe lucrurile strâmbe și să meargă drept înainte! Iar echipei, din care am ales să nu mai fac parte, dar cu care voi continua să colaborez, să aibă inspirație, energie și spor!

Cristina MIRCEA

500 de fire albe versus 500 de satisfacţii

„Jurnalismul este una dintre cele mai frumoase profesii din lume, dar este al naibii de grea”. Mi-au rămas întipărite şi acum aceste vorbe rostite de Valentin Bălănescu. Şi aşa este. O spun, poate, şi în cunoştinţă de cauză. În ciuda pronosticurilor din partea unora care ne vedeau deja în „moarte clinică” după câteva numere, „Mesagerul de Neamţ” a ajuns la numărul 500. Pare puţin la prima vedere, dar pare enorm de mult dacă ne uităm la presa scrisă din jur, care moare de la o zi la alta. Majoritatea publicaţiilor tipărite au dispărut, ceea ce face ca reuşita „Mesagerului” de a se menţine pe piaţa mass-media, şi nu oricum, ci la un nivel înalt, să fie mai mult decât o victorie împotriva site-urilor de propagandă politică care abundă spaţiul media online. Am pornit alături de proiectul „Mesagerul de Neamţ” cu încredere şi optimism, iar după 500 de numere simt aceeaşi încredere şi optimism. Poate părea exagerat pentru unii jurnalişti care au pornit încrezători într-un proiect media, dar după un timp s-au demoralizat şi resemnat. La mine nu e cazul, şi vă spun şi de ce. Am avut şi am privilegiul de a scrie despre orice subiect, despre orice politician sau partid politic, despre orice primar sau primărie, despre orice om de afaceri, atunci când a fost cazul să trag un semnal de alarmă sau să aduc la cunoştinţa opiniei publice o ilegalitate sau un abuz. La „Mesagerul de Neamţ” mă pot considera unul dintre puţinii ziarişti din România care nu a avut parte de cenzură, nici de metoda „scrisului după dictare” şi nici de metoda „pumnului pus în gură”. E adevărat, poate nu am reuşit de fiecare dată să fim la înălţimea aşteptărilor cititorilor noştri (despre care se ştie că sunt mult mai inteligenţi decât ai altora), dar măcar am încercat să nu ne facem de ruşine, să nu ni se pună eticheta că suntem un ziar de propagandă politică sau că scriem după cum cer interesele unui politician sau partid politic. Ne-am făcut meseria atât cât ne pricepem şi atât cât să nu dezinformăm sau să manipulăm. Noi nu alergăm după like-uri, nici după osanale şi nici nu cumpărăm trafic pentru a fi citiţi. Încercăm să nu părem ceea ce nu suntem şi să fim cât mai cinstiţi atât cu noi cât şi cu cititorii. Şi cu cât se încearcă denigrarea sau intoxicarea pe diferite căi (de pe conturi de facebook false sau de către personaje pătate penal, profesional şi moral) cu atât devenim mai al dracu’ şi mai hotărâţi să nu cedăm. Aş vrea să mulţumesc în primul rând cititorilor noştri fideli, care ne citesc permanent şi ne apreciază munca! Ca şi până acum vom încerca să nu-i dezamăgim. Apoi, să mulţumesc colaboratorilor mei (mare parte dintre ei cititori), fără de care aş fi fost mult mai sărac în subiecte şi informaţii. Fiţi deştepţi şi fără frică!

Ciprian Traian STURZU

„Mesagerul” a fost o adevărată aventură

M-am alăturat Mesagerului când era în fașă, de la numărul 2, iar timp de aproape 5 ani a făcut parte din familia mea. A fost o adevărată aventură, un rollercoaster! Reportaje, interviuri, ședințe… dar, mai ales, oameni. Oameni care mi-au rămas în suflet și care și-au pus amprenta asupra mea, într-un fel sau altul. Nu aș schimba nimic. De la fiecare am învățat câte ceva. Îi doresc „Mesagerului”, la ceas aniversar, să-și mențină curajul de a face lucrurile altfel și să fie mândru! Are de ce!

Oana IOSUB-TOMA

 

 

Lupta, unul dintre stâlpii jurnalismului

Pe una dintre băncile facultătii pe care am absolvit-o, cu forme aproape hieroglifice, era  sculptat un mesaj pe care generația mea de studenți cu greu l-a putut scăpa din vedere: ”Aici, m-am luptat cu somnul și am fost învins”. Hazos, în ciuda actului primitiv de a lăsa posterității un citat care, la o primă impresie, pare desprins din preocupările parlamentarilor autohtoni. Numai că, între autorul cuvintelor sculptate pe pupitru și multe dintre personajele politichiei meleagurilor noastre apare, ca o fractură, cuvântul cheie “luptă”. Una în care adversarul, cel puțin pentru protagonistul episodului adolescentin, împotrivitorul se descoperă a fi chiar propria-i persoană. Surprinzător, profesorii nu s-au simțit scandalizați de mesajul studentului nevolnic, tocmai datorită acestui efort minim pe care l-a făcut pentru a rămâne atent la cursuri. Ca jurnalist, acest tip de somn poate șterge cu ușurință eforturile oricărei lupte, oricărei cauze, oricărui subiect abordat. Lupta, tradusă într-o notă personală ca perseverență, este în opinia mea unul dintre stâlpii jurnalismului. Poți să fii sincer, poți să ai cele mai bune intenții, poți să jonglezi cât vrei cu cele șase întrebări empirice vieții unui reporter/redactor, dacă perseverența este scoasă din această ecuație, atunci ”somnul” se așterne inevitabil. În redacția ”Mesagerului” am învățat câteva reguli pentru a evita acest somn și, mai mult decât atât, am primit încrederea de care un novice într-ale jurnalismului are nevoie. Mai ales când, ieșit de pe poarta școlii, are impresia că această meserie seamănă cu un justițiar care, călare pe un cal alb, împarte dreptatea. În timp, am aflat că meseria identificată cu un câine de pază e mai degrabă un cal, niciodată doar alb sau negru, care seamănă mai mult cu un ”Rocinante”. Unul care se încăpățânează să nu renunțe la drumul anevoios la care s-a înhămat, în ciuda staturii lui fizice. Cred că acest soi de încăpățânare este de fapt ceea ce au validat cititorii ”Mesagerului”, până acum, și care în fond sunt singurii cei mai îndreptățiți critici ai aparițiilor voastre! La multe apariții, de-acum încolo, și felicitări tuturor ”mesagerilor”, de ieri și de azi!

Marian TEODOROF

Din gânduri, de dintre rânduri

O să încep cu o confesiune. Cred că sărbătoarea unui ziar este un motiv temeinic de bucurie. Indiferent la câte ediții ajunge, cu mai puține sau mai multe cifre. Online-ul face acum parte din viața noastră mai mult decât suntem dispuși să recunoaștem. Rețele de socializare, site-uri de știri, rezervarea vacanțelor, a biletelor de călătorie, prognoza meteo, paginile instituțiilor „răsfoite” în căutare de informații utile sau de programare, plata dărilor, etc, ne afundă tot mai mult în virtual. Pare desuet să mai iei o carte în mână, darmite un ziar tipărit. E greu și să menții un tabloid ce iese din tipar la primul cântat al cocoșului și ajunge pe tarabe în fiecare zi. Cine mai cumpără un ziar în fiecare dimineață? În afară de cei care caută de lucru, ceva de închiriat, care vând diverse sau vor să afle cine a mai murit? Și în afară de cei despre care se scrie în cotidiene?

Dificil este și pentru un ziar săptămânal, fiindcă trebuie să ofere cititorilor informație completă, de interes, poate și niște lămuriri. Trebuie să fie o oglindă cât mai fidelă a prezentului. Dar mai mult decât a relata niște fapte, trebuie să aducă niște răspunsuri pe care opinia publică le așteaptă la cele mai fierbinți evenimente care o privesc direct. Și asta nu se poate fără să scrijelești adânc dincolo de aparențe, de răspunsuri oficiale, de încercarea (firească, până la un punct) a părților implicate în a minimiza responsabilitatea. Un săptămânal trebuie să fie și o cronică a locurilor unde se întâmplă lucruri frumoase sau nu se întâmplă nimic din ce ar trebui, despre oameni care fac sau nu diferența, fiecare în dreptul său. Suntem, slavă Domnului, la 30 și ceva de ani de momentul 1989, când există exces de informații. Unele la vedere, altele după care trebuie săpat. Ca jurnalist, totul este să le auzi, să le cauți, să le aduni, să le pui cap la cap și să le spui povestea. Doar că, acum mai mult ca oricând, ai nevoie și de o doză mare de discernământ. De manipulare nu se poate scăpa, fiindcă întotdeauna într-o poveste o parte are de câștigat și cealaltă de pierdut. Dar cea mai mare grijă trebuie să fie echilibrul în care prezinți ambele variante. Și neapărat să te întrebi qui prodest. Pentru că dacă nu scrii pentru cât mai mulți oameni, ceea ce ai vrut să se audă rămâne fără ecou. Presa este a patra putere, fie și numai pentru dezvăluirile care au schimbat destine individuale sau de grup. Dar fără discernământ în a furniza informația, riscă să devină doar un instrument.

Mi-amintesc când am intrat în presă, acum 26 de ani, orice se putea transforma în știre, fiindcă era foame de informație. Apoi, în câțiva ani a devenit foarte greu să ai acces la sursele oficiale și făceam anticameră cu orele la ușile șefilor din administrație pentru informații vitale și urgente. Sălile de judecată erau, ca și acum, pline de oameni care nu se mai împăcau de la pământ, de la case, de la copii, de la datorii (averi sau vieți schilodite, curmate) și o inepuizabilă sursă de subiecte. Educația a fost și este reformată perpetuu. Sistemul sanitar ne îmbolnăvește și acum, fie că n-are cu ce să ne vindece, fie că este la fel de corupt. Între timp, legile s-au schimbat și în numele transparenței la care ne obligă lumea civilizată, accesul la informația oficială a devenit mai facil, dar de prea multe ori răspunsul este lipsit de conținut. Munca ziaristului de a ajunge la adevăr este mai grea, fiindcă oamenii vorbesc doar atunci când au un interes și nici atunci pe de-a-ntregul. Și echilibrul este mai greu de atins.

Am început să fac presă la radio, am continuat cu presa scrisă, am făcut și un pic de televiziune, după care m-am întors și am rămas la presa scrisă. Jurnalismul scris impune mult echilibru și discernământ, multă muncă de documentare, puterea să nu te înclini prea mult de o parte sau de cealaltă. Dar cere și o rigoare pe care o înțelegi abia când îți lași semnătura la capătul fiecărui articol. Și dacă fac asta și după 26 de ani, nu pot decât să mă bucur alături de actualii și foștii colegi la sărbătoarea rotundă a „Mesagerului de Neamț”. La Mulți Ani și la cât mai multe ediții!

Cristina IORDACHE

Don Quijote şi mai binele din lume

Interlopi, politicieni, oameni de afaceri, violatori, proxeneţi, oameni ai străzii, cu toţii devin “eroii“ zilei prin ştirile pe care oamenii de presă le scriu fie în mediul virtual, fie, clasic, în ziarele citite de dumneavoastră la cafeaua de dimineaţă. Informaţia este singura noastră materie primă şi lucrăm cu ea zi de zi, clipă de clipă, în încercarea de a învinge lupta cu timpul şi de a vă aduce în faţă realităţile momentului, ţinându-vă conectaţi la tot ceea ce se întâmplă.

Îmi amintesc entuziasmul începutului şi credinţa că ceea ce scriu eu va schimba lumea în bine. Entuziasmul nu mi l-am pierdut, nu total. Dar, optimismul legat de schimbare a început să pălească, odată cu trecerea timpului. Am înţeles, după mai bine de 25 de ani de presă, că inerţia se manifestă peste tot şi că progresul nu se întâmplă în câţiva ani, ci, poate în decenii de insistenţă. De aceea s-o fi inventat secolul, nu-i aşa?!

Mă întreb cum pot explica acum care ar fi menirea presei, a mea? Definiţia clasică de furnizor de informaţii şi formator de opinii nu cred că este satisfăcătoare. Suntem un fel de Don Quijote în lupta cu timpul, cu morile de vânt ale diferitelor instituţii ale statului, pentru a ajunge primul la ştire, iar arma noastră, informaţia, stă sub semnul perisabilităţii.

Mi s-a întâmplat, recent, ca administratorul unui grup de pe Facebook să-mi mulţumească, ironic, pentru că-i ţin la curent cu tot ce se întâmplă şi să-mi ceară să nu mai distribui acolo decât “ştirile pozitive“. Şi atunci am realizat cât de rar se întâmplă astfel de lucruri, din păcate. Iar multe dintre aceste fapte bune se fac sub semnul anonimatului.

Aşa că, astăzi, la numărul 500 al „Mesagerului de Neamţ”, nu-mi doresc decât să reuşesc să fiu anonimul din spatele unor ştiri care, chiar dacă nu sunt numai pozitive, reuşesc să atragă atenţia şi să contribuie, cât de puţin, la mai binele dintr-o părticică de lume.

Angela CROITORU

Dan Ailincăi, un gazetar pur sânge!

Da, a scris la Mesagerul așa cum a făcut-o toată viața lui profesională, cu pasiune, umor și multă dragoste de Roman. Un exemplu este articolul de mai jos, apărut în urmă cu ceva timp. O descriere mai bună a unor apucături și năravuri specifice unor scuturători de scame plăcuți purtătorului de haine musai șef, cu greu se putea face.

AICI SE PUN CELE 2 ILUSTRAŢII ALE ARTICOLULUI

Pagină ruptă din “Cartea romașcanilor”, ca să fie Leoreanu mai în față!

În urmă cu mai mulți ani, într-unul din mandatele PSD-istului Dan Cărpușor, a fost instituită (și confecționată) “Cartea romașcanilor”. Un gen de “carte de onoare”, în care s-au înscris unele evenimente importante din viața orașului și în care – cu vreun prilej deosebit – oricine poate scrie câteva rânduri care să rămână peste ani.

Cu prilejul împlinirii, la 30 martie, a 625 de ani de la prima atestare documentară a Romanului, “Cartea romașcanilor” a fost așezată în holul primăriei, pentru ca doritorii să scrie vreo urare sau vreun gând cu acest prilej. Așa cum era de așteptat, cel care a scris primul a fost primarul Lucian Micu. Pe pagina din stânga. Pe pagina din dreapta a scris semnatarul  acestor rânduri, în numele săptămânalului “Mesagerul de Neamț și de Roman”, în dimineața zilei de 30 martie. Și a și imortalizat paginile:

 

La ora 16 și 15 minute, când mai era puțin până să înceapă Conferința de alegeri a Organizației PNL,  pe pagina din dreapta apăreau niște rânduri scrise ”cu afecțiune și încărcate de spirit local”, semnate de… ”Laurențiu Dan Leoreanu, Deputat”:

Destul de jenați, niște funcționari au explicat că domnul deputat urma să vină la conferință și… așa ar fi mai… normal, ca – după primar – dânsul să scrie în carte; și, scuzându-se, au dat asigurări că pagina “Mesagerului” există, numai că e după cea a deputatului. Din  pură curiozitate am verificat: pagina nu mai există…

Comentariile sunt de prisos.

Dan AILINCĂI

Un like pentru presa scrisă, pentru “Mesagerul de Neamț”!

A fost odată ca niciodată o fată, ai cărei părinți erau ingineri și care vedeau în ea o “faimoasă contabilă”, deși copila terminase mate-info, pe undeva prin sudul țării, nu Teleorman. Viața părinților, ieșiți la pensie, a trimis-o în nordul țării, în Moldova, la Roman. Pitoresc, dar departe de litoralul pe care-l îndrăgea și de oamenii pe care, aproape 18 ani, îi cunoscuse.

În Roman, fata s-a angajat la “Monitorul de Roman” (până să dea, iar, la facultate), unde nu a fost preferată la angajare, doar acceptată, deși, la rând, în presă, stăteau pe atunci mulți oameni, și mai maturi, și mai ”copți la minte” și mai… cu multe atu-uri. I-a plăcut mult, deși avea nevoie, zi de zi, să dovedească că știe ceea ce este o ”știre”.

Anul următor, fata a mers la facultatea de Jurnalism. Nu să fie Andreea Esca. Ci pentru că presa, presa scrisă, ziarul în sine, era ceea ce-și dorea, ceea ce o fascinează și acum. Timp de patru ani, de-a lungul facultății, de joi până duminică seara a muncit la ziar, după care a ales să facă acest lucru și în vacanțele de vară. Era benevol, așa muncă frumoasă nu ar mai fi găsit. Apoi s-a angajat în presă, ca orice om care își iubește meseria.

La un moment, Valentin Bălănescu mi-a oferit șansa să schimb tabăra. “Monitorul” și “Ziarul” erau deja firme diferite. Nici atunci, nici acum, nu schimb taberele. O copilă și-a permis să spună “NU”. Au mai trecut vreo trei ani, când NU a fost DA, iar de data asta, surprinzător, am fost primită la “Monitorul”, pentru că, așa cum se spune, nu ”mă mai regăseam la Ziarul”. Iar de partea cealaltă mi s-a permis acest moft, deși nu am excelat, și nu sunt patetică, doar știu ce înseamnă o scriitură bună. Mie mi-a plăcut (poate prea mult) Brunea-Fox… Știam și  eu câte ceva despre presă, văzusem nevăzute, plângeam acasă, des, pentru tot felul de ”accidente”, mă durea fiecare suferință a unui bolnav din spital, tocmai aflasem și cum se fac licitațiile ”alea corecte”.

A mai trecut ceva timp. Eu – nestatornică, alții – încă având încredere în mine. Când a pornit la drum “Mesagerul de Neamț”, iar mi s-a  oferit o șansă. Că poate acum îmi iese. Și, spun eu, am dus-o frumos câțiva ani. A fost perioada în care am cunoscut oameni formidabili, pentru că trebuia să îi caut, ”ca să îi dau la ziar, la Mesagerul” și nu țin minte ca cineva să mă fi refuzat. Am făcut și bani. Și jurnaliștii trebuie să mănânce o pâine. Dar a fost fain, fainoșag sau cum s-ar spune în vremurile astea și de atunci. Și totul a venit de la sine, firesc. Să aveți viață lungă!

Presa scrisă rămâne presă scrisă. Și cine nu o apreciază este ca și cum nu înțelege că, dacă citește un ziar, nu are cum să nu înțeleagă ceva din toate acele rânduri, din toate acele povești, din toate acele fapte. Și în “Mesagerul” se regăsesc mai multe rânduri.

Claudia MATEI

Viața și moartea cărților

(fragment)

O carte trăiește câtă vreme are cine să-i răsfoiască paginile, să-i simtă parfumul, să râdă sau să plângă, să se piardă printre file și prin firul acțiunii, să n-o mai lase din mâini până când n-o devorează complet. Cărțile sunt precum oamenii. Cât sunt tinere și proaspete trezesc interes, însă, pe măsură ce paginile devin rufoase, coperţile se desprind și începe să se simtă mirosul de bătrân și vechi, iar oamenii le evită, le ocolesc, le uită. Fiecare carte are povestea ei, soarta ei.

* Cum moare o carte

Biblioteca Județeană ”G.T. Kirileanu” este, poate, cel mai mare templu închinat cărților din județul Neamț, locul unde o carte își începe și își sfârșește, deopotrivă, viața. Iar între început și sfârșit este un parcurs care, dincolo de aparenta efemeritate, înseamnă, de fapt, cunoaștere. Cititorul vine, o împrumută, o citește, o returnează și cartea așteaptă, cuminte, următorul prieten. Fiecare nou cititor îi răpește, însă, câte un strop din prospețime și, așa, treptat, ajunge să nu mai fie plăcută de nimeni, să fie ocolită și, în final, uitată. Aici intervine rolul bibliotecarului.

* Cum intră o carte în veșnicie

Sunt și cărți care nu mor niciodată, nici măcar fizic. Și Biblioteca Județeană are asemenea cărți, pregătite pentru eternitate, găzduite într-o încăpere de la subsol. Sunt cele mai ”bătrâne” volume, din fondul documentar Kirileanu și pot fi studiate doar în sala de lectură. Cărți vechi, românești și străine, volume cu autograf, cu înscrisuri ale scriitorului, ziare și reviste de colecție.

Andreea AMARIEI

Dor de profesorul Radu Toma

(fragmente)

Profesorul Radu Neagu Toma era tobă de carte, un enciclopedist. Vorbea cu aplomb, avea arta oratoriei în sânge. Amabil, generos, înzestrat cu o putere uriașă de muncă, de-o aleasă ținută etică și profesională, și-a dedicat toată viața fotbalului pietrean. Cine l-a cunoscut știe că n-a iubit numai ”sportul rege”, ci și celelalte discipline sportive, cu aceeași pasiune. Constănțean de origine, profesorul Radu Toma a ajuns pe meleagurile nemțene în 1959, când a venit să joace la echipa Hidro Bicaz, adus de fratele său, ziaristul Horia Toma. Peste doi ani, a fost legitimat la nou promovata în divizia B, Ceahlăul.

CSȘF Olimpia a fost viața lui Radu Toma

Profesional, cea mai mare realizare a sa a fost coordonarea, timp de 20 de ani, până la pensionare, într-un mod desăvârșit, cum poate n-a mai existat unul similar în țară, a CSSF nr. 2 Olimpia, club de copii și juniori înființat la 1 septembrie 1979.

Și, într-adevăr, acești tineri au dus Ceahlăul în prima divizie a țării, în 1993. Ceahlăul a jucat 11 ani neîntrerupți în elita fotbalistică, mai exact până pe 3 iunie 2004, timp în care a avut evoluții de neuitat și în Cupa UEFA Intertoto.

 Pleda pentru antrenorii localnici și practica zilnic jogging-ul

De-a lungul vieții, profesorul Radu Toma a îndeplinit numeroase funcții, una dintre acestea fiind și cea de președinte al Colegiului Județean al antrenorilor de fotbal. Din această postură, care viza pregătirea și evoluția viitorilor tehnicieni, Radu Toma pleda cu tărie pentru instalarea la cârma echipelor nemțene a antrenorilor localnici. O altă pasiune a profesorului Toma era jogging-ul, practicat zilnic, pe distanțe apreciabile.

Profesorul Radu Toma ne-a părăsit pe 26 martie 2011, la 73 de ani, după o lungă și grea suferință. De fiecare dată când merg la stadion, parcă-l văd în mijlocul sportivilor sau alegând pe teren. Mi se pare oare? Nu cred. E acolo, prezent în fiecare dintre foștii săi elevi sau colegi de la CSȘF Olimpia: Constantin Pancu, Gheorghe Bulacu, Florin Axinia, Tudor Șoimaru, Mihai Ionescu, Adrian Solomon, Lidi și Gelu Chertic, Gabriel Rădulescu…

Violeta MOŞU

Doar școala este vinovată de toate relele din societate?

N-am avut niciodată o viziune idilică, triumfalistă, despre starea învățământului național și a celui nemțean. Dimpotrivă, mi s-a imputat adesea că pun accente pe acele fenomene care le dăunează, cu efecte distrugătoare asupra instrucției și educației școlare. În aceste condiții, mărturisesc că nu împărtășesc nicicum opinia acelora, potrivit căreia „școala este vinovată de toate relele din societate”.

Este de spus, mai întâi, că, într-o societate românească atât de contradictorie, încărcată de probleme, ambiguități, ezitări, confuzii, interese meschine, vrajbă, corupție și inconfortabile tensiuni, școala nu poate să fie altfel.

Departe de a fi perfectă, școala românească de astăzi are nevoie de normalitate, de echilibru și trebuie să se alerteze în fața apariției și multiplicării unor pericole majore: neadevăr, superficialitate, corupție, violență și indisciplină în rândul școlarilor, suficient, triumfalist, abandon școlar, amatorism în practicarea actului pedagogic și câte altele.

Efectele evidentei degradări a educației din pricina imperfecțiunilor sociale tot mai vizibile sunt greu de măsurat, dar sunt observabile cu ușurință în secătuirea morală și spirituală a unor copii, adolescenți și tineri aflați pe băncile școlii, în inadaptarea lor la cerințele unei vieți creative și virtuoase, în nefericirea lor, reflectată și în atracția pentru libertinism, nemuncă, alcool și droguri.

Cei care susțin că școala este sursa tuturor relelor din societate se pripesc sau nu bănuiesc complexitatea fenomenelor caracteristice educației.

Adevărat este, însă, că societății și școlii le sunt necesare reforme urgente și adevărate, redefinirea tablei de valori, prin moralitate desăvârșită, optimism, seriozitate, corectitudine, muncă, aspirații pozitive, maturitate și, nu mai puțin, respect, prețuire pentru tot ce semnifică demnitate umană. Un echilibru între responsabilități și libertate ar da și ele putere, stabilitate și eficacitate școlii.

Spuneam că școala are nevoie de reforme grabnice de natură să o așeze acolo unde îi este locul, în societate, între care unele legate de programe și manuale, de sistemul de evaluare a prestației elevilor, profesorilor, directorilor și inspectorilor, de ținuta vestimentară și a unora, și a celorlalți, de obligativitatea frecventării cursurilor, precum de stabilirea unui just raport între merite și recompense.

Ce va fi școala românească mâine? E greu de spus. Până atunci, să ne aducem aminte, de câte ori este nevoie, de cuvintele profetice ale „poetului nepereche”, ale lui Mihai Eminescu: „Școala va fi școală, când popa va fi popă, statul stat și omul om.

Prof. Gheorghe ȚIGĂU

Cine n-a urcat pe Ceahlău, nu cunoaște Moldova

(fragment)

Se face un secol de când altețele regale ale României au vizitat străbunele plaiuri nemțene. Ne referim la călătoria oficială a reginei Maria, făcută la începutul lunii august ’15. Itinerariul drumeției: Piatra Neamț, Văratec, Agapia, Mănăstirea Neamțului, Durău, Ceahlău. Nu intrăm în detalii, sunt arhicunoscute. De ce s-a oprit M.S. Regina sub Muntele Sfânt al dacilor? A vrut să verifice la fața locului dacă zicerea populară „Cine n-a urcat pe Ceahlău, nu cunoaște Moldova” este adevărată. A dorit să se convingă singură că, acolo, sus, OMUL e mai aproape de zei. Și s-a convins.

* Sărbătoarea Muntelui Ceahlău

În fiecare vară, la începutul lunii august, Muntele Sfânt al dacilor intră „în gura lumii”. E Sărbătoarea Muntelui, un moment înălțător. Într-o liniște asemănătoare celei din biserică, credincioșii, alături de măicuțe, călugări și preoți, pornesc spre vârful Toaca, de dimineață. Iar Toaca se aude pe toată Valea Bistriței. După exegeții din domeniu, dacii se urcau pe culmile munților pentru a se ruga, pentru a fi mai aproape de cer, în care credeau că sălășluiau zeii, veneau în contact cu divinitatea. Cine urcă pe 6 august pe Kogaionul românilor e învăluit de o aură multicoloră, care cuprinde și mister, și legendă. Pe 6 august și muntele își schimbă fața.

Prof. Dumitru RUSU

Aplecare asupra sufletului

* fragment dintr-un interviu cu Anda-Louise Bogza

– Așa cum ne-a obișnuit deja, în fiecare vară, și nu numai, cunoscuta solistă de operă Anda-Louise Bogza poposește, aproape incognito, la Piatra Neamț. Dincolo de motivele familiale se află, neîndoit, cele de natură sufletească. S-a întâmplat ca acest recent periplu estival să coincidă cu reluarea Vacanțelor Muzicale la Piatra Neamț, după doi ani de întrerupere.

Sunt încântată, asemenea multor oameni îndrăgostiți de spiritul muzicii și al tradiției deja consacrate aici, că s-au reluat, în sfârșit Vacanțele Muzicale la Piatra Neamț. În privința modalităților de organizare, asupra cărora există, după câte știu, numeroase și variate puncte de vedere, personal prefer să se respecte concepția clasică a vechii manifestări, așa cum a fost ea inițiată în urmă cu peste 40 de ani.

– Nu mai este demult un secret pentru nimeni că Anda-Louise Bogza, dincolo de prodigioasa activitate artistică, mai ales în străinătate, a rămas puternic legată de spațiul în care s-a născut și unde revine de fiecare dată cu dragoste și emoție…

Mă leagă multe amintiri de orașul meu natal, de împrejurimile lui și, nu mai puțin, de edificiile culturale care au punctat în nenumărate rânduri istoria acestor meleaguri. Pe lângă cele care invocă istoria urbei, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț poate fi considerat un fel de „omphalos” al orașului. De altfel, chiar în această primăvară am revăzut clădirea acestuia și am asistat la un spectacol. Și, dacă tot vorbim despre asta, pot să spun că, din păcate, nu am fost entuziasmată de actuala acustică. În pofida schimbărilor, nu totdeauna inspirate, după lucrările de refacere, teatrul a căpătat o atmosferă întrucâtva diferită față de ceea care a fost înainte. Nu mai are acel sacru aer familiar, cunoscut spectatorilor pietreni. Un edificiu atât de important respiră, prin însăși existența și temeinicia lui, un spirit de conservatorism perpetuat de-a lungul celor peste optzeci de ani de viețuire. Și este mare păcat, pentru că acest minunat edificiu cultural a fost, este și va rămâne unul reprezentativ, atât pentru orașul acesta cât și pentru spațiul teatral din România. Sper că problemele vor fi remediate și că lăcașul Thaliei va redeveni unul pe măsura ambițiilor artistice ale locuitorilor acestui ținut.

– Ca una care vezi mult mai larg spațiul cultural european, ca un artist care a cântat pe scene importante – și dacă amintim numai fastuoasa apariție în rolul Tosca, la Arena din Verona sau la Teatrul de Operă din Roma -, ce impresie îți creează viața muzicală contemporană din România?

Apreciez Festivalul Enescu. Este demult integrat în galeria celor mai bune și mai importante festivaluri de gen din lume. E drept, se bucură de o importantă susținere financiară din partea celor mai importante organe de stat. Din păcate, probleme financiare sunt peste tot în lume, nu numai în România, dar arta trebuie susținută și ajutată să depășească aceste impedimente. Fenomenul cultural și artistic nu poate supraviețui numai din resurse proprii. Prin urmare, societatea, în ansamblul ei, trebuie să contribuie la susținerea culturii și artei. Nu este un act de caritate, ci o aplecare firească și absolut necesară, în cele din urmă, asupra sufletului.

A consemnat Ioan AMIRONOAIE

Protestul papioanelor

Zilele acestea a apărut, pe facebook, un apel sub sloganul “Mişcarea Papioanelor”. Apelul cerea purtătorilor de papion să semneze un protest pentru ca Institutul Cultural Român să nu fie trecut în subordinea Parlamentului.

Gestul este pe cât de straniu pe atât de imbecil, în sensul de caraghios, mincinos. Cui îi este frică, şi de ce, de Parlamentul României? Pe cine reprezintă şi pe cine apără “papioanele”? Pe intelectuali? Pe români? Cultura? Educaţia? Democraţia? Întrebări justificate pentru că apelul este iniţiat de ARCEN, adică Asociaţia Română pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate.

Apelul are legătură cu temerile şi lamentările Preşedintelui ICR, privitoare la schimbarea lui din funcţie şi chiar a inspirat sloganul dat fiindcă singurul purtător de papion este Horia Roman Patapievici. Adică tocmai omul care aprobă strategia şi  coordonează realizarea proiectelor şi a programelor Institutului.

Asociaţia iniţiatoare pretinde că este “română”. Oare membrii săi nu au citit definiţiile patapievice ale “românului”? Le reproducem noi, spre aducere aminte: “Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă…” şi sunt “23 de milioane de omuleţi patibulari”. Termenul patibular, în DEX, este definit ca “vrednic de spânzurat; demn de spânzurătoare”. Asociaţia se mai declară şi pentru “cultură”. Cultura definită, de acelaşi demnitar cultural: “Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături”; Eminescu este “cadavrul din debara” şi cultura românilor este marcată de “Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc…”. Iar despre educaţie nici nu poate fi vorba, după cum spune acelaşi “reprezentant” al ICR: “Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC…”. Majusculele aparţin “savantului”. Asociaţia care lansează apelul se mai defineşte şi ca fiind “pentru… Normalitate“.

Care normalitate, când manifestări internaţionale ale ICR au promovat zvastica fascistă (în SUA), imagini obscene (în Germania) şi producţiile “literare” de necitit prin scârboşenia limbajului şi imaginilor folosite? Şi totuşi s-au găsit peste 1.000 de semnatari ai apărării ideilor şi definiţiilor citate din opera “purtătorului de papion”.

Rămân neclare încă nişte lucruri: “purtătorii de papion” sunt şi ei “patibulari”? Privind astfel lucrurile, apelul se putea intitula “Mişcarea celor demni de spânzurat”. De ce “Mişcarea papioanelor” foloseşte limba română?

Să fie aceasta dovada că întregul demers este o înjurătură exprimată plastic de diriguitorul ICR: “Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şirea spinării”?

Eu sunt totuşi optimist, având în vedere că, încă, nu ne obligă nimeni să purtăm papion.

Prof. C.H. ALUPULUI RUS

500 de săptămâni de muncă

Cu siguranță sunt multe feluri de a face presă, online, print, afiliat… etc. Dar, în anul 2021, să sărbătorești 500 de săptămâni de muncă, printr-un ziar tipărit în această perioadă, pentru mine e mare lucru. (Bogdan CĂLIAN)

 

 

 

Clinica de sub cocotier

(fragmente)

Acum trei luni ajungeam, șontîc-șontîc,în Thailanda. După douăzeci de mii de kilometri, majoritatea prin vestul Chinei, și un accident în munții din provincia Yunnan, avem motocicleta lipită cu scotch și laba piciorului stîng cît un pepene.

Chiar și într-un picior, nu se cade să nu vizitezi familia soției, așa că fuga în satul dintre livezi, la doi pași de granița cu Cambogia. Unde Yai (bunica dinspre mamă, pe jumătate khmeră) mi-a pipăit piciorul și a pus diagnosticul exact, confirmat ulterior de radiografie; apoi a uns piciorul cu o alifie rețetă proprie, a mormăit cîteva descîntece și mi-a zis că treaba e rezolvată. Amuzat, am facut greșeala să o plătesc în exces și am primit o serie de bis-uri înflăcărate la descîntece, pentru că banii nu erau pentru ea, ci pentru spiritele care au stat în spatele procesului. Cu sau fără spirite, cert e că în cîteva zile eram ca nou. N-am dat atenție atunci, firește că luxația s-ar fi vindecat și fără alifia de cocos – dar zilele trecute mi-a căzut sub ochi un articol despre importanța vindecătorilor tradiționali în sistemul medical thailandez. Știam de Ayurveda indiană, știam de medicina tradițională chineză, dar din cea thailandeză mi-era cunoscut doar celebrul nuad thai. Care nu înseamnă nud de thailandeză, cum ar putea gîndi fanii Thailandei ca destinație de turism sexual, ci înseamnă masaj terapeutic, care, alături de vindecarea cu ajutorul plantelor și spiritelor, constituie unul dintre cei doi piloni principali ai medicinei tradiționale thai. Despre cel de-al doilea voi povesti astăzi, pentru că am descoperit  în familia de sub palmieri și prin vecini o întreagă clinică: bunica și tata socru tratează de la fracturi ușoare și leziuni ale articulațiilor, pînă la diaree sau eczeme, iar știința vindecării prin ierburi și incantații se transmite din generație în generație.

A fost o vreme cînd Yai, ortopedul satului, nu făcea față avalanșei de clienți și trebuia să lucreze pe bază de programare. Acum e bătrînă, 88 de ani, și nu prea mai vede. Dar nu asta a alungat clienții – oricum ochii nu jucau vreun rol, tratamentul era bazat pe identificarea prin pipăire a zonei afectate, a gravității afecțiunii și aplicarea de unguente pe bază de ierburi, însoțită de incantații în sanscrită. Clienții s-au rărit de cînd guvernul a dezvoltat intens rețeaua de spitale din zonă, dar unii mai vin încă la Yai, chiar și de la cîteva sate distanță. Pe de o parte, pentru că, într-o zonă exclusiv agricolă ca aceasta, credința și credințele rezistă modernizării, pe de alta, pentru că mulți nu au banii sau curajul pentru a merge la spital.

O asaltez cu întrebări despre rolul incantanțiilor, compoziția alifiei, cazuri rezolvate etc. Zîmbește obosită și mă trimite la Po (tata) care stăpînește arta vindecării în mai multe domenii. Nu și într-al oaselor, îmi spune cu tristețea celui care va lua curînd, în mormînt, știința lui – nu a vrut să preia și specializarea asta, are destule. Aflu totuși de la Yai că știința se transmite din generație în generație, cu condiția ca cel care preia ștafeta să fie dornic și vrednic.

În trecut, depozitarul cunoștințelor era templul budist și de acolo știința se împrăștia în sat, celor aleși, pentru că, se pare, cunoștințele aleg corpul în care să-și găsească sălaș. De aceea, criteriul pentru a identifica învățăcelul potrivit este ușurința cu care memorează incantațiile sanscrite; de exemplu, Po ar fi vrut să-i transmită cunoștințele soției (Me, mama), dar aceasta se încăpățînează să nu rețină incantațiile, semn clar ca megabiții de medicină tradițională thai nu agreează creierul lui Me. În schimb, fiica cea mai în vîrstă a lui Po, cumnata mea deci, le-a memorat la prima auzire, așadar ea va prelua postul cand Po nu va mai face față.

Ciprian RĂDĂVOI

Banii şi fericirea

(fragmente)

Am avut oportunitatea să fac voluntariat pentru nişte organizaţii din Los Angeles care ajută copiii nevoiaşi să se acomodeze în sistemul şcolar californian. A fost o experienţă din care, în mod surprinzător, am învăţat mai mult decât am instruit. Apropierea copiilor nevoiaşi este întotdeauna foarte simpatică. Găsim destule absurdităţi ale vieţii despre care să râdem împreună. O ciudăţenie pe care vreau s-o povestesc s-a petrecut în fiecare din aceste întâlniri: când i-am întrebat pe fiecare dintre aceşti copii ce îşi doresc de la viaţă, toţi mi-au răspuns, în unanimitate: BANI.

Bani? Banii sunt valoarea epocii noastre?

Am întrebat pe fiecare dintre ei ce-ar cumpăra cu banii. Unii mi-au răspuns maşini, alţii mi-au spus case. Răspunsuri total lipsite de fantezie. Când ai ocasă mare, ai mai mult de curăţat. Când ai lucruri multe, ţi-e frică de hoţi, trebuie să inventezi moduri de a-ţi apăra lucrurile. Întrebarea care se iveşte spontan în mintea mea este: ce viaţă este asta, unde unica dorinţă este aceea de-a avea bani? Este o viaţă fericită? Împlinită? Ce se întâmplă când ai bani? Cumperi. Consumi. Ce se întâmplă când consumi? Te îngraşi fizic şi spiritual. Nu te mai poţi mişca. Avuţia este o paralizie a sufletului. Apoi, cu orice entuziasm, vine şi frica. Frica de a nu avea îndeajuns. Frica de a nu fi la înălţime. Frica de-a nu fi egal celor care au aceeaşi poziţie socială ca tine. Ce viaţă este asta, trăită în frică? Este o viaţă fericită?

Allan Chalmers descria ingredientele fericirii în felul următor: ”Într-o viaţă fericită ai nevoie de ceva/ cineva de iubit, ceva de făcut constructiv, precum o meserie şi ceva care să-ţi dea speranţe”. Eu sunt de acord. Dumnezeu se juca fericit atunci când a creat lumea, a iubit omul şi încă mai speră că omenirea – produsul final al creaţiei sale – o va lua pe calea cea dreaptă. Nicăieri în definiţia fericirii nu sunt menţionaţi banii. Mai degrabă fericirea este legată iubirii, dorinţelor, creaţiei, toate elemente care ţin de suflet, nu de material. Fericirea ţine de calea creaţiei, nu de produsul final al creaţiei.

Totuşi, covârșitoarea majoritate a populaţiei globului trăieşte în sărăcie. De când sunt copii, fiecare dintre aceste suflete doresc mai mulţi bani, nu fericire. Majoritatea persoanelor cu nevoi materiale nu se gândeşte la sentimente. Aşa că am făcut cercetări despre cei care au într-adevăr mulţi bani. Los Angeles-ul cunoaşte o aglomeraţie neverosimilă de milionari. Printre cunoştiinţele mele se află un producător de film, al cărui nume nu vreau să-l dezvălui pentru că voi arăta în amănunt finanţele dumnealui, pe care le cunosc intim, deoarece contabilul care îl ajută pe dumnealui cu taxele are un asistent care mă fură pe mine la taxe în fiecare an. Producătorul cu pricina câştigă în medie 39.435.000 dolari pe an din următoarele surse: 35 milioane vin dintr-un salariu de la o societate de producţie creată special pentru filmul în producţie. Banii nu sunt adresaţi direct producătorului, ci companiei sale, pentru că aşa plăteşte mai puţine taxe şi-şi poate permite şi el, ca omul, o maşină Maybach în valoare de 3 milioane de dolari, al cărei şofer conduce în timpul său liber un Maseratti, maşină în valoare de cel puţin 200 mii de dolari. A doua, o mai măruntă sursă de venit, este de 25 mii de dolari, din reziduale sau comisioane pe filme făcute în alţi ani şi distribuite pe noi pieţe de desfacere. Inutil să precizez că amicul producător cheltuie aceşti 25 mii dolari pe hârtie igienică pentru vila sa cu vedere teatrală la ocean, în Caraibe. O a treia sursă de venit este aceea a investiţiilor sau piaţa afacerilor Wall Street: 4,41 milioane de dolari.

Raluca SANDERS

Vieţi în oglindă

(fragmente)

Era o dimineaţă caldă de primăvară, iar la poarta bisericii aşteptau patru copii şi o mamă, cu privirea tristă şi cu buzele închise, de parcă nimeni şi nimic nu ar fi putut să o facă să vorbească vreodată. ”Părinte, sora mea m-a dat afară din casă, cu tot cu copii, astă-noapte am dormit pe scări, împreună cu ei…” Vocea începea să tremure, iar ochii să se înceţoşeze. ”Nu pot să mai dorm cu ei aşa încă o noapte, credeţi că putem sta câteva zile la biserică?”. Şi astfel, cele patru chipuri de copii s-au luminat când uşa camerei de protocol s-a deschis. Frumoasa încăpere a început să le surâdă, spunându-le, prin vocea părintelui, că pot sta aici până îşi găsesc o casă.

Există oare atât de multe greutăţi în această lume încât chiar şi cei din aceeaşi familie ajung să se urască şi să nu se mai suporte în aceeaşi casă? Se pare că da! Ceea ce este surprinzător la această mamă cu patru copii, fără un soţ cu care să se ajute şi să se sfătuiască, este puterea de a-şi ţine familia aproape, unită, chinuindu-se pentru o viaţă normală.

În fiecare dimineaţă, aceşti copii se trezesc la 6, merg pe jos până la metrou, sunt duşi la şcoală începând cu ora 8, apoi mama aleargă de la un loc de muncă la altul, pentru ca la ora 16 să fie la şcoală, să-şi ia copiii. De multe ori, fetiţa cea mare rămâne cu ei în parc pentru încă alte două, trei ore, deoarece mama lor mai are încă de muncă. Sunt seri când ajung acasă la 11, pentru că nu a venit autobuzul sau pentru că au pierdut metroul. Nu ştiu cum face această mamă să le dea de mâncare când petrec atât de mult timp departe de camera de la biserică. Nu ştiu unde merg la baie, unde se spală şi cum trăiesc aceşti patru copii, trei băieţi şi sora lor mai mare. Ceea ce mă uimeşte este faptul că nu se despart niciodată! Sunt mereu împreună şi fiecare luptă în felul său să trăiască o normalitate pe care alţii o socotesc rutină şi plictiseală. Copiii se joacă, mai sparg câte ceva, intră murdari în casă, uită să îşi mai facă temele, dar cu toate acestea îi văd mereu împreună. Unde o fi tatăl lor? De ce oare această mamă creşte patru copii singură şi luptă atât de mult pentru ei?

Să fie oare faptul că simte responsabilitatea de mamă pe umerii ei, pentru că ea le-a dat viaţă, sau poate viaţa a învăţat-o că împreună sunt cei mai fericiţi oameni, în simplitatea şi sărăcia lor lumească. Părerea mea e că îi îmbogăţeşte cu mult mai mult decât  pe miile de familii bogate, cu case şi maşini, dar pierdute în dragoste şi fără puterea de a lupta.

Pe de altă parte, o văd pe Elena, cu cele trei fete ale ei, o mamă la fel de singură, dar extrem de puternică atunci când vine vorba despre copiii ei. De data aceasta, situaţia este cu mult mai dureroasă, pentru că aceste trei fete minunate au un tată. Un simplu fiu de cioban din Moldova, care ajunge mare om de afaceri la Roma, datorită faptului că i-a plăcut să muncească cinstit şi mult, aşa cum a învăţat  de la tatăl său. Nu s-a dat înapoi de la greu şi a trudit pentru familia lui, şi-a depăşit condiţia şi astăzi face onoare părinţilor, familiei şi ţării de unde vine, pentru că românii care muncesc pentru el îl iubesc şi îl respectă.

Cu toate acestea, omul nostru a descoperit banii şi a uitat ce frumos era când se întorcea acasă cu 1.000 de euro şi era fericit lângă familia lui… Acum se întoarce cu 100.000 de euro, dar este un simplu musafir în propria lui casă. Mâncarea de la restaurant este mult mai bună decât cea gătită de nevastă, camerele de hotel sunt mult mai spaţioase decât dormitorul de acasă, întâlnirile cu partenerii de afaceri, serile în localuri mult mai interesante decât mersul în parc, făcutul temelor, febra 40° şi mersul la pediatru.

Manuela SONEŢ

 

 

 

 

One comment

  • Constantin Boengiu

    iulie 31, 2021 at 10:41 pm

    La multi ani!

    Răspuns

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *