„Fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de dispariție”

Chioșcul poeziei

De câte ori ninge frumos peste urbea natală de sub Cozla, mă duce gândul la răvașul humuleșteanului Creangă adresat bunului său amic, Eminescu. Vi-l mai amintiți? „La Iași ninge frumos de ast-noapte încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul parcă e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, căci fără tine sunt trist”. (sursa: Aurel Leon, Cafeaua de dimineață). Înduioșător, nu? După plecarea lui Eminescu din dulcele târg, au rămas în urmă doar amintirile: Teiul Sfânt din Copou, Bojdeuca din Țicău, Biblioteca Universitară de la Fundația „Ferdinand”, sediul „Junimii”, Chioșcul de poezie… Nu am amintit cârciumile din Păcurari, Sărărie și Tătărași pe care cei doi amici le vizitau seara cu o ulcică de vin în față și o friptură pe fund de lemn.

Și pentru că puțini cititori au auzit despre Chioșcul de poezie, vă zic povestea lui. Pe scurt. Se afla pe str. M. Kogălniceanu, nr. 7 bis, într-un imens parc, proprietatea savantului și academicianului Petru Poni. Aici s-a ridicat un foișor pentru liniștea iubitorilor de natură. Aici se odihneau adesea Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, care recitau din poeziilor lor. Pe aleile parcului s-au plimbat Titu Maiorescu, A.D. Xenopol, Nicolae Iorga. În 1971, Margareta Poni, fiica ilustrului savant își scria testamentul în care specifica clar: „Las Iașilor și tuturor din neamul românesc casa cu tot ce se află în ea și parcul și foișorul, locuri atât de dragi nouă. Dacă se va așeza aici un muzeu al științei românești, grădina și copacii și aleile să fie loc de meditație și lucrare a tradiției noastre științifice”. (Sursă: Ce știți despre str. Kogălniceanu – articol semnat de Andrei Iașeanu). Dorința generoasei donatoare s-a împlinit. În ziua de 7 noiembrie 1991 a avut loc festivitatea de inaugurare a noului așezământ cultural științific al Iașului realizat după mulți ani de stăruință. Astăzi, Chioșcul poeziei nu mai există. Vizitatorul găseşte în loc Casa Memorială Poni-Cernătescu sau Muzeul Chimiei.

Un examen cu bucluc

Era pe vremea ultimei conflagrații mondiale. Elevul de la Liceul Teoretic din Piatra Neamț dădea examenul de bac. Eleva Lucica Roic trăgea un bilet la examenul oral de limba și literatura română. Subiectul din bilet? Eminescu, Luceafărul poeziei românești. Surpriză! Deși candidata era o elevă eminentă, din cauza emoțiilor nu-și mai amintea cine a fost Eminescu. Comisia de examen înlemnește. Cel care a salvat penibila situație a fost președintele Comisiei de examen, profesorul Aurel Rotundu, cu care am făcut și eu istoria la Liceul „Petru Rareș”. Dascăl cu mintea bogată. Dându-și seama de situația creată a rugat-o pe candidată să recite „Mai am un singur dor”. Și eleva, cu lacrimi în ochi, s-a executat. „Mai am un singur dor/În liniștea serii/Să mă lăsați să mor/La marginea mării…” Și minunea s-a produs, eleva și-a revenit și a luat 10 (zece) la examen. Nu s-a dus la Litere, cum credeau colegele. A mers la Conservator, a reușit și a devenit o celebră soprană de coloratură, datorită lui Eminescu. Vara, când venea acasă, la Piatra, organiza concerte împreună cu colegii, baritonul Emil Rotundu și Elena Botez. Banii strânși de la concerte erau dați la Buhuși, Piatra Neamț, Roznov și erau împărțiți studenților săraci.

Eminescu așa cum nu-l știm

Zic unii și probabil au dreptate, în lucrarea „Eminescu. Un veac de nemurire” există o hartă care indică pe unde a hoinărit tânărul poet, curios și neastâmpărat. Cum n-am pomenita lucrare, nu am căderea să fac afirmații gratuite. Știu totuși că a trecut și prin ținutul Neamțului. Cum Eminescu a fost de mai multe ori la Văratec, unde a scris, a iubit și a admirat Pădurea de argint, este imposibil să nu fi trecut și pe la Agapia, Secu, Horaița. Aici i-a cunoscut mai bine pe Veronica Micle, Ion Creangă, Vasile Conta. Doamna Zoe Dumitrescu Bușulenga ne-a lăsat multe relatări prețioase adunate de la maicile bătrâne din Văratec, precum Asinetta Ermoghin. „Există, de pildă, mărturia unei maici care povestește cum l-a văzut pe Eminescu într-un sacou albastru cu părul vâlvoi și că dimineața venea la el Ion Creangă și plecau amândoi la plimbare. Mai spune că, într-o zi din postul Adormirii Maicii Domnului, Creangă și Eminescu s-au spovedit și împărtășit”. (Sursa: Declarațiile arhimandritului Mihail Daniliuc, starețul Schitului Vovidenia). Văratecul a fost și este un loc unde destui semeni de-ai noștri importanți și-au căutat liniștea.

Un lucru este clar, prietenul lui Creangă, Eminescu, nu ne-a ocolit județul. A trecut pe la Piatra Neamț, Târgu Neamț și Roman, poate cu trupele de teatru la care era sufleur, poate din curiozitate. Nu este un secret pentru nimeni că pietrenii sunt „fani” Eminescu. Dacă le puneți în față portretele lui Eminescu și Caragiale îl votează pe primul. De ce? E poetul nostru național, e luceafărul poeziei românești. Pe poet îl iubesc, pe dramaturg îl stimează. Ultimul fanariot (Caragiale) i-a născocit pe Mitică, Mache și Lache din fauna dâmbovițeană. Dacă nenea Iancu ar trăi și astăzi știți cum ar taxa scandalul Șoșoacă-ziarista italiană? Simplu: „Două țațe”.

„Fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de dispariție” — PIATRA-NEAMŢ

Să ne întoarcem la sărbătoritul momentului. Care poet are în municipiul nostru capitală de județ un bulevard mare, modern, european numit Mihai Eminescu? Pornește de la Hotelul „Ceahlăul” și se duce spre Muzeul de Istorie. Are și un bust de bronz amplasat în fața Bibliotecii Județene „G.T. Kirileanu”, realizat de sculptorul Lucian Tudorache, profesor la Liceul de Artă „Victor Brauner”. Toți școlarii care trec prin zonă zic: „Uite-l pe Eminescu!”

Și Nichita Stănescu a recitat din Eminescu la vremea lui. Parafrazând Doina, a zis: „De la Tisa pân’ la Nistru/Am trăi un veac sinistru”. Și, evident, „fratele mai mare” s-a ofuscat. S-a mâniat și mai rău Nichita când s-a dus în vizită în Basarabia. Când a spus: „Am plecat de acasă și am venit acasă!”. Mama lui era rusoaică. (Sursa: Jurnal nediplomatic 1998-2001, Ion Grigorescu).

Cât de bine îl cunoaștem pe Eminescu?

Ca să nu mergem pe uscat vă narez o nostimadă adevărată. Am un amic din liceu care mă știe mare pescar amator, de câte ori ne întâlnim întâmplător mă întreabă: „Bă, pescarule, spune-mi o poezie de-a lui Eminescu în care poetul descrie doi pești din apele noastre de munte într-un singur vers”. Zbang! M-a făcut praf. Habar n-am răspunsul, deși niscaiva poezii de Eminescu știu și eu.

Hai să lăsăm glumele la o parte și să discutăm serios. Pe 15 ianuarie se împlinesc niște ani de la nașterea lui Eminescu, e Ziua Culturii Naționale, conform legii nr. 238 din 7 decembrie 2010. La mijlocul lui ianuarie s-a născut poetul național al românilor, dramaturgul, ziaristul și gânditorul Mihai Eminescu. Depuneți o floare la bustul poetului din fața Bibliotecii Județene „G.T. Kirileanu” din Piatra Neamț, recitați în gând ca elevii premianți înainte de a se urca pe scenă.

De când am devenit „cetățeni ai Planetei” și așteptăm câte 7 ore la graniță să intrăm în țara noastră, ne-am cam înstrăinat de biserică, neamuri, obiceiuri. Noroc de străinii care ne mai simpatizează. Duminică, 19 decembrie 2021, orele 14:30, la Antena 3, ne-a lăudat până la Dumnezeu o japoneză căreia i-am căzut cu tronc. Citez din memorie: „Îl iubesc pe Eminescu. Știu pe de rost mai multe poezii, printre care și Somnoroase păsărele. Am drumețit pe urmele poetului vostru național”. Nu știu dacă a fost și la Cernăuți, unde Eminescu de 16 ani a jucat fotbal la echipa gimnaziului, unde era profesor Aron Pumnul, atenție!, pe postul de atacant. În orice caz, japoneza care stă în România de 21 de ani ne-a făcut praf. Asta înseamnă că încă n-am fost scoși definitiv din istorie. Așa cum doresc unii.

Ați sesizat? A început să ningă iar, frumos. Hai să tragem o cântare ca pe vremea tinereții studenției:

„Ninge pe Moldova, ninge

Cu luceferi și cu miei

Iașu-și trage până-n barbă

Plapuma cu flori de tei

Ninge peste Cetățuia

Pe Galata, pe Copou

Și ninsoarea lin coboară

Peste-a pașilor ecou

Ninge peste Sărărie

Cu amintiri și nostalgii

Ninge, parcă Eminescu