După slujba de înmormântare a regelui Carol I, la mănăstirea Curtea de Argeș, au fost auzite pentru prima dată uralele: „Dumnezeu să-l binecuvânteze pe prințul moștenitor Carol!”. Unii simțeau că, din pricina prezenței anemice a lui Ferdinand, n-avea să treacă prea mult timp înainte ca prințul moștenitor să urce pe tron.
Regele Ferdinand era și o fire emotivă, un timid, căruia nu-i plăcea să țină discursuri publice și nici să dea ordine. Spre deosebire de Carol I, care nu a permis reginei Elisabeta implicarea în viața politică, Ferdinand a fost mulțumit că regina Maria susținea relații politice, era bine informată și o excelentă amfitrioană de întâlniri politice.
Pentru regele Ferdinand a urmat o perioadă extrem de dificilă din cauza declanșării războiului. Dacă Ferdinand era chinuit de chestiunile politice, de războiul care nu putea fi evitat, prințul Carol era chinuit de pasiuni și patimi.
Constantin Argetoianu spunea despre Carol că e un priapic veșnic nesatisfăcut, cu însușiri fizice hipertrofiate, gata să se arunce pe orice femeie și să-i dea poalele peste cap. Tot el continua: „Intimele Prințesei Elena lăsau să se înțeleagă că motivul principal al fobiei acesteia pentru regalul ei soț era brutalitatea cu care o supunea zi și noapte, în pat sau la repezeală pe un colț de canapea îndatoririlor ei conjugale. Generalul Perticari, fostul guvernator al prințului, mi-a povestit în legătură cu această însușire specială, debuturile amoroase ale Alteței Sale. Regele Carol I, socotind că vârsta nepotului său cerea anumite inițieri, se sfătuise cu Perticari asupra modalităților de executare și amândoi căzuseră de acord asupra lui Alexandru Davila (cumnatul lui Perticari) ca procurist și specialist. Davila a pus la dispoziția prințului apartamentul său și o fetișcană curățică, aleasă printre nenumăratele prietene ale celui mai popular din Don Juanii noștri. După îndeplinirea riturilor, a doua zi, fetița s-a dus la Davila să se jelească: «M-a omorât, nene Alecule, de 14 ori – nici o dată mai puțin!»”.
Analizând pe Carol, „un om ca toți oamenii, cu calități, dar și cu mari defecte de caracter, temperament, voință”, Paul Teodorescu subliniază din capul locului că era „influențabil” și, din acest motiv, cădea „victima așa-zișilor prieteni devotați, în realitate interesați sau nepregătiți care i-au deformat realitatea, influențându-l greșit”. „Slab psiholog”,și-a apropiat sfetnici „neexperimentați, găsindu-se adesea izolat”. A fost „prost inspirat de așa-zișii bine informați, indivizi, în realitate preocupați de interese personale”. „Suspicios ca toți influențabilii”, lua adesea hotărâri pripite. Paul Teodorescu accentuează că „unul din multele defecte” ale lui Carol, de fapt cel mai grav, cu consecințe pentru rege, „era patima aprinsă de femei de proastă calitate, care odată căzut în mrejele lor, era lipsit de voință, devenit hipnotizat, stăpânit de o poftă diabolică, suferind de priapism – boală erotică cu simptome diferite, era o pradă ușoară capricioasei femei pe care el o iubea până la inconștiență”.
Carol s-a îndrăgostit de Ella Filitti despre care scria: „Pentru că sufletul meu îți aparține pe de-a întregul, Păsărică, mi-au trecut tot felul de gânduri nebunești prin minte. Că de-aș rupe-o cu familia, pentru că aș avea puterea să-i părăsesc, ne-am putea căsători, tu ai putea deveni regina mea, iar visul acesta scump îmi părea realizabil”. Nu s-a ajuns la așa ceva, căci idila cu domnișoara Filitti s-a sfârșit fericit pentru Casa Regală datorită faptului că tatăl fetei, om cu judecată, și-a dat seama că nu poate ieși nimic bun din această poveste și au plecat în Franța.
Războiul a început și pentru România și Carol devine comandantul formal al Regimentului 1 Vânători „Regele Ferdinand”, dar este în realitate atașat Marelui Cartier General Român și spre primele linii nu s-a aventurat, deși era necesar, regina Maria fiind nemulțumită că nu merge deloc pe sectoare să îmbărbăteze oamenii. Alexandru Averescu povestește, în stil lapidar, milităresc: „La 29 octombrie 1916 primisem ordin să mă retrag din Valea Prahovei: toți erau abătuți și triști; trebuia să se dea bătălia pentru București; sondele erau incendiate. În această atmosferă groaznică, a trebuit la 9 ore, să ordon șefilor de corp să se retragă de la masa cu prințul, ca să execute ordinele, dar prințul a stat la masă până a doua zi dimineața. Patrulele inamice erau la 20 km. Era dezgustător”.
Carol a întâlnit la o petrecere pe Ioana Maria Valentina Lambrino, Zizi, din Roman. Carol se îndrăgostește de Zizi, iar regele și regina încearcă să intervină în această relație, deoarece, această cucerire era lipsită de titluri nobiliare, potrivit regulilor familiei de Hohenzollern.
Familia regală a părăsit Iașiul și s-a îndreptat spre Bicaz, unde dețineau moșii și aveau și un mic palat alb. Regina Maria l-a vrut aproape și a făcut în așa fel ca prințul să primească comanda (onorifică) a Regimentului de vânători de la Târgu-Neamț. Familia regală se afla la Bicaz când au fost înștiințați de fuga prințului: „A fost în sânul familiei noastre o tragedie care ne-a izbit năprasnic; o lovitură uluitoare, care nu fusese cu nimic pregătită. Regele și cu mine, înconjurați de devotații noștri, am trăit zile de chin, când toate tragediile prin care răzbisem mi se păreau numai un preludiu aceleia pe care o înfruntam azi”. La 28 august 1918, Carol fugise de la Târgu-Neamț, iar la 31 august se căsătorește. Prințul moștenitor a reușit să părăsească unitatea militară pe care o conducea, Regimentul 8 Vânători, aflată la Târgu-Neamț, deghizându-se în ofițer rus.
Familia sa i-a descoperit dispariția după două săptămâni, când acesta deja era căsătorit. Dezertarea era considerată un act de trădare pentru Carol, ceea ce putea duce la pedeapsa capitală. Carol își manifestase scepticismul cu privire la viitorul instituției monarhice din România: „Știu bine că în 20 de ani România, ca toate celelalte țări, va fi republicană, atunci de ce să fiu împiedicat să îmi trăiesc viața așa cum vreau”?! Regele îi cere să se întoarcă în țară, să renunțe la căsătorie, dar prințul refuză. Regina Maria, care scria: „Adevărul este că inima mea e bolnavă, după această luptă cu Carol. Sunt o luptătoare, el de asemenea, ne iubim, dar nu ne înțelegem unul pe altul. Eu sunt la putere, dar el reprezintă viitorul. Vreau să îl salvez, dar el nu se lasă salvat. Iar când va voi, va fi prea târziu. Încerc să lupt cu soarta, dar o voi putea face? Se pare că nu!”
Prințul este pedepsit cu 75 de zile de „arest” la mănăstirea Horaița. Regina mărturisea: „De când este cu ea, Carol nu mai are nici un prieten, a rupt cu toți prietenii vechi, s-a asociat doar cu oamenii care îi vizitează casa ei, și, vai, Doamne, sunt o bandă de oameni cu suflet negru”. Carol merge pe front, dar ajunge după cucerirea Budapestei și este cantonat la Bistrița. La Bistrița ajunge și Maria Martini, care are un copil cu Carol, dar nu-l șantajează, nu are pretenții.
Se hotărăște ca prințul să fie reprezentantul României în Japonia, care va înmâna împăratului nipon cea mai înaltă distincție românească. Carol acceptă, dar se rănește la un picior și nu poate pleca: un foc de revolver într-un picior ce l-a imobilizat timp de 10 zile.
Familiei regale nu-i rămânea decât să-l țină departe pe Carol de Zizi până o uită. Zizi a născut un băiat ce a fost botezat Carol Mircea, după Carol, primul rege, și fratele lui mai mic care a murit de febră tifoidă la vârsta de trei ani.
La 5 ianuarie 1920, după cum scrie Kirileanu, „doamna M. a căpătat un fiu care azi a fost declarat la Oficiul Stării Civile sub numele Silviu, fiu natural al doamnei M. Ea fiind o ființă înțelegătoare, nu a făcut zgomot împrejurul acestui fapt și am luat măsuri ca în loc să-și păstreze discrețiunea”.
Argetoianu concluziona, în ceea ce privește activitatea militară a lui Carol până la sfârșitul războiului: singura sa mare cucerire a fost Zizi Lambrino.
Familia regală a negociat cu Zizi. Aceasta a fost, în cele din urmă, de acord cu frumoasa sumă de 500.000 de franci francezi, a fost de asemenea stabilit un fond de 2.200.000 de franci plătibili în următorii douăzeci de ani. Principele Carol renunța la iubita sa Zizi și, în 21 februarie 1920, pleca într-o „excursie de studii” în jurul Pământului, care a durat nu mai puțin de șapte luni.
Principele Carol cunoaşte la întoarcere pe prinţesa Elena a Greciei, se îndrăgosteşte şi se hotărăşte nunta. Tânăra pereche dăruieşte României un moştenitor, iar opinia publică priveşte cu încredere la viitorul dinastiei şi a Regatului României. Dar principele renunţă la tron pentru a treia oară, motivul fiind tot unul amoros. Moartea regelui Ferdinand şi a prim-ministrului Ionel Brătianu duce la întronarea unui rege-copil sprijinit de o Regenţă incapabilă de a gestiona o situaţie politică şi economică grea. Principele Carol aflat în străinătate cu Elena Lupescu consideră că a venit timpul pentru „restauraţie”, căci România avea nevoie de un „salvator”. O societate şi o clasă politică dispusă să uite şi să ierte primeşte pe regele Carol al II-lea şi începe deceniul carlist, o domnie la fel de controversată ca regele şi omul… Dar românii nu au priceput nimic din ceea ce istoria i-a învăţat…
Prof. dr. Daniel DIEACONU
